ICCJ. Decizia nr. 1683/2010. Penal

Decizii penale ICCJ 2010

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 1683/2010

Dosar nr.46773/3/2008

Şedinţa publică din 29 aprilie 2010

Asupra recursurilor penale de faţă constată:

Prin sentinţa penală nr. 1064/F din 27 noiembrie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia penală, în Dosarul nr. 46773/3/2008, s-a dispus schimbarea încadrării juridice dată faptelor prin rechizitoriu din infracţiunile prevăzute de art. 12 pct. 2 lit. a) şi art. 13 alin. (1), ambele cu referire la art. 2 pct. 2 lit. b) din Legea nr. 678/2001 în infracţiunile prevăzute de art. art. 12 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 13 alin. (1) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), ambele cu referire la art. 2 pct. 2 lit. b) şi e) din Legea nr. 678/2001 şi condamnarea inculpaţilor S.I. şi S.A., după cum urmează:

I. În baza art. 12 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) cu referire la art. 2 pct. 2 lit. b) şi e) din Legea nr. 678/2001 a fost condamnat inculpatul S.I. la pedeapsa de 7 ani închisoare şi 7 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), d) şi e) C. pen., pentru infracţiunea de trafic de persoane.

În baza art. 13 alin. (1) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) cu referire art. 2 pct. 2 lit. b) şi e) din Legea nr. 678/2001 a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 8 ani închisoare şi 7 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), d) şi e) C. pen., pentru infracţiunea de trafic de minori.

În temeiul art. 33 lit. a) - 34 lit. b) C. pen. şi art. 35 C. pen. au fost contopite pedepsele aplicate inculpatului, stabilindu-se ca acesta să execute pedeapsa rezultantă de 8 ani închisoare şi 7 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b, d şi e) C. pen.

S-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 71, 64 lit. a), b), d) şi e) C. pen.

A fost dedusă din pedeapsa aplicată inculpatului durata prevenţiei de la 16 ianuarie 2009 la 6 martie 2009.

II. În baza art. 12 alin. (2) lit. a)) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) cu referire la art. 2 pct. 2 lit. b) şi e) din Legea nr. 678/2001 a fost condamnată inculpata S.A. la pedeapsa de 7 ani închisoare şi 7 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), d) şi e) C. pen., pentru infracţiunea de trafic de persoane.

În baza art. 13 alin. (1) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) cu referire art. 2 pct. 2 lit. b) şi e) din Legea nr. 678/2001 a fost condamnată aceeaşi inculpată la pedeapsa de 8 ani închisoare şi 7 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), d) şi e) C. pen., pentru infracţiunea de trafic de minori.

În temeiul art. 33 lit. a) - 34 lit. b) C. pen. şi art. 35 C. pen. au fost contopite pedepsele aplicate inculpatei, stabilindu-se ca aceasta să execute pedeapsa rezultantă de 8 ani închisoare şi 7 ani pedeapsa complementară a interziceri drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), d) şi e) C. pen.

S-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 71, 64 lit. a), b), d) şi e) C. pen.

A fost dedusă din pedeapsa aplicată inculpatei durata prevenţiei de la 16 ianuarie 2009 la 6 martie2009.

În baza art. 350 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 148 lit. e) C. proc. pen. s-a dispus arestarea preventivă a ambilor inculpaţi pe o durată de 30 zile, cu începere de la data încarcerării acestora.

Au fost obligaţi inculpaţii în solidar către partea civilă minoră D.F.A., prin reprezentanţi legali D.F. şi D.A., la plata sumei de 10.000 euro, în echivalent lei la data plăţii efective, cu titlu de daune morale.

Au fost obligaţi inculpaţii la câte 700 lei fiecare, cheltuieli judiciare statului.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut în fapt următoarele:

În cursul lunii octombrie 2004, inculpatul S.I., care se ocupa de exploatarea persoanelor cu handicap, s-a deplasat la locuinţa familiei D., ai căror membri îi cunoştea din vedere, pentru a-i determina să presteze activităţi de cerşetorie în ţări din Europa occidentală.

Soţii D.F. şi D.A. erau persoane cu handicap sever motor care nu se puteau deplasa decât cu ajutorul scaunelor cu rotile.

Situaţia materială a acestor persoane era extrem de precară, soţii având în întreţinere şi 3 copii minori la data săvârşirii faptelor: D.M.B., D.A.S. şi D.F.A., în vârstă de 16 ani, 14 ani şi respectiv, 4 ani.

Discuţiile inculpatului s-au purtat cu D.F., căruia i s-a propus, ca împreună cu ceilalţi membrii ai familiei, să se deplaseze în Belgia, unde erau aşteptaţi de soţia inculpatului, S.A., urmând să presteze activităţi de cerşetorie, iar banii obţinuţi să fie împărţiţi între inculpaţi şi familia D.

Totodată, inculpatul a menţionat părţii vătămate şi posibilitatea vindecării soţiei sale, prin efectuarea unei intervenţii chirurgicale de specialitate de către medicii belgieni.

Propunerea inculpatului a fost acceptată de membrii familiei D. În contextul celor reţinute, prima instanţă a constatat că victimele nu au fost induse în eroare cu privire la natura activităţilor ce urmau a fi desfăşurate în Belgia; inducerea în eroare privea sumele de bani ce urmau a fi remise în scopul facilitării deplasării şi pentru găzduirea victimelor, precum şi posibilitatea vindecării handicapului locomotor pe care îl prezenta D.A.

A rezultat că victimele au fost conduse de inculpat cu un microbuz până în oraşul Arad, de unde şi-au continuat deplasarea cu un autocar până la Bruxelles.

