ICCJ. Decizia nr. 1430/2010. Penal. Cerere de transfer de procedură în materie penală (Legea 302/2004). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1430/2010
Dosar nr. 2161/2/2010
Şedinţa publică din 14 aprilie 2010
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Prin sentinţa penală nr. 101/ F din 01 aprilie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a ll-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a admis sesizarea autorităţilor spaniole în sensul că s-a dispus punerea în executare a mandatului european de arestare emis la 27 iunie 2005 de Tribunalul Naţional, secţia a II-a penală din Madrid, Spania, în Dosarul 23/2005 privind pe cetăţeanul român G.V.I.; totodată, s-a dispus arestarea persoanei solicitate G.V.I. (fiul lui Ş. şi A.) în vederea predării către autorităţile spaniole, pe o perioadă de 29 zile, începând cu data punerii în executare a mandatului de arestare, ce va fi emis conform art. 90 alin. (13) din Legea nr. 302/2004, modificată şi completată prin Legea nr. 222/2008.
S-a mai dispus predarea persoanei solicitate către autorităţile spaniole, cu condiţia respectării regulii specialităţii, precum şi cu condiţia ca, în cazul în care se va pronunţa o hotărâre de condamnare la o pedeapsă privativă de libertate, persoana predată să fie transferată în România pentru executarea pedepsei.
S-a constatat că persoana solicitată a fost reţinută 24 de ore, de la 08 martie 2010, ora 11,30 până la 09 martie 2010, ora 11,30.
Pentru a hotărî în acest sens, instanţa de fond a reţinut că prin adresa din 8 martie 2010, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a sesizat instanţa în conformitate cu disp. art. 89 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, modificată prin Legea nr. 222/2008, pentru desfăşurarea procedurii de punere în executare a mandatului european de arestare, emis de către Judecătoria Madrid, secţia a II-a penală, (în altă traducere Tribunalul Naţional, secţia a II a penală din Madrid, Spania) faţă de numitul G.V.I. pentru săvârşirea infracţiunilor de contrafacere continuată de cârduri de credit, escrocherie şi falsificare de documente oficiale.
În cuprinsul sesizării, s-a arătat că autorităţile spaniole au emis împotriva persoanei solicitate un mandat european de arestare la data de 27 iunie 2005, pentru săvârşirea infracţiunilor de contrafacere continuată de cârduri de credit, escrocherie şi falsificare de documente oficiale, iar în data de 8 martie 2010, ca urmare a sesizării Biroului Naţional Interpol, s-a luat de către procuror măsura reţinerii persoanei solicitate pe o durată de 24 ore (până la 09 martie 2010, ora 11,30).
În procedura în regim de urgenţă desfăşurată pe baza semnalării transmise de Organizaţia Internaţională a Poliţiei Criminale - INTERPOL, procedură prevăzută de art. 883 şi art. 90 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 302/2004, modificată şi completată prin Legea nr. 222/2008, a fost ataşată lucrarea înregistrată sub nr. 2682/ll-5/2010 la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, ce conţine semnalarea în sistem informatic transmisă prin fax de Biroul Interpol Madrid/Spania în limbile spaniolă şi engleză şi traducerea în limba română, sesizarea Biroului Naţional Interpol din România, ordonanţa de reţinere, procesul-verbal de aducere la cunoştinţă a învinuirii şi a dreptului de a fi asistat de apărător, procesul-verbal de înştiinţare despre măsura reţinerii a persoanei indicată de numitul G.V.I., procesul-verbal de depistare a acestuia.
Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a solicitat instanţei arestarea preventivă a persoanei solicitate, pe o perioadă de 5 zile, până la transmiterea mandatului european de arestare.
Instanţa de fond, având în vedere că de la momentul la care se pretinde că s-au comis faptele au trecut aproape 8 ani, reţinând şi atitudinea manifestată de persoana solicitată cu ocazia depistării de către organele de poliţie, în sensul că nu s-a opus prezentării în faţa procurorului, dar şi faptul că ulterior a respectat obligaţiile impuse de instanţă şi s-a prezentat la termenele acordate, a apreciat că pentru continuarea procedurii de soluţionare a sesizării referitoare la punerea în executare a mandatului european de arestare nu este necesară arestarea persoanei solicitate, fiind suficientă luarea faţă de aceasta a măsurii obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu, ce oferă suficiente garanţii pentru buna desfăşurare a acestei proceduri.
