ICCJ. Decizia nr. 1454/2010. Penal. Infracţiuni de corupţie (Legea nr. 78/2000). Recurs

Decizii penale ICCJ 2010

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 1454/2010

Dosar nr. 2945/1/2010

Şedinţa publică din 16 aprilie 2010

Asupra recursurilor de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Prin încheierea de şedinţă din data de 24 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. 6536/2/2008 s-a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, excepţiile invocate fiind inadmisibile.

S-a constatat în conformitate cu art. 300 C. proc. pen. regularitatea actului de sesizare a instanţei.

S-a reţinut că la termenul de judecată din 17 martie 2010, inculpaţii din prezenta cauză, prin apărătorii aleşi, au invocat excepţiile de neconstituţionalitate a:

- OUG 134/2005 aprobată prin Legea 54/2006 în raport de prevederile art. 115 alin. (4) şi (6) din Constituţia României;

- art. 11 alin. (1), (2), (3) şi OUG 43/2002;

- art. 13² din Legea 78/200; art. 248¹ C. pen. precum şi excepţii de neregularitate vizând actul de sesizare al instanţei, solicitându-se restituirea cauzei la procuror în vederea refacerii actelor de urmărire penală încălcate prin disp. art. 300 alin. (2) raportat la art. 263 C. proc. pen. şi art. 172 C. proc. pen.

În prealabil, s-a apreciat că la acest termen, ar exista o lipsă de procedură cu părţile care nu au fost citate şi cele care nu au termen în cunoştinţă, în condiţiile în care instanţa a acordat la 31 martie 2010 termen în continuare, conform dispoziţiilor art. 291 alin. (6) C. proc. pen.

Din interpretarea dispoziţiilor art. 291 C. proc. pen., reiese că judecata poate avea loc numai dacă părţile sunt legal citate şi procedura este îndeplinită, iar neprezentarea părţilor citate, nu împiedică judecarea cauzei.

Consecutiv, alin. (6) al aceluiaşi articol prevede că atunci când judecata rămâne în continuare, părţile şi celelalte persoane care participă la proces nu se mai citează. Textul de lege nu face nici o distincţie cu privire la părţile care au luat termenul în cunoştinţă, cât şi la cele citate iar acolo unde legea nu distinge, nici judecătorul nu o poate face.

Se constată că la filele 133, 136, 137 dosar instanţă există citaţii către inculpata C.C., municipiul Constanţa prin Consiliu local şi oraşul Năvodari cu semnături ale persoanelor împuternicite să primească corespondenţa, condiţii în care procedura este îndeplinită şi pentru termenul acordat în continuare.

Curtea a analizat excepţiile de neconstituţionalitate invocate, în raport de exigenţele art. 29 din Legea nr. 47/1992 (republicată) privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.

Raportat la exigenţele art. 2 alin. (3) din Legea 47/1992, potrivit cu care Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea completa sau modifica prevederile supuse controlului, Decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei nu este de natură a produce un efect concret asupra hotărârii din judecata cauzei.

Aceasta pentru că, odată sesizată, ceea ce este permis Curţii Constituţionale să facă, este să constate doar dacă textul respectiv este sau nu constituţional, nu să-l completeze, în sensul dorit de autorii excepţiei.

1. Cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a OUG nr. 134/2005 aprobată prin Legea 54/2006, autorii ei se referă la neconstituţionalitatea organizării şi funcţionării D.N.A. ca organ de urmărire penală, care a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor, având deci legătură cu soluţionarea cauzei.

Se susţine că, în raport de disp. art. 115 alin. (4) şi (6) din Constituţie, procedura de adoptare a acestei ordonanţe nu respectă niciuna din condiţiile textelor de lege mai sus invocate.

Având în vedere că OUG nr. 134/2005 a fost aprobată cu modificările aduse prin Legea 54/2006 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 226 din 13 martie 2006 şi că prin Decizia nr. 95 din 08 februarie 2006, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 177 din 23 februarie 2006, Curtea Constituţională a statuat că „ordonanţele Guvernului aprobate de Parlament prin lege, în conformitate cu prevederile art. 115 alin. (7) din Constituţie, încetează să mai fie acte normative de sine stătătoare şi devin, ca efect al aprobării de către autoritatea legiuitoare, acte normative cu caracter de lege, instanţa a apreciat ca această ordonanţă de urgenţă nu mai este un act normativ de sine-stătător în vigoare. Pe cale de consecinţă, eventualele critici de neconstituţionalitate care urmăreau nerespectarea de către executiv a cerinţelor şi criteriilor referitoare la condiţiile adoptării unor ordonanţe de urgenţă, precum şi la domeniile în care nu pot fi adoptate astfel de acte, nu mai subzistă.