Aici, au fost aşteptate de sora inculpatei S.A. şi conduse până la locuinţa acesteia.

În apartamentul unde au fost primite victimele, locuiau şi alţi 6 copii ai inculpatei.

Într-o primă perioadă a şederii lor în Belgia, părţile vătămate au fost nevoite să cerşească întrucât nu dispuneau de nici un venit, nu cunoşteau limba şi nu deţineau permis de şedere eliberat de autorităţile competente străine.

Actele de identitate ale părţilor vătămate se aflau în posesia inculpatei, acestea având asupra lor doar copiile unor documente redactate în limba franceză, pe care însă nu o cunoşteau.

Reţinând că părţile vătămate nu dispuneau de resurse financiare, nu aveau o locuinţă, nu cunoşteau limba ţării în care se aflau, erau persoane cu handicap sever locomotor ori minore, fără acte de identitate şi lipsite de posibilitatea de a se adresa deschis autorităţilor belgiene deoarece nu deţineau permise legale de şedere, riscând să fie expulzate, iar copii preluaţi în centre de minori, s-a concluzionat că victimele se aflau în stare de dependenţă totală faţă de inculpaţi.

În aceste condiţii, membrii familiei D. au continuat să practice cerşetoria; în primele lunii, sumele de bani obţinute au fost predate inculpatei S.A. în contul pretinselor cheltuieli de transport şi cazare; şi ulterior, inculpata a continuat să încaseze cea mai mare parte din sumele realizate, sub pretextul că asigura găzduirea şi întreţinerea părţilor vătămate.

S-a reţinut de către instanţă că, deşi victimele au fost drastic exploatate de inculpaţi, nu au fost totuşi ţinute în sclavie, acestea obţinând şi venituri proprii din practicarea cerşetoriei.

În speranţa obţinerii unor câştiguri proprii mai mari, partea vătămată D.F. l-a contactat telefonic pe fiul său minor D.B. şi i-a cerut acestuia să vină din România în Belgia pentru a practica cerşetoria, ceea ce s-a şi întâmplat.

Ca urmare a faptului că victimele şi inculpaţii intraseră în atenţia autorităţilor belgiene, s-au deplasat cu toţii în Spania, cu un microbuz pus la dispoziţie de familia inculpatului S.I., pentru a-şi continua activitatea de cerşetorie.

Susţinerile inculpaţilor în sensul că deplasarea lor în Spania nu a avut loc împreună cu părţile vătămate, cu care s-ar fi întâlnit întâmplător la intrarea într-o staţie de metrou, hotărând în aceste împrejurări să locuiască în comun şi să împartă veniturile obţinute din cerşetorie, au fost înlăturate de instanţă, avându-se în vedere declaraţiilor părţilor vătămate şi ale martorilor audiaţi în cauză.

De asemenea, s-a considerat că susţinerile formulate se situează peste limitele unei coincidenţe rezonabile.

Din probatoriul administrat a rezultat că pe perioada şederii în Spania, inculpatul S.I. a sugerat persoanei vătămate D.B. să săvârşească fapte de furt, dar a fost refuzat, iar inculpata S.A. i-a solicitat să practice cerşetoria împreună cu minora de 4 ani, D.F.A., pentru a-i impresiona pe cetăţenii spanioli.

De asemenea, s-a reţinut că minorei D.S. i-a fost procurată o anume vestimentaţie pentru a fi mai convingătoare în activitatea de practicare a cerşetoriei, minora în cauză fiind şi ţinta avansurilor sexuale făcute de fratele inculpatului S.I.

Aceste manopere au timorat victima minoră, iar când partea vătămată D.F., a încercat să protesteze faţă de comportamentului adoptat împotriva fiicei sale, a fost agresat de către inculpat, în prezenţa soţiei şi copiilor.

S-a reţinut că inculpatul S.I. exercita un control strict asupra veniturilor părţilor vătămate, efectuând uneori şi percheziţii corporale, victimele fiind dezbrăcate în acest scop, pentru a nu ascunde din bani obţinuţi din cerşetorie.

Minora D.A., în vârstă de 4 ani, a fost prinsă la cerşit de autorităţile spaniole şi internată într-un centru de minori, eliberarea acesteia având loc după îndelungi stăruinţe din partea familiei.

În cursul anului 2006, partea vătămată D.F. a reuşit să se reîntoarcă în ţară, sub promisiunea făcută inculpatului S.I. că va trimite în schimbul eliberării familiei sale alte 2 persoane invalide.

Evaluând probatoriul administrat în cauză, instanţa a constatat că declaraţiile părţilor vătămate se coroborează cu depoziţiile martorilor D.B., C.P. şi D.E., aceste ultime 2 persoane fiind tot victime ale inculpaţilor, exploatate în vederea practicării cerşetoriei.

Inculpaţii au recunoscut parţial învinuirile aduse, declarând că găzduit părţile vătămate în Belgia şi Spania, primind doar o chirie şi preţul utilităţilor.

Inculpatul S.I. a recunoscut şi agresiunea comisă asupra părţii vătămate D.F. în timpul şederii în Spania.

La ultimul termen de judecată, partea vătămată D.F. şi-a schimbat declaraţia dată în cauză, poziţie justificată de faptul că s-ar fi împăcat cu inculpaţii, primind în acest scop şi suma de 500 euro.

Declaraţia părţii vătămate a fost înlăturată de instanţă, reţinându-se că era părtinitoare şi făcută în vederea favorizării inculpaţilor.

