ICCJ. Decizia nr. 1529/2010. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1529/2010
Dosar nr. 9720/2/2009
Şedinţa publică din 20 aprilie 2010
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 382 din 21 decembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis plângerea formulată de petentul C.I.
A desfiinţat rezoluţia din 17 martie 2009 dată în Dosarul nr. 154/P/2009 şi rezoluţia nr. 563/II-2/2009 ale Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi a trimis cauza procurorului pentru suplimentarea actelor premergătoare.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că petentul s-a adresat cu plângere acestei instanţe împotriva rezoluţiilor emise de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, în dosarul sus-menţionat, solicitând trimiterea cauzei la procuror şi începerea urmăririi penale împotriva executorului judecătoresc C.F. pentru infracţiunea prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), arătând că intimata, cu rea-credinţă a început executarea silită, dispunând poprirea conturilor sale bancare de la B.R.D. – G.S.G., deşi nu exista un titlu executoriu în baza căruia să dispună începerea executării. A mai arătat că aceasta a refuzat să dispună ridicarea popririi înfiinţate asupra conturilor, deşi a fost informată despre pronunţarea unor hotărâri de către Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, prin care se suspendase provizoriu executarea şi se admisese contestaţia la executare.
Prin sentinţa penală nr. 556 din 02 octombrie 2009 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti pronunţată în Dosarul nr. 13964/299/2009, cauza a fost declinată spre competentă soluţionare în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.
A fost ataşat Dosarul nr. 154/P/2009 în care s-a dat rezoluţia cu acelaşi număr din 17 martie 2009 şi lucrarea cu numărul 563/II-2/2009 ale Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
Prin rezoluţia din 17 martie 2009 dată în Dosarul nr. 154/P/2009 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti s-a dispus, în temeiul art. 228 alin. (1) raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale faţă de executorul judecătoresc C.F. cercetată pentru infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), întrucât din actele premergătoare efectuate a rezultat că fapta nu e prevăzută de legea penală.
Ulterior, prin rezoluţia nr. 563/II-2/2009 din 27 aprilie 2009 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, în temeiul art. 275 şi următoarele C. proc. pen., a fost respinsă, ca neîntemeiată, plângerea formulată de petentul C.I. împotriva soluţiei adoptate în Dosarul nr. 154/P/2009, concluzionându-se că activitatea executorului judecătoresc s-a înscris în limitele mandatului acordat de către partea care a solicitat executarea.
S-a mai reţinut de prima instanţă că în vederea adoptării unei soluţii legale şi temeinice, cauza urmează a fi trimisă procurorului pentru suplimentarea actelor premergătoare, impunându-se administrarea mai multor probe şi efectuarea oricăror altor acte necesare pentru clarificarea situaţiei de fapt.
Împotriva sentinţei sus-menţionate, au declarat recursuri Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi intimata C.F.
Procurorul a solicitat admiterea recursului parchetului, casarea hotărârii atacate şi respingerea plângerii, apreciind hotărârea pronunţată nelegală şi netemeinică sub aspectul greşitei admiteri a plângerii petiţionarului C.I., desfiinţării rezoluţiilor şi trimiterea cauzei procurorului.
În acest sens, a arătat că din analiza actelor premergătoare a rezultat că a fost ataşat în copie certificată dosarul de executare în integralitatea sa, astfel că, considerentele instanţei nu au susţinere probatorie.
Recurenta intimata C.F. a declarat recurs împotriva sentinţei penale nr. 382 din 21 decembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, arătând că o consideră nelegală.
Recursurile sunt fondate pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Analizând sentinţa atacată prin prisma motivelor de recurs invocate de către parchet, Curtea constată că prin sentinţa penală nr. 382/2009, instanţa de fond a admis plângerea petentului C.I., a desfiinţat rezoluţia din 17 martie 2009 dată în Dosarul nr. 154/P/2009 şi rezoluţia nr. 563/II-2/2009 ale Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi a trimis cauza procurorului pentru suplimentarea actelor premergătoare, cu motivarea că în cauză cercetarea penală nu este completă, fiind necesar a fi dovedite următoarele fapte şi împrejurări, respectiv:
- se impune a se clarifica dacă executorul judecătoresc C.F., la data de 19 decembrie 2009, când a început executarea avea cunoştinţă de existenţa procesului verbal întocmit de executorul judecătoresc P.C.G.;
- să se stabilească care au fost considerentele pentru care executorul judecătoresc C.F. a apreciat că cerinţele creanţei, astfel cum sunt enumerate de art. 66 din Legea nr. 36/1995, erau îndeplinite la data începerii executării;
- se impune a fi audiaţi executorul judecătoresc C.F., promitenta-cumpărătoare S.B.G. şi petentul C.I., stabilindu-se şi data la care acesta din urmă a luat la cunoştinţă de somaţia trimisă la data de 19 decembrie 2009;
- sub aspectul procedurii derulate în vederea încheierii procesului-verbal din 18 decembrie 2008, de către executorul judecătoresc P.C.G., respectiv a notificării promitentei-cumpărătoare S.B.G., se va administra proba cu înscrisuri, pentru a se lămuri dacă aceasta, la data formulării cererii de executare silită, cunoştea despre evaluarea stadiului executării lucrărilor apartamentului ce trebuia realizată de executorul judecătoresc desemnat de instanţa de judecată;
- vor fi efectuate orice alte acte necesare pentru clarificarea situaţiei de fapt.