Drept urmare, prin încheierea din 08 martie 2010, conform art. 90 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, instanţa de fond a luat faţă de persoana solicitată măsura obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu, respectiv oraşul Bucureşti pe o durată de 5 zile, de la 09 martie 2010 până la 13 martie 2010, inclusiv.
Ulterior, în conformitate cu art. 90 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 modificată şi completată prin Legea nr. 222/2008, a fost depusă la dosar copia mandatului european de arestare emis de Tribunalul Naţional, secţia a II-a penală din Madrid, Spania, precum şi traducerea în limba română a mandatului.
S-a constatat că mandatul a fost emis de autorităţile judiciare spaniole la data de 27 iunie 2005, pe numele lui G.I.V., pentru săvârşirea infracţiunilor de falsificare de carduri de credit prev. de art. 387 în raport cu art. 386 C. pen. spaniol, de înşelăciune prev. de art. 248 şi 249 C. pen. spaniol şi de falsificare de acte oficiale prev. de art. 390 alin. (1) şi (2) şi art. 74 C. pen. spaniol, pedepsite cu închisoarea de maxim 4 ani şi 6 luni închisoare.
În fapt, s-a reţinut că, la data de 24 mai 2002, la ora 10,20, magazinul E., situat în Bulevardul G.M. din Alicante, a fost supravegheat de poliţie în cazul în care va sosi cineva să ridice un aparat de aer condiţionat. Persoana solicitată G.I.V. şi o altă persoană au fost identificaţi la uşa magazinului când erau pe punctul de a ridica aparatul de aer condiţionat care fusese achiziţionat de M. din acel magazin. M.C.S. avea asupra sa chitanţa originală în care se specifica cardul de credit din data de 21 mai 2002, precum şi avizul de însoţire a mărfii aferent aparatului de aer condiţionat care a fost achiziţionat din magazinul E. situat în bulevardul G.M.
Potrivit disp. art. 90 alin. (3) din Legea 302/2004, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 222/2008, după primirea mandatului european de arestare, persoanei solicitate i-au fost aduse la cunoştinţă drepturile prevăzute de art. 91, efectele regulii specialităţii, precum şi posibilitatea de a consimţi la predare, iar persoana solicitată a declarat că nu consimte la predare, aşa încât s-a procedat la audierea acesteia.
În apărare, persoana solicitată a solicitat, iar Curtea a încuviinţat, solicitarea unor relaţii de la autorităţile judiciare spaniole privind descrierea activităţii infracţionale ce i se impută, eventualitatea pronunţării între timp a unei hotărâri de condamnare împotriva sa şi eventualitatea împlinirii termenului de prescripţie, în raport de termenul comunicat pe procedura semnalării.
De asemenea, persoana solicitată a depus la dosar o serie de înscrisuri în circumstanţiere (caracterizări, copia contractului de muncă etc.).
Prin încheierea de şedinţă din data de 12 martie 2010, instanţa a dispus prelungirea cu 25 de zile a măsurii obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu luată faţă de persoana solicitată, în vederea obţinerii relaţiilor solicitate.
La termenul din 1 aprilie 2010, au fost depuse la dosar, traduse în limba română, relaţiile solicitate autorităţilor judiciare spaniole. în raport de aceste relaţii, persoana solicitată a apreciat că nu s-a răspuns în întregime solicitărilor instanţei, cu referire la intervenirea prescripţiei în raport de legislaţia spaniolă.
Instanţa de fond a apreciat însă că nu mai este necesar să se insiste în vederea obţinerii acestor informaţii, câtă vreme aspectele învederate nu se circumscriu vreunuia dintre cazurile obligatorii sau opţionale de refuz la executare prev. de art. 88 din Legea 302/2004 (cum, de altfel, însuşi apărătorul persoanei solicitate a admis). Pe de altă parte, instanţa de fond a apreciat că împlinirea termenului de prescripţie nu este suficientă pentru a se constata incidenţa acestei cauze ce înlătură răspunderea penală, fiind necesară, în plus, şi o verificare a măsurii în care au intervenit sau nu cauze de suspendare a cursului prescripţiei sau de întrerupere a acestuia, verificare ce excede, în mod evident, competenţelor limitate ale instanţelor române.