În drept, faptele inculpaţilor S.I. şi S.A. care pe parcursul anilor 2004-2006 au recrutat, transportat, transferat şi cazat, prin înşelăciune şi constrângere, părţile vătămate D.F. şi D.A. în scopul exploatării, prin practicarea cerşetoriei, au fost încadrate în dispoziţiile art. 12 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001.

Fapta aceloraşi inculpaţi de a recruta, transporta, transfera şi găzdui pe minorii D.M.B., D.A.S. şi D.F.A., în vârstă de 16 ani, 14 ani şi respectiv, 4 ani a fost încadrată şi în dispoziţiile art. 13 alin. (1) C. pen.

Încadrarea juridică a faptelor s-a făcut şi în raport de dispoziţiile art. 2 alin. (2) lit. b) şi e) din Legea nr. 678/2001, reţinându-se că părţile vătămate au fost aservite total şi că exploatarea lor în vederea practicării cerşetoriei le încălcase dreptul la onoare şi demnitate.

Apărarea inculpaţilor privitoare la existenţa consimţământului părţilor vătămate de a practica cerşetoria a fost apreciată ca nerelevantă de către instanţă. S-a arătat în acest sens că acceptul părţilor vătămate fusese în mod hotărâtor determinat de situaţia lor materială extrem de precară şi de handicapul locomotor pe care amândoi îl prezentau, promisiunea unui trai mai bun şi însănătoşirea părţii vătămate D.A. constituind elemente de viciere a consimţământului exprimat.

De asemenea, s-a arătat că victimele traficului de minori nu puteau exprima oricum un consimţământ valabil.

În ceea priveşte individualizarea judiciară a pedepselor, aceasta s-a făcut cu observarea criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), ţinându-se seama de periculozitatea socială a inculpaţilor demonstrată de tenacitatea cu care si-au dus la capăt rezoluţia infracţională, caracterul organizat al activităţii, inculpaţii ocupându-se în mod amănunţit de recrutare, transport, transfer şi cazare.

De asemenea, s-a reţinut că inculpaţii nu au ezitat să traficheze persoane minore, deşi ei înşişi erau părinţi şi aveau copii minori.

Apreciindu-se că faptele săvârşite erau de o gravitate deosebită, îndreptate împotriva unor valori sociale esenţiale, pedepsele accesorii şi complementare aplicate inculpaţilor au fost prevăzute prin interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), d) şi e) C. pen., motivându-se că inculpaţii erau nedemni să dispună asupra viitorului electoral al societăţii şi, deopotrivă, să exercite drepturile părinteşti ori cele de a fi tutore sau curator.

Luând în considerare că inculpaţii nu aveau antecedente penale, pedepsele cu închisoarea aplicate acestora cu executare în regim de detenţie au fost orientate spre maximul special prevăzut de lege, fără a-1 atinge însă şi fără a fi sporite pe temeiul pluralităţii de infracţiuni.

Totodată, în temeiul dispoziţiilor art. 350 C. proc. pen. şi ale art. 148 lit. e) din acelaşi cod, s-a dispus şi arestarea preventivă a inculpaţilor pe o durată de 30 zile, cu începere de la data încarcerării, având în vedere conduita acestora privind iniţierea şi stabilirea unei înţelegeri frauduloase cu victimele traficului de persoane, în scopul influenţării procesului.

Hotărârea pronunţată în cauză a fost atacată cu apel de către ambii inculpaţi.

Prin motivele de apel formulate, s-a solicitat, în principal, achitarea inculpaţilor, pe motiv că faptele reţinute în sarcina lor nu existau în realitate, judecătorul primei instanţe interpretând subiectiv probele cauzei, cu ignorarea apărărilor inculpaţilor şi a contradicţiilor dintre declaraţiile părţilor vătămate şi actele dosarului.

De asemenea, s-a invocat şi nelegala sesizare a instanţei în raport de conţinutul rechizitoriului, arătându-se că actului procurorului fusese redactat prin reţinerea infracţiunii prevăzute de art. 12 pct. 2 din Legea nr. 678/2001, deşi respectiva infracţiune nu era reglementată în lege, precum şi pentru faptul în acelaşi act de sesizare erau menţionate mijloace de probă ce nu fuseseră administrate şi nu existau în realitate.

Nulitatea sentinţei instanţei de fond a fost invocată şi pentru contradicţiile existente în dispozitiv şi minută cu privire la data la care a avut loc pronunţarea hotărârii.

Prin Decizia penală nr. 58/ A din 5 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, au fost admise apelurile declarate în cauză şi desfiinţată în parte sentinţa primei instanţe în ceea ce priveşte cuantumul pedepselor principale, accesorii şi complementare aplicate inculpaţilor S.I. şi S.A., după cum urmează:

I. În baza art. 12 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) cu referire la art. 2 pct. 2 lit. b) şi e) din Legea nr. 678/2001 şi art. 74 lit. a) şi b) - art. 76 lit. b) C. pen. au fost condamnaţi ambii inculpaţi la câte o pedeapsă de 4 ani închisoare şi 4 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), d) şi e) C. pen.

II. În baza art. 13 alin. (1) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) cu referire art. 2 pct. 2 lit. b) şi e) din Legea nr. 678/2001 şi art. art. 74 lit. a) şi b) - art. 76 lit. b) C. pen. au fost condamnaţi aceeaşi inculpaţi la câte o pedeapsă de 5 ani închisoare şi 4 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), d) şi e) C. pen.

În temeiul art. 33 lit. a) - 34 lit. b) C. pen. şi art. 35 C. pen. au fost contopite pedepsele aplicate inculpaţilor S.I. şi S.A., urmând ca fiecare inculpat să execute pedeapsa de 5 ani închisoare şi 4 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), d) şi e) C. pen., după executarea pedepsei principale.