Cu privire la interpretarea condiţiei prevăzute de art. 29 din legea nr. 47/1992, ca dispoziţia legală să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, condiţie nedefinită de legiuitor, instanţa a folosit pe calea unui raţionament analogic interpretarea dată de C.E.J. (stabilită în cauza C-283/81 C. şi L.D.G.S. c. M.S.) cu privire la condiţia similară existentă în art. 234 din Tratatul U.E. (ce reglementează întrebările preliminare, procedură similară celei din dreptul intern cu privire la sesizarea Curţii Constituţionale), condiţia legală urmând a avea următoarea interpretare: dispoziţia legală are legătura cu soluţionarea cauzei dacă în cazul în care se constată neconstituţionalitatea acesteia soluţia în cauză ar fi diferită decât cea care ar putea fi dată cu aplicarea dispoziţiilor respective.

Prin invocarea neconstituţionalităţii dispoziţiilor OUG nr. 134/2005 se urmăreşte constatarea nulităţii absolute a urmăririi penale şi a actului de sesizare şi restituirea cauzei la Parchet în vederea refacerii urmării penale de organul competent.

Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie, de la data publicării, deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceste hotărâri neavând efecte retroactive. Chiar în situaţia în care s-ar constata neconstituţionalitatea OUG nr. 134/20005 şi a art. 13 alin. (1)¹ din OUG nr. 43/2002, actele de urmărire penală efectuate în cauză rămân valabile, competenţa organului de urmărire penală raportându-se la dispoziţiile legale în vigoare la momentul efectuării acesteia, astfel încât soluţia în cauza nu ar putea fi modificată.

De altfel, jurisprudenţa C.C.R. cu privire la art. 115 din Constituţie este constantă în sensul că Guvernul poate legifera în temeiul delegării legislative prin ordonanţe de urgenţă inclusiv în domeniul legilor organice, interdicţia privind doar ordonanţele simple deoarece „cazul excepţional ce impune adoptarea unor măsuri urgente pentru salvgardarea unui interes public ar putea reclama instituirea unei reglementări de domeniul legii organice, nu numai ordinare care, dacă nu ar putea fi adoptată, interesul public avut în vedere ar fi sacrificat, ceea ce este contrar finalităţii constituţionale a instituţiei" (Decizia nr. 34 din 17 februarie 1998, publicată în M. Of. nr. 88 din 25 februarie 1998, Decizia nr. 15/2000 publicată în M. Of. nr. 267/2000, Decizia nr. 98/2000 publicată în M. Of. nr. 367/2000). Practica Curţii fiind previzibilă, în raport de cele statuate de C.E.D.O. în cauza I. c. României, instanţa a apreciat că respingerea unei cereri de sesizare a C.C.R. într-o astfel de situaţie nu ar atrage încălcarea art. 6 C.E.D.O.

Prin urmare, excepţia de neconstituţionalitate a OUG nr. 134/2005 se priveşte ca inadmisibilă.

2. În ceea ce priveşte excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor cuprinse în art. 11 alin. (1), (2), (3) din OUG 43/2002, autorii lor susţin că textele în discuţie vin în conflict cu dispoziţiile constituţionale, în ce priveşte desemnarea specialiştilor ce funcţionează în cadrul D.N.A. în speţă a 2 dintre cei care au efectuat expertize în prezenta cauză, întrucât au alte specializări decât domeniul cercetat.

În acest fel, statutul specialiştilor din cadrul D.N.A. în condiţiile în care sunt numiţi prin Ordin al Procurorului şef al D.N.A. şi îşi desfăşoară activitatea sub directa lui îndrumare, nu oferă suficiente garanţii cu privire la imparţialitatea şi obiectivitatea în constatările tehnico-ştiinţifice pe care le efectuează.

Şi această excepţie se priveşte ca inadmisibilă.