Cât priveşte descrierea activităţii infracţionale imputate persoanei solicitate, s-a considerat de către instanţă că relaţiile primite corespund exigenţelor art. 79 alin. (1) lit. e) din Legea 302/2004. Astfel, în aceste relaţii se arată că persoana solicitată a fost reţinută alături de C.S. în jurul orelor 10,20 ale zilei de 24 mai 2002, după ce a fost supravegheat de poliţie, în magazinul E. din Alicante, când se pregătea să ridice aparatul de aer condiţionat achiziţionat de M.M. din magazinul indicat situat în strada G.M., C.S. având asupra sa chitanţa de plată cu cartea de credit falsă, ca şi bonul de casă al cumpărăturii efectuate.
Apărătorul persoanei solicitate a mai învederat instanţei că în relaţiile primite nu se mai face vorbire de infracţiunea de înşelăciune prezentă în mandatul european de arestare, ci doar de celelalte două infracţiuni, de complicitate la falsificarea de cărţi de credit în formă continuată şi la fals în înscrisuri oficiale.
Instanţa de fond a constatat însă că niciunde în relaţiile primite nu se specifică expres faptul că s-a renunţat la incriminarea persoanei solicitate pentru infracţiunea de înşelăciune ce se regăseşte în mandatul european de arestare, dar, chiar şi în această ipoteză, câtă vreme există şi alte infracţiuni ce i se impută acesteia, nu există motiv pentru respingerea sesizării.
În legătură cu infracţiunile imputate persoanei solicitate, instanţa de fond a constatat că toate dau loc la predare în condiţiile art. 85 alin. (1) din legea nr. 302/2004.
Din relaţiile primite a mai rezultat şi că împotriva persoanei solicitate nu a fost pronunţată o hotărâre de condamnare, procedurile judiciare fiind încă în curs de desfăşurare.
Cât priveşte eventuale cazuri de refuz la predare, prima instanţă a reţinut că persoana solicitată, prin apărător, a invocat două motive facultative, respectiv art. 88 alin. (2) lit. c)1 şi art. 88 alin. (2) lit. g) din legea specială.
Analizând dispoziţiile art. 88 alin. (2) lit. c)1 din legea 302/2004, prima instanţă a constatat că ele se referă doar la situaţia în care „mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse cu închisoarea sau a unei măsuri de siguranţă privative de libertate, dacă persoana solicitată este cetăţean român şi aceasta declară că refuză să execute pedeapsa ori măsura de siguranţă în statul membru emitent".
Prin urmare, câtă vreme în cauză mandatul european de executare nu a fost emis în scopul executării unei pedepse cu închisoarea sau a unei măsuri de siguranţă privative de libertate, acest motiv opţional de refuz al executării mandatului european de arestare nu poate fi reţinut.
Cât priveşte dispoziţiile art. 88 alin. (2) lit. q) din legea 302/2004, acestea vizează ipoteza în care „conform legislaţiei române, răspunderea pentru infracţiunea pe care se întemeiază mandatul european de arestare ori executarea pedepsei aplicate s-au prescris, dacă faptele ar fi fost de competenţa autorităţilor române".
În speţă, prima instanţă a reţinut că infracţiunile de fals în înscrisuri oficiale şi de înşelăciune se regăsesc ca atare şi în C. pen. român, fiind încriminate de dispoziţiile art. 288 şi respectiv 215. Cât priveşte infracţiunea de falsificare de mijloace de plată electronice (cârduri de credit), care în prezent este incriminată de dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 365/2002 privind comerţul electronic, la momentul comiterii presupuselor fapte (mai 2002) întrunea elementele constitutive ale infracţiunii prev. de art. 282 C. pen. român (falsificare de monede sau alte valori), ambele dispoziţii legale menţionate prevăzând însă limite identice de pedepse, cuprinse între 3 şi 12 ani închisoare. Prin urmare, în raport de aceste limite de pedeapsă, este evident că nu s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale reglementat de art. 122 alin. (1) lit. b) C. pen. român cel puţin pentru una dintre faptele imputate, în acest context fiind lipsită de relevanţă intervenirea prescripţiei speciale a răspunderii penale pentru infracţiunea de fals în înscrisuri oficiale ori eventuala înlăturare a infracţiunii de înşelăciune dintre acuzaţiile aduse persoanei solicitate. Aşadar, nici acest motiv opţional de refuz la executare nu este întemeiat.