S-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 71, 64 lit. a), b), d) şi e) C. pen.

Au fost reduse daunele morale stabilite în favoarea părţii civile D.F.A. de la 10.000 euro la 5.000 euro.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.

A fost dedusă prevenţia de la 16 ianuarie 2009 la 6 martie 2009, precum şi de la 30 noiembrie 2009 la zi şi menţinută starea de arest a inculpaţilor.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a constatat că elementele de fapt cu relevanţă asupra existenţei faptelor şi vinovăţiei inculpaţilor au fost corect reţinute de prima instanţă, pe baza unei analize complete şi coroborate a probelor administrate în cauză.

De asemenea, s-a constatat că activitatea infracţională desfăşurată de inculpaţi a fost corespunzător încadrată juridic, faptele reţinute în sarcina inculpaţilor întrunind din punct de vedere obiectiv cât şi subiectiv conţinutul constitutiv al infracţiunilor pentru care au fost condamnaţi.

În considerentele deciziei pronunţate în apel au fost examinate criticile inculpaţilor invocate în susţinerea cererilor de achitare şi motivele pentru care nu au fost primite apărările formulate şi menţinută, sub aceste aspecte, hotărârea instanţei de fond.

În schimb, instanţa de apel a constatat pedepsele aplicate de prima instanţă erau disproporţionate în raport de datele ce caracterizează persoana inculpaţilor.

Ca temeiuri de aplicare a unui regim sancţionator mai blând a fost menţionată lipsa antecedentelor penale, conduita parţial sinceră avută pe parcursul procesului penal, precum şi situaţia personală a inculpaţilor, cu 6 copii minori în întreţinere.

Toate aceste elemente au fost calificate de instanţa de apel ca având valoarea unor circumstanţe atenuante în sensul art. 74 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., cu consecinţa stabilirii unor pedepse sub minimul special prevăzut de lege.

Aceleaşi considerente au determinat şi reducerea pedepselor complementare în conţinutul stabilit de prima instanţă.

Reţinând că pe parcursul dezbaterilor la prima instanţă, părţilor vătămate le-a fost înmânată suma de 5000 euro şi că această situaţie anticipase o reparaţie morală la care inculpaţii au achiesat benevol, instanţa de apel a redus cuantumul daunelor morale la 5000 euro, diferenţă rămasă din totalul stabilit la fond.

Ca urmare, numai în aceste limite au fost admise apelurile inculpaţilor şi fost desfiinţată hotărârea primei instanţe.

Au fost înlăturate celelalte critici ale inculpaţilor referitoare la consecinţele produse asupra valabilităţii sentinţei de menţiunile înscrise eronat în rechizitoriu şi contradicţia dintre minută şi dispozitiv cu privire la data pronunţării hotărârii.

S-a arătat că la termenul de judecată din 16 ianuarie 2009, se procedase la verificarea regularităţii actului de sesizare a instanţei, constatându-se îndeplinite cerinţele impuse de art. 263 C. proc. pen. cu privire la forma şi conţinutul rechizitoriului.

Pe de altă parte, s-a arătat că nici o dispoziţie legală nu limitează dreptul instanţei de a proceda la schimbarea de încadrare juridică ori de câte ori se constată că aceasta a fost eronat efectuată prin rechizitoriul procurorului.

De asemenea, s-a arătat că menţionarea în rechizitoriu a unor mijloace de probă care în fapt nu au fost administrate şi nici nu se află la dosar nu prejudiciază cu nimic drepturile apărării şi oricum o asemenea neregularitate putea fi invocată, ca orice nulitate relativă, în termenul şi în condiţiile prevăzute de art. 197 alin. (1) şi (4) C. proc. pen., nu direct în apel.

Tot astfel, s-a arătat că menţionarea unei date greşite în dispozitivul sentinţei decât cea trecută în minută cu privire la data la care a avut loc pronunţarea în cauză nu afectează valabilitatea hotărârii, constituind o evidentă eroare materială, lipsită de consecinţe juridice.

Şi împotriva acestei decizii şi, în esenţă, pentru aceleaşi motive, în termen legal, au declarat recurs inculpaţii S.I. şi S.A., invocând cazurile de casare prevăzute de art. 3859 pct. 2, 14 şi 18 C. proc. pen.

În cadrul cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 2 C. proc. pen. a fost reiterată critica referitoare la nulitatea actului de sesizare a instanţei în raport de menţiunile eronat înscrise în rechizitoriu cu privire la încadrarea juridică dată uneia dintre faptele reţinute în sarcina inculpaţilor şi a mijloacelor de probă avute în vedere la fundamentarea acuzaţiilor.

S-a solicitat să se constate că nulitatea actului de sesizare fusese cerută în faţa instanţei de fond în termen legal şi că neregularitatea invocată nu putea fi acoperită de către instanţă prin schimbarea de încadrare juridică efectuată în cauză.

De asemenea, s-a arătat că între mijloacele de probă enumerate în rechizitoriu au fost incluse şi anumite procese-verbale de confruntare, acte ce nu au fost însă depuse la dosarul de urmărire penală.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, s-a invocat insuficienţa probelor în acuzare şi, deopotrivă, grava eroare săvârşită de instanţe în evaluarea probatoriului şi stabilirea stării de fapt.

S-a arătat în acest sens că vinovăţia inculpaţilor fusese stabilită exclusiv pe baza declaraţiilor părţilor vătămate, fără a se ţină seama de lipsa de sinceritate a acestor persoane, precum şi de declaraţiile făcute în apel de martorii propuşi de acuzare.