Susţinerile avocaţilor părţilor privesc de fapt probatoriul administrat în faza de urmărire penală, ce a fost reluat şi analizat în faza de cercetare judecătorească, ocazie cu care instanţa s-a pronunţat pe acest aspect.

3. S-a mai invocat şi neconstituţionalitatea disp. art. 13² din Legea nr. 78/2000 şi art. 248¹ C. pen.

A susţinut autorul lor că disp. art. 13² din Legea 78/2000 în baza cărora inculpaţii B.A. şi D.A.H. au fost trimişi în judecată nu definesc infracţiuni şi enumeră doar fapte cuprinse în C. pen., fără a se da o definiţie a normei incriminatoare, a urmării imediate a infracţiunii, limitelor de pedeapsă, elementelor constitutive, prin urmare, instanţa nu a fost legal sesizată.

Cu privire la această ultimă excepţie de neconstituţionalitate instanţa a respins-o ca inadmisibilă, dat fiind că nu întruneşte condiţiile prev. de art. 29 din Legea nr. 47/1992, autorii lor tinzând la interpretarea sau modificarea articolelor din textele invocate sau mai mult să adauge la lege.

Prin urmare, excepţia nu este pertinentă, nu are legătură cu cauza, iar problema încadrărilor juridice dată faptelor prin rechizitoriu poate fi rezolvată de instanţă potrivit art. 334 C. proc. pen. prin schimbarea lor, atunci când din probatoriu rezultă o altă situaţie.

II. Împotriva acestei încheieri de şedinţă au declarat recurs inculpaţii M.R.Ş., C.N.D., R.C., D.D.R., M.I., T.C., C.N.A., M.D., G.B., T.R.M., P.B., L.L.M., A.A.J., B.C., C.M., D.R.L., S.A., R.G., R.G., C.C., C.L., S.S. şi D.A.H., precum şi partea vătămată Municipiul Constanţa - prin Consiliul Local Constanţa.

În recursurile declarate de toţi inculpaţii susindicaţi şi partea vătămată nominalizată se solicită pentru motivele expuse detaliat în paginile 2 - 4 ale practicării deciziei de faţă, admiterea recursurilor promovate, casarea încheierii atacate şi în consecinţă sesizarea Curţii Constituţionale pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a:

- OUG 134/2005 aprobată prin Legea 54/2006 în raport de prevederile art. 115 alin. (4) şi (6) din Constituţia României;

- art. 11 alin. (1), (2), (3) şi OUG nr. 43/2002;

- art. 13² din Legea 78/200; art. 248¹ C. pen.

Examinând actele şi lucrările dosarului, încheierea recurată în raport de motivele de critică invocate, cât şi din oficiu sub toate aspectele de fapt şi de drept, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 385⁶ alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte pentru considerentele ce se vor arăta în continuare are în vedere că totalitatea recursurilor de faţă se privesc ca nefondate şi urmează a fi respinse ca atare în temeiul dispoziţiilor art. 385¹⁵ pct. 1 lit. b) C. proc. pen.

1. Cu referire la excepţia de neconstituţionalitate a OUG nr. 134/2005 aprobată prin Legea nr. 54/2006, în mod legal prima instanţă a statuat că este inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea acesteia, având în vedere cu titlu de premisă că OUG nr. 134/2005 a fost aprobată cu modificările aduse prin Legea 54/2006 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 226 din 13 martie 2006 şi că prin Decizia nr. 95 din 08 februarie 2006, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 177 din 23 februarie 2006, Curtea Constituţională a statuat că „ordonanţele Guvernului aprobate de Parlament prin lege, în conformitate cu prevederile art. 115 alin. (7) din Constituţie, încetează să mai fie acte normative de sine stătătoare şi devin, ca efect al aprobării de către autoritatea legiuitoare, acte normative cu caracter de lege, instanţa a apreciat ca această ordonanţă de urgenţă nu mai este un act normativ de sine-stătător în vigoare. Pe cale de consecinţă, eventualele critici de neconstituţionalitate care urmăreau nerespectarea de către executiv a cerinţelor şi criteriilor referitoare la condiţiile adoptării unor ordonanţe de urgenţă, precum şi la domeniile în care nu pot fi adoptate astfel de acte, nu mai subzistă.