Pe de altă parte, prima instanţă nu a constatat existenţa vreunuia din celelalte motive de refuz prevăzute de art. 88 din Legea nr. 302/2004, reţinând totodată că nu s-au ridicat obiecţii privind identitatea.
Faţă de aceste motive, prima instanţă a apreciat îndeplinite toate condiţiile legale pentru punerea în executare a mandatului european de arestare, aşa încât, în temeiul art. 94 din Legea 302/2004 modificată prin Legea 222/2008, a admis sesizarea autorităţilor spaniole şi a dispus punerea în executare a mandatului european de arestare emis de Tribunalul Naţional - secţia a II-a penală din Madrid, Spania.
Conform art. 90 alin. (11) din Legea 302/2004, modificată prin Legea nr. 222/2008 a dispus arestarea persoanei solicitate G.I.V. în vederea predării către autorităţile spaniole, pe o perioadă de 29 zile, începând cu data punerii în executare a mandatului de arestare.
A mai dispus predarea persoanei solicitate către autorităţile spaniole, cu condiţia respectării regulii specialităţii, precum şi, în conformitate cu art. 87 alin. (2) din aceeaşi lege, cu condiţia ca, în cazul în care se va pronunţa o hotărâre de condamnare la o pedeapsă privativă de libertate, persoana predată să fie transferată în România pentru executarea pedepsei.
2. Împotriva acestei decizii, a formulat recurs persoana solicitată G.V.I. arătând că nu şi-a dat consimţământul la predare, situaţie în care devin incidente dispoziţiile alin. (3) ale art. 88 din Legea nr. 302/2004. A mai susţinut că acest motiv opţional de refuz la executare este incident şi în prezenta cauză, iar din înscrisurile depuse la dosar de către autorităţile judiciare spaniole rezultă că acestea au înţeles să renunţe la acuzaţia de complicitate la înşelăciune, astfel încât, pentru cele două infracţiuni rămase s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale, potrivit legislaţiei române. Totodată, a susţinut că nu sunt îndeplinite cerinţele art. 79 din Legea nr. 302/2004, întrucât nu s-a precizat exact care este activitatea infracţională imputată persoanei solicitate, iar din datele înaintate de autorităţile judiciare spaniole pe procedura semnalării rezultă că s-a împlinit termenul de prescripţie potrivit legii spaniole, împrejurare care deşi nu se circumscrie vreunuia dintre motivele obligatorii sau opţionale de refuz la executare, justifică totuşi respingerea sesizării.
Examinând recursul declarat de persoana solicitată sub toate aspectele, conform dispoziţiilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că acesta este nefondat.
Astfel, fără a relua considerentele pe baza cărora prima instanţă a reţinut în mod justificat că sunt întrunite cerinţele prevăzute de lege pentru punerea în executare a mandatului european de arestare, Înalta Curte constată, în baza propriului examen, că acesta cuprinde informaţiile cerute de art. 79 din Legea nr. 302/2004, modificată; că nu sunt incidente motivele facultative de refuz la predare, prev. de art. 88 alin. (2) lit. c)1 şi art. 88 alin. (2) lit. g) din Legea 302/2004, modificată - pentru considerentele arătate pe larg în hotărârea fondului; că nu sunt indicii că autoritatea solicitantă a renunţat la încriminarea persoanei solicitate pentru infracţiunea de înşelăciune şi, oricum, în sarcina sa mai sunt reţinute alte două infracţiuni pentru care legea română prevede pedepse cu închisoarea în raport de care nu se poate considera că a intervenit prescripţia răspunderii penale, precum şi că faptele imputate persoanei solicitate dau loc la predare, în condiţiile art. 85 alin. (1) din lege.
Ca atare, constatând criticile formulate de recurenta - persoană solicitată ca neîntemeiate, Înalta Curte, văzând şi prevederile art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge recursul ca nefondat, urmând ca, în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenta - persoană solicitată să fie obligată la cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de persoana solicitată G.V.I. împotriva sentinţei penale nr. 101/ F din 01 aprilie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia ll-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. 2161/2/2010 (576/2010).
Obligă recurenta persoană solicitată la plata sumei de 520 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 320 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J.L.C.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 14 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1388/2010. Penal. Iniţiere, constituire de... | ICCJ. Decizia nr. 4332/2010. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