Cu referire la acest aspect, s-a arătat că martorii D.E., P.G. şi C.P. care susţinuseră iniţial versiunea părţilor vătămate, au revenit în apel asupra declaraţiilor date, menţionând expres şi în afara oricăror influenţe că inculpaţii nu au exploatat sub nici o formă părţile vătămate.

De asemenea, s-a arătat că pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Feteşti se află în curs de instrumentare Dosarul penal nr. 2049/P/2008 privind şantajul săvârşit de S.F. asupra inculpaţilor din cauză, constând în pretinderea unor sume de bani de la inculpaţi în schimbul retractării declaraţiilor mincinoase făcute în proces de părţile vătămate.

S-a subliniat şi că niciuna dintre instanţe nu manifestase rol activ pentru stabilirea adevărului în cauză, iar concluziile privitoare la restricţionarea dreptului de circulaţie al părţilor vătămate şi deposedarea acestora de actele de identitate erau contrazise de înscrisurile depuse la dosar şi din care rezulta că partea vătămată D.F. intrase şi ieşise din ţară de două ori în intervalul 3 noiembrie 2004 - 4 iulie 2006, minora D.F. fusese luată din centru de minori pe baza paşaportului prezentat de tatăl său, iar D.A.S. frecventase cursurile unei şcoli din Badalona, Spania.

În plus, martora D.A.S. a confirmat că pe parcursul revenirii inculpaţilor în ţară, la începutul lunii februarie 2005, copii minori ai inculpaţilor s-au aflat în îngrijirea părţilor vătămate, ceea ce denotă existenţa unor raporturi de egalitate şi normalitate între părţi.

Cu ocazia susţinerii orale a recursului a fost invocată şi omisiunea instanţelor de a cere relaţii de la Gara Centrală din Bruxelles, informaţii care ar fi demonstrat că inculpaţii au plecat singuri, neînsoţiţi de părţile vătămate, spre destinaţia din Spania.

Tot astfel, s-a arătat că niciuna dintre instanţa nu a avut iniţiativa de a se informa cu privire la acuzaţiile de şantaj ce implicau părţile din proces, deşi unul din membrii familiei D. fusese şi reţinut.

Cu această argumentare, cât şi pentru omisiunea instanţei de prim control judiciar de a analiza toate criticile formulate în apel, a fost invocată incidenţa cazurilor de casare prevăzute de art. 3859 pct. 9, 10 şi 18 C. proc. pen., cu precizarea că indicarea cazurilor de casare de la pct. 9 şi 10 a fost făcută cu ocazia susţinerii orale a recursului.

În subsidiar, în cadrul cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., s-a solicitat reducerea pedepselor aplicate inculpatului prin reţinerea şi a circumstanţei atenuante prevăzute de art. 74 lit. c) C. pen. şi schimbarea modalităţii de executare a pedepsei, prin suspendarea sub supraveghere a executării, conform art. 861 şi urm. C. pen.

Examinând cauza în raport de criticile formulate şi cazurile de casare invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursurile inculpaţilor sunt nefondate, considerentele avute în vedere fiind următoarele:

Nulitatea actului de sesizare a instanţei a fost invocată în raport de menţiunea eronată existentă în cuprinsul rechizitoriului privitoare la încadrarea juridică dată uneia din faptele pentru care avusese loc trimiterea în judecată a inculpaţilor.

S-a susţinut de către inculpaţi că menţionarea greşită în rechizitoriu a textului de lege în baza căruia s-a dispus trimiterea în judecată afectează în mod iremediabil valabilitatea actului şi, pe cale consecinţă, legalitatea sesizării instanţei, neregularitate ce nu poate fi acoperită prin schimbarea de încadrare juridică, atunci când actul procurorului menţionează o infracţiune ce nu îşi găseşte corespondent în lege.

Răspunzând criticii formulate, Înalta Curte arată că indicarea în rechizitoriu a unei încadrări juridice eronate în raport de fapta pentru care s-a dispus trimiterea în judecată nu atrage nevalabilitatea actului de sesizare.

Potrivit dispoziţiilor art. 263 C. proc. pen., rechizitoriul trebuie să cuprindă descrierea faptei reţinută în sarcina acuzatului, încadrarea juridică şi probele pe care se întemeiază învinuirea.

Însă, încadrarea juridică dată de procuror este întotdeauna una provizorie, supusă cenzurii instanţei şi susceptibilă de a fi schimbată, ori de câte ori se constată că fapta reţinută în sarcina acuzatului a primit o încadrare juridică eronată din partea procurorului sau, dimpotrivă, deşi corectă încadrarea iniţială, se impune schimbarea acesteia în raport de modificările intervenite în situaţia de fapt, după administrarea probelor şi sesizarea instanţei.

Dispoziţiile art. 334 C. proc. pen. referitoare la schimbarea de încadrare juridică nu conţin nici o limitare şi nici o condiţionare în aplicare, menţionându-se explicit că schimbarea de încadrare prevăzută în actul de sesizare se dispune dacă se consideră că aceasta urmează a fi efectuată.

Ca atare, este lipsită de relevanţă dacă încadrarea juridică din rechizitoriu este eronată ca urmare a menţionării unui text de lege ce nu reglementează ca infracţiune fapta reţinută în sarcina inculpatului sau dacă respectiva eroare priveşte menţionarea unei alte dispoziţii legale decât cea aplicabilă cauzei.

În speţă, încadrarea juridică greşit înscrisă în dispozitivul rechizitoriului a fost îndreptată de prima instanţă, în cuprinsul actul de sesizare regăsindu-se pe larg descrise faptele pentru care avusese loc trimiterea în judecată a inculpaţilor.