Verificând actele aflate la dosar şi din analiza actelor premergătoare efectuate de către procuror în cauză, Curtea constată că la dosar se află ataşat, în copie certificată, în integralitate, Dosarul de executare silită nr. 483/2008 privind pe C.I., al executorului judecătoresc C.F., predarea acestuia către agentul procedural desemnat de procuror să îl ridice, realizându-se la data de 09 martie 2009 (fila 71 – verso dosarul de urmărire penală).
Din cuprinsul tuturor înscrisurilor aflate la dosarul de executare nu reiese încunoştiinţarea executorului judecătoresc C.F. de către debitorul C.I. sau chiar de către creditorul S.B.G., de existenţa procesului-verbal întocmit de executorul judecătoresc P.C.G. la data de 18 decembrie 2008, prin care se constata stadiul lucrărilor de construcţie la imobilul obiect al antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat prin încheierea nr. 2642 din 03 octombrie 2007 de către notarul public E.C.
Cât priveşte considerentele instanţei vizând audierea creditoarei S.B.G., pentru a se lămuri împrejurarea dacă a cunoscut despre existenţa procesului-verbal de constatare întocmit de executorul judecătoresc P.C.G. şi dacă a adus la cunoştinţă acest lucru executorului judecătoresc C.F., Curtea constată că acestea nu se justifică, întrucât din însuşi cuprinsul procesului-verbal, întocmit de executorul judecătoresc, rezultă că la locul şi momentul efectuării constatării nu a fost prezent decât C.I., acesta fiind şi singura persoană care a semnat actul alături de executor.
Mai mult decât atât, procesul-verbal a fost întocmit, aşa cum reiese din conţinutul acestuia, la ora 1310, or, în condiţiile în care la aceeaşi dată numita S.B.G. a formulat cererea de executare silită la biroul executorului judecătoresc C.F., rezultă că aceasta nu avea cunoştinţă de acest proces-verbal întrucât nu avea cum să îi fie comunicat, instantaneu, în cursul aceleaşi zile, în interval de ore.
De asemenea, în aceeaşi ordine de idei, Curtea constată că procedura executării silite este, ca de altfel orice procedură judiciară, eminamente scrisă, iar organul judiciar nu îşi poate îndeplini activitatea decât în baza a ceea ce se regăseşte administrat în cuprinsul dosarului pe care îl instrumentează, orice alte date sau informaţii ce nu au fost percepute în mod direct, neputând afecta cursul procedurilor pendinte.
Faţă de cele ce preced, audierea executorului judecătoresc C.F. cu privire la faptul dacă a cunoscut la data de 18 decembrie 2008 despre existenţa unei proceduri efectuată de un alt executor judecătoresc la aceeaşi dată, ori a doua zi, 19 decembrie 2009, cu prilejul instituirii măsurii popririi, apare ca inutilă. Aceasta, întrucât, în condiţiile în care din înscrisurile dosarului de executare silită nu rezultau asemenea date, executorul judecătoresc avea obligaţia legală de serviciu de a da curs procedurii declanşate de cererea de executare silită formulată de creditoarea S.B.G., refuzul de îndeplini în mod nejustificat executarea silită putea în sine să constituie o măsură abuzivă.
Cu privire la motivul invocat de prima instanţă vizând stabilirea considerentelor pentru care executorul judecătoresc C.F. a apreciat că cerinţele creanţei, astfel cum sunt enumerate de art. 66 din Legea nr. 36/1995, erau îndeplinite la data începerii executării, Curtea constată că, în cauză, prin încheierea nr. 2642 din 03 octombrie 2007, notarul public E.C., a autentificat antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat între C.I. în calitate de promitent-vânzător şi S.B.G. în calitate de promitent-cumpărător, având ca obiect imobilul în speţă.
Totodată, aşa cum reiese din conţinutul antecontractului de vânzare-cumpărare în cazul în care promitentul-vânzător va fi culpabil de neîncheierea contractului de vânzare-cumpărare în forma autentică până la data menţionată, va restitui beneficiarei-cumpărătoare sumele plătite de aceasta drept avans, la care se vor adăuga 20% din aceste sume, cu titlu de penalităţi.
Prin urmare, antecontractul prevede o clauză contractuală ce are valoarea unui pact comisoriu de gradul IV care prin prisma dispoziţiilor art. 1020 C. civ. nu mai face necesară intervenţia instanţei de judecată.