Cu privire la interpretarea condiţiei prevăzute de art. 29 din legea 47/1992, ca dispoziţia legală să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, condiţie nedefinită de legiuitor, instanţa de fond a folosit pe calea unui raţionament analogic interpretarea dată de C.E.J. (stabilită în cauza C-283/81 C. şi L.D.G.S. c. M.S.) cu privire la condiţia similară existentă în art. 234 din Tratatul UE (ce reglementează întrebările preliminare, procedură similară celei din dreptul intern cu privire la sesizarea Curţii Constituţionale), condiţia legală urmând a avea următoarea interpretare: dispoziţia legală are legătura cu soluţionarea cauzei dacă în cazul în care se constată neconstituţionalitatea acesteia soluţia în cauză ar fi diferită decât cea care ar putea fi dată cu aplicarea dispoziţiilor respective.

2. Concomitent, privitor la excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor cuprinse în art. 11 alin. (1), (2), (3) din OUG nr. 43/2002; prima instanţă a respins în mod legal şi temeinic cererea de sesizare a Curţii Constituţionale pentru lipsa legăturii excepţiilor descrise cu soluţionarea cauzei deduse judecăţii instanţei de fond a Curţii de Apel Bucureşti pentru considerentul că aceste excepţii vizează mecanismul de administrare a probelor în faza de urmărire penală, chestiune ce poate fi tratată exclusiv de către prima instanţă doar cu ocazia finalizării cercetării judecătoreşti, aşadar după epuizarea administrării probelor, direct şi nemijlocit ulterior urmăririi penale de către judecătorul legal investit.

3. În mod justificat, aceeaşi primă instanţă a stabilit că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13² din Legea nr. 78/2000 şi art. 248¹ C. pen. este inadmisibilă prin neîntrunirea uneia din condiţiile pretins cumulative prin dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992 şi anume, lipsa de legătură a acesteia cu soluţionarea cauzei, de pertinenţă întrucât atunci când în timpul cercetării judecătoreşti a primei instanţe sau la finalizarea acesteia şi în consecinţă, la dezinvestirea şi pronunţarea sentinţei de fond, chestiunea încadrărilor juridice dată faptelor imputate prin rechizitoriul scris al procurorului poate fi evaluată, iar încadrările juridice pot fi schimbate în temeiul dispoziţiilor art. 334 C. proc. pen.

Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii M.R.Ş., C.N.D., R.C., D.D.R., M.I., T.C., C.N.A., M.D., G.B., T.R.M., P.B., L.L.M., A.A.J., B.C., C.M., D.R.L., S.A., R.G., R.G., C.C., C.L., S.S. şi D.A.H. precum şi partea vătămată Municipiul Constanţa - prin Consiliul Local Constanţa, împotriva încheierii de şedinţă din data 24 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. 6536/2/2008 (2304/2008).

Obligă recurenţii inculpaţi R.C., T.R.M., D.D.R., C.M., M.D., S.A. şi R.G. la plata sumelor de câte 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care sumele de câte 100 lei, reprezentând onorariile apărătorilor desemnaţi din oficiu, se vor avansa din fondul M.J.L.C.

Obligă recurenţii inculpaţi C.N.A., L.L.M., A.A.J., B.C., R.G. şi D.A.H. la plata sumelor de câte 150 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care sumele de câte 50 lei, reprezentând onorariile apărătorilor desemnaţi din oficiu până la prezentarea apărătorilor aleşi, se vor avansa din fondul M.J.L.C.

Obligă recurenţii inculpaţi M.R.Ş., C.N.D., M.I., T.C., G.B., P.B., D.R.L., C.C., C.L. şi S.S. precum şi recurenta parte vătămată Municipiul Constanţa - prin Consiliul Local Constanţa la plata sumelor de câte 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 16 aprilie 2010.

← ICCJ. Decizia nr. 4480/2010. Penal. Prelungirea duratei...		ICCJ. Decizia nr. 1508/2010. Penal. Violul (art.197 C.p.). Recurs →

ICCJ. Decizia nr. 1454/2010. Penal. Infracţiuni de corupţie (Legea nr. 78/2000). Recurs

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1454/2010. Penal. Infracţiuni de corupţie (Legea nr. 78/2000). Recurs