În consecinţă, cererea inculpaţilor privind constatarea nulităţii rechizitoriului a fost corect respinsă în cauză, neregularitatea invocată fiind înlăturată prin schimbarea de încadrare juridică dispusă de prima instanţă.

De asemenea, se constată că nici menţionarea în rechizitoriu a unor procese verbale de confruntare care în fapt nu au fost întocmite nu afectează valabilitatea actului de sesizare.

Temeinicia acuzaţiilor aduse inculpaţilor a fost verificată pe baza probele concrete aflate la dosarul cauzei.

În condiţiile în care mijloacele de probă eronat menţionate în rechizitoriu nu au servit la stabilirea vinovăţiei inculpaţilor, rezultă că drepturile apărării nu au fost afectate în nici un mod. Or, nulitatea nu poate fi concepută în lipsa unei vătămări procesuale.

Examinând în continuare criticile formulate în recursurile inculpaţilor, Înalta Curte constată că elementele de fapt cu relevanţă asupra existenţei faptelor şi vinovăţiei inculpaţilor au fost corect reţinute de instanţele anterioare, pe baza unei analize complete şi coroborate a probelor administrate în cauză.

Se reţine în acest sens că cercetările în cauză au avut la bază plângerea părţii vătămate D.F. formulată împotriva inculpaţilor S.I. şi S.A., pe care îi acuza de faptul că, în perioada noiembrie 2004 - aprilie 2006, îl obligase pe el şi membrii familiei sale să practice cerşetoria în folosul acestora, pe teritoriul Belgiei şi Spaniei.

Sesizarea penală conţinea o serie de precizări cu privire la împrejurările în care a avut loc racolarea părţii vătămate şi condiţiile concrete în care aceasta şi membrii familiei sale au fost exploataţi de inculpaţi, pe timpul şederii în străinătate.

Se menţiona astfel, că la sfârşitul lunii octombrie 2004, partea vătămată D.F. a primit la domiciliu vizita inculpatului S.I., însoţit de o altă persoană, rămasă neidentificată, care i-a propus să meargă în Belgia împreună cu familia, cu promisiunea de a-i ajuta să obţină ajutoare sociale, în considerarea handicapului locomotor pe îl aveau ambii soţi, şi de a depune diligentele necesare pentru ca partea vătămată D.A. să beneficieze de o intervenţie chirurgicală în vederea recuperării medicale.

Inculpatul a negat că ar fi vizitat partea vătămată şi că i-ar fi propus acesteia deplasarea în Belgia; inculpatul a susţinut că s-a întâlnit cu partea vătămată pentru prima dată în oraşul Bruxelles, în faţa unei biserici, şi, aflând că are o situaţia familială grea, a acceptat să îl primească împreună cu soţia şi copii în locuinţa pe care o avea închiriată, urmând ca aceştia să contribuie proporţional la plata cheltuielilor de întreţinere.

Într-o altă declaraţie, dar susţinând în esenţă aceeaşi versiune, inculpatul a arătat că soţia sa hotărâse primirea familiei D. în apartamentul lor şi că el nu a avut cunoştinţă despre cele întâmplate întrucât se afla în ţară în respectiva perioadă.

Dincolo de inconsecvenţa relatărilor, susţinerile inculpaţilor privind neimplicarea lor în recrutarea şi transportarea părţilor vătămate în Belgia sunt infirmate de declaraţiile părţilor vătămate şi ale martorei P.G.N. Prezenţa inculpatului în locuinţa părţii vătămate, cât şi motivul pentru care acesta vizitase partea vătămată, au fost confirmate de toţi membrii familiei D., precum şi de martora P.G.N. care a asistat la discuţia lor.

Potrivit declaraţiei martorei P.G.N., inculpatul a promis părţii vătămate că îl va ajuta pentru a obţine sprijinul statului belgian în vederea efectuării unei intervenţii chirurgicale pentru soţia sa şi că va suporta toate cheltuielile de transport ale părţii vătămate şi membrilor familiei sale până în ţara de destinaţie.

Pe baza acestor declaraţii, prima instanţă a constatat că recrutarea părţilor vătămate avusese loc prin înşelăciune, inducerea în eroare constând în promisiunile inculpatului de a asigura vindecarea părţii vătămate D.A. de handicapul sever locomotor pe care aceasta îl prezenta, prin efectuarea unei intervenţii chirurgicale de specialitate de către medicii belgieni, şi de a împărţi echitabil câştigurile ce urmau a fi obţinute din practicarea cerşetoriei.

Nu s-a reţinut de către instanţă că victimele traficului de persoane ar fi fost induse în eroare cu privire la ceea ce urmau să facă pe teritoriul ţării străine.

Şi în aprecierea Înaltei Curţi, părţile vătămate aveau cunoştinţă despre faptul că urmau să practice cerşetoria în Belgia.

Sub acest aspect, este de menţionat că părţile vătămate nu au indicat existenţa vreunui stări sau situaţii care să explice ajutorul promis de inculpat în vederea obţinerilor pretinselor ajutoare sociale şi pentru recuperarea medicală a părţii vătămate D.A.

Părţile în cauză aproape că nu se cunoşteau şi nu aveau oricum relaţii de natura celor care să justifice acordarea şi primirea unui ajutor total dezinteresat.

Ori, aşa cum s-a arătat, inculpatul urma să suporte şi cheltuielile ocazionate de transport şi, în general, toate costurile pe care le implica deplasarea părţilor vătămate în străinătate.