În prezenţa inserării de către părţi a acestui pact comisoriu, singurul în drept a aprecia dacă este cazul să se aplice rezoluţiunea este creditorul care se declară gata să îşi execute obligaţia.
Aşa fiind, în ceea ce priveşte caracterul exigibil al creanţei, acesta era îndeplinit, fiind atinsă data la care aceasta ajungea la termen, respectiv – 15 decembrie 2008.
În aceste condiţii, fiind îndeplinite cerinţele art. 379 C. proc. civ. şi art. 66 din Legea nr. 35/1996 privind activitatea notarilor publici, executorul judecătoresc C.F. a pornit procedura de executare silită emiţând somaţia de plată şi instituind poprirea la data de 19 decembrie 2008 a contului promitentului-vânzător deschis la B.R.D.
În continuare, având în vedere depunerea la dosarul de executare silită, la data de 09 ianuarie 2009, de către C.I., prin avocat, a certificatului de grefă din 09 ianuarie 2009, emis de către Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, din care reieşea dispunerea de către instanţa de judecată a suspendării provizorii a executării silite, executorul judecătoresc C.F. nu a mai efectuat nici un act de executare silită.
Singura activitate ce a mai fost efectuată de către aceasta a fost întocmirea procesului-verbal din 22 ianuarie 2009 prin care a constatat stadiul fizic al lucrărilor de construcţie la imobilul obiect al antecontractului susmenţionat, urmare delegării de către Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti prin încheierea de şedinţă din 15 ianuarie 2009, întocmită în Dosarul civil nr. 580/299/2009.
În acest context, din actele premergătoare efectuate în cauză de către procuror rezultă în mod suficient inexistenţa încălcării cu rea credinţă de către executorul judecătoresc C.F. a dispoziţiilor procedurale din materia executării silite, partea nemulţumită de actele de executare silită ce au privit-o, C/.I., având la dispoziţie mijlocul procedural prin care să le conteste în faţa instanţei de judecată, respectiv contestaţia la executare reglementată de art. 399 C. proc. civ., instituţie pe care pe care a şi înţeles să o exercite.
Cu privire la legalitatea soluţiei dispuse de prima instanţă, respectiv trimiterea cauzei procurorului pentru suplimentarea actelor premergătoare, Curtea constată că soluţia instanţei este una neprevăzută de procedura reglementată de art. 2781 C. proc. pen., acest text legal prevăzând în situaţia admiterii plângerii formulată împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale numai posibilitatea dată de alin. (8) lit. b) C. proc. pen., respectiv de trimitere a cauzei procurorului, în vederea începerii urmăririi penale.
În acest sens, practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este una constantă, nefiind admise în practica de casare a instanţei supreme, alte soluţii în afara celei expres prevăzute de textul de lege menţionat.
De altfel, chiar instanţa de fond, în considerentele sentinţei acceptă faptul ca această soluţie nu este prevăzută de textul de lege, însă o argumentează prin prioritatea dreptului petentului de a avea un acces liber la justiţie, precum şi raportându-se la precedentul creat prin Decizia nr. 44/2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii.
Motivarea instanţei vizând încălcarea principiului constituţional şi al C.E.D.O. privind accesul liber la justiţie nu poate fi primită atâta timp cât petentul a avut la dispoziţie şi a uzat de calea de atac a soluţiei parchetului la instanţa de judecată, iar instanţa dacă apreciază că plângerea este întemeiată poate pronunţa soluţia prevăzută de art. 2781 alin. (8) lit. b) C. proc. pen.
În plus, dreptul petentului la liberul acces la justiţie nu trebuie să se facă cu încălcarea dreptului persoanelor faţă de care acesta a formulat plângere penală la un proces echitabil, desfăşurat într-un termen rezonabil, în accepţiunea prevederilor art. 6 din C.E.D.O.
În ceea ce priveşte aplicabilitatea în speţă a raţiunilor Deciziei nr. 44/2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii, aceasta nu poate fi primită întrucât nu se aplică în cauza de faţă, respectiva speţă vizând o situaţie diferită.
Ca atare, pentru aceste considerente, după verificarea cauzei şi în raport de dispoziţiile art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., recursurile fiind fondate, Curtea urmează a le admite şi a dispune potrivit dispozitivului prezentei decizii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi de intimata C.F. împotriva sentinţei penale nr. 382 din 21 decembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează sentinţa penală şi rejudecând:
Respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petiţionarul C.I. împotriva rezoluţiei nr. 154/P/2009 din 17 martie 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, pe care o menţine.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. obligă petiţionarul C.I. la plata sumei de 100 lei reprezentând cheltuieli judiciare ocazionate de soluţionarea în fond a cauzei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 20 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1509/2010. Penal | ICCJ. Decizia nr. 4492/2010. Penal. Traficul de influenţă... → |
|---|