Situaţia părţilor vătămate era una dificilă, având venituri modeste şi 3 copii minori în întreţinere.

În aceste condiţii şi prin invocarea posibilităţii vindecare a părţii vătămate D.A., persoanele în cauză au acceptat propunerea inculpatului de a practica cerşetoria, fiind induse însă în eroare cu privire la modalitatea în care urma să se desfăşoare în concret activitatea şi împărţite beneficiile.

Conform declaraţiilor părţilor vătămate şi victimelor minori, pe perioada şederii în Belgia, cât şi ulterior în Spania, au fost obligaţi să practice cerşetoria în folosul inculpaţilor.

Deşi inculpaţii au negat săvârşirea oricăror acte de exploatare împotriva părţilor vătămate pe perioada şederii lor în străinătate, se constată că nu există nici un motiv întemeiat care să justifice înlăturarea din examinare a declaraţiilor părţilor vătămate ori ale victimelor minori.

Dimpotrivă, declaraţiile acestor persoane sunt concordante în ceea ce priveşte comportamentul şi abuzurile la care au fost supuse de către inculpaţi.

Mai mult, declaraţiile părţilor vătămate sunt confirmate şi de depoziţiile martorilor C.P. şi D.E. care, descriind condiţiile în care au fost exploataţi ei înşişi de către inculpaţi menţionează aceleaşi tip de comportament, restricţii, constrângeri şi ameninţări cu cele invocate de părţile vătămate.

Prin urmare, se constată că prima instanţă a stabilit corespunzător împrejurările în care s-a desfăşurat activitatea infracţională, rezultând că părţile vătămate şi martorii minori au fost obligaţi să practice cerşetoria în condiţiile impuse de inculpaţi şi în folosul lor exclusiv.

Părţile vătămate s-au aflat tot timpul sub control strict al inculpaţilor, fiind cazate într-o cameră din locuinţa acestora, obligate să cerşească şi să aducă câştiguri importante şi percheziţionate corporal pentru a nu ascunde cumva din sumele de bani realizate.

Întrucât părţile vătămate nu dispuneau de resurse financiare, nu aveau o locuinţă, nu cunoşteau limba ţării în care se aflau, erau persoane cu handicap sever locomotor ori minore, fără acte de identitate şi lipsite de posibilitatea de a se adresa deschis autorităţilor belgiene deoarece nu deţineau permise legale de şedere, riscând să fie expulzate, iar copii preluaţi în centre de minori, se constată corectă concluzia primei instanţei privind starea de dependenţă totală a victimelor faţă de inculpaţi.

Inculpaţii au susţinut că nu au deposedat părţile vătămate de actele de identitate, menţionând în acest sens că eliberarea minorei D.A.S. din centru de minori a avut loc pe baza actelor prezentate de părinţi.

Folosirea actelor de identitate în respectiva împrejurare nu implică şi concluzia că părţile vătămate s-au aflat permanent posesia actelor.

Potrivit declaraţiilor părţilor vătămate, deplasarea lor la centrul de minori s-a efectuat în prezenţa inculpatei S.A. care i-a aşteptat în imediata apropiere a sediului până la rezolvarea situaţiei.

În aceste condiţii, remiterea temporară a actelor de identitate şi strict pentru a se obţine revenirea în familie a minorei D.A.S. nu influenţează în nici un fel concluzia exprimată.

Tot astfel, nici faptul că partea vătămată D.F. a revenit în ţară pentru o scurtă perioadă de timp, în intervalul 12 februarie 2005 - 17 iunie 2005, conform relaţiilor comunicate de Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră nu exclude actele de exploatare la care aceasta şi membrii familiei sale au fost supuşi de către inculpaţi.

Conform declaraţiilor părţilor vătămate şi ale martorilor minori, D.F. a reuşit să scape de la inculpaţi, dar a revenit în Belgia întrucât se temea pentru siguranţa familiei sale, rămasă în continuare sub autoritatea acestora.

Condiţiile concrete în care părţile vătămate erau obligate să practice cerşetoria în folosul inculpaţilor, ameninţările şi constrângerile la care erau supuse justifică demersul părţii vătămate D.F. rea de a fugi din locuinţa inculpaţilor, dar şi de a reveni, pentru a fi alături de familia sa.

Starea de temere creată de comportamentul inculpaţilor care se bucurau şi de susţinerea celorlalte rude aflate în acelaşi oraş din străinătate, explică şi reţinerea părţii vătămate de a sesiza organele de poliţie la venirea în ţară.

Întrucât pe toată perioada şederii în străinătate, părţile vătămate au fost sever exploatate, neîntrevăzând nici posibilitatea de a scăpa de sub autoritatea inculpaţilor, partea vătămată D.F. a reuşit să revină în ţară, de această dată cu acordul inculpaţilor, sub pretextul racolării unor persoane invalide în vederea practicării cerşetoriei în folosul inculpaţilor.

Astfel, partea vătămată a intrat în ţară la data de 7 aprilie 2006, iar la 8 mai 2006 a depus plângerea penală ce a stat la baza cercetărilor în cauză.

Inculpaţii nu negat şi faptul că s-au deplasat în Spania împreună cu părţile vătămate, arătând că dacă se solicitau informaţii de la Gara Centrală din Bruxelles s-ar fi constatat că au călătorit singuri, neînsoţiţi de alte persoane sau victimele din cauză.

Cu privire la aspectul invocat este de arătat că achiziţionarea unui bilet de călătorie nu demonstrează şi faptul efectuării deplasării.

Apoi, chiar dacă s-ar considera că inculpaţii au călătorit cu alte mijloace de transport decât cele folosite de părţile vătămate şi martorii minori, infracţiunile reţinute în sarcina inculpaţilor continuă să existe, esenţial fiind că deplasarea avusese loc din dispoziţia inculpaţilor şi urmărea exploatarea pe mai departe a victimelor, prin practicarea cerşetoriei în folosul acestora.

Declaraţiile părţilor vătămate privitoare la deplasarea lor în Spania în vederea practicării cerşetoriei în folosul inculpaţilor sunt confirmate de depoziţiile martorilor C.P. şi D.E.

Cu aceste precizări, rămân valabile toate celelalte observaţii ale instanţei de fond în legătură cu apărările formulate de inculpaţi în cadrul tezei privind împrejurările în care reîntâlniseră părţile vătămate în oraşul Madrid.

Chiar dacă pe parcursul judecării procesului, martorii mai sus arătaţi, părţile vătămate şi martorii minori şi-au modificat declaraţiile iniţiale nu impune reţinerea unei alte situaţii decât cea stabilită de prima instanţă.

Persoanele audiate nu şi-au motivat convingător schimbarea de poziţie adoptată şi nu au prezentat date, elemente şi împrejurări în raport de care să se poată considera că primele declaraţii erau nereale şi nu serveau stabilirii adevărului în cauză.

Dimpotrivă, a rezultat că, anterior închiderii dezbaterilor la fond, părţile vătămate D.F. şi D.A. au recunoscut în faţa instanţei primirea de la inculpaţi a sumei de 5000 euro, considerând astfel încheiat conflictul dintre ei şi inculpaţi. Însă, în cazul infracţiunilor pentru care a avut loc trimiterea în judecată a inculpaţilor, împăcarea părţilor nu operează ca şi cauză de încetare a procesului penal.

Şi în opinia Înaltei Curţi, suma de bani remisă părţilor vătămate constituia obiectul unei înţelegeri frauduloase, având ca scop retractarea declaraţiilor anterioare şi obţinerea unei soluţii favorabile pentru inculpaţi.

În fine, inculpaţii au susţinut că instanţele anterioare nu au acordat semnificaţia cuvenită dovezilor din care rezulta că părţile vătămate împreună cu o altă persoană, S.F., erau cercetate într-un dosar separat, pentru fapta de a-i fi şantajat cu sume de bani, în scopul de a declaraţii corespunzătoare adevărului în procesul de faţă.

Susţinerile invocate nu sunt însă de natură a lipsi de credibilitate declaraţiile părţilor vătămate care au servit la stabilirea faptelor cauzei.

Dosarul penal menţionat se află în curs de instrumentare la procuror, iar până la pronunţarea unei soluţii definitive, persoanele cercetate sunt prezumate a fi nevinovate.

Neîntemeiată se priveşte şi susţinerea inculpaţilor privitoare la nemotivarea deciziei din apel, constatându-se că în considerente se regăsesc motivele pentru care au fost înlăturate cererile apărării şi argumentele care au condus la pronunţarea soluţiei.

O hotărâre judecătorească este suficient motivată dacă răspunde în ansamblu problemelor supuse dezbaterii.

Prin urmare, criticile formulate în susţinerea cazurilor de casare prevăzute de art. 3859 pct. 9, 10 şi 18 C. proc. pen. sunt nefondate.

De asemenea, se constată că, în raport de natura şi gravitatea faptelor reţinute în sarcina inculpaţilor, modalitatea concretă de săvârşire şi durata în timp a activităţii infracţionale, precum şi conduita necorespunzătoare manifestată în cursul procesului, nu există temeiuri de reducere a pedepselor aplicate inculpaţilor, împrejurările invocate în favoare fiind deja valorificate prin limitele de pedeapsă stabilite prin Decizia instanţei de apel.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţi şi îi va obliga la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

Totodată, în conformitate cu dispoziţiile art. 38517 alin. (4) raportat la art. 383 alin. (2) şi art. 381 alin. (1) C. proc. pen., va deduce din pedepsele aplicate inculpaţilor S.I. şi S.A., durata prevenţiei de la 16 ianuarie 2009 la 6 martie 2009, precum şi de la 30 noiembrie 2009 la zi.

Constatând că la prezenta cauză a fost ataşată şi cererea de constatare a nulităţii mandatelor de arestare preventivă emise pe numele inculpaţilor în baza sentinţei penale nr. 1064 din 27 noiembrie 2009 a Tribunalului Bucureşti şi că o asemenea cerere este de competenţa Curţii de Apel Bucureşti, potrivit dispoziţiilor art. 350 alin. (4), art. 141, art. 281 pct. 3 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va dispune restituirea respectivei cereri la Curtea de Apel Bucureşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenţii inculpaţi S.I. şi S.A. împotriva Deciziei penale nr. 58/ A din 5 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Deduce din cuantumurile pedepselor aplicate inculpaţilor, durata reţinerii şi a arestării preventive de la 16 ianuarie 2009 la 6 martie 2009 şi de la 30 noiembrie 2009 la 29 aprilie 2010.

Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 600 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 300 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatele părţi civile şi câte 50 lei, reprezentând onorariu avocatului din oficiu pentru recurenţii inculpaţi, se vor avansa din fondul M.J.L.C.

Dispune restituirea cererilor de constatare a nulităţii mandatelor de arestare preventivă la Curtea de Apel Bucureşti spre competentă soluţionare.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 29 aprilie 2010.

← ICCJ. Decizia nr. 1573/2010. Penal. Menţinere măsură de...  ICCJ. Decizia nr. 4335/2010. Penal. Plângere împotriva... →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1683/2010. Penal