ICCJ. Decizia nr. 1508/2010. Penal. Violul (art.197 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1508/2010
Dosar nr. 3564/114/2009
Şedinţa publică din 20 aprilie 2010
Deliberând asupra recursului penal de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 1 din 05 ianuarie 2010 Tribunalul Buzău a respins cererea ce schimbare a încadrării juridice a faptelor.
În baza art. 197 alin. (3) cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. şi art. 74 lit. c) – art. 76 lit. a) C. pen. a fost condamnat inculpatul D.C., fiul lui I. şi N., la 8 ani închisoare pentru viol şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b), d), e) C. pen.
În baza art. 20 raportat la art. 197 alin. (1) cu aplicarea art. 37 lit. a) şi art. 74 lit. c) – art. 76 lit. a) C. pen. a fost condamnat inculpatul la 1 an şi 4 luni închisoare pentru tentativă de viol.
În baza art. 33 – art. 34 lit. a) C. pen. s-au contopit pedepsele aplicate, urmând ca inculpatul să execute 8 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b), d), e) C. pen. ca pedeapsă complementară.
Conform art. 83 C. pen. s-a revocat suspendarea condiţionată pentru pedeapsa de 2 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 193/2008 a Judecătoriei Rm. Sărat, urmând ca inculpatul să execute în total 10 ani închisoare şi pedeapsa complementară.
S-a menţinut starea de arest şi s-a dedus la zi reţinerea şi arestul preventiv cu începere de la 13 august 2009.
În baza art. 71 C. pen. s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b), d), e), C. pen. ca pedeapsă accesorie.
A fost obligat inculpatul la 7.000 lei daune morale către partea civilă U.C.R. şi la 3.000 lei daune morale către partea civilă U.A.M.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut următoarele:
S-a reţinut de tribunal că, părţile vătămate U.C.R., în vârstă de 13 ani şi U.A.M.A. în vârstă de 15 ani şi inculpatul locuiesc în comuna Valea Râmnicului.
În data de 05 august 2009, seara, părţile vătămate s-au întâlnit pe uliţa satului cu alţi copii de vârsta lor şi au ascultat muzică. Inculpatul şi martorul I.G. au venit din oraş cu un taxi.
În jurul orei 22 inculpatul şi martorul au venit la grupul de tineri în care se aflau şi părţile vătămate.
Inculpatul le-a invitat pe cele doua părţi vătămate şi pe martorul I.I.G. în locuinţa sa pentru a servi o cafea.
La insistenţele inculpatului, acestea au acceptat propunerea şi au mers în locuinţa acestuia unde au consumat bere, cafea şi seminţe, s-au uitat la televizor şi au dansat. La un moment dat s-au terminat berea şi ţigările. Inculpatul l-a trimis pe martorul I.I.G. să cumpere bere şi ţigări. Martorul a plecat însoţit de partea vătămată U.A.M. la H.A., după cumpărături. Rămânând cu minora U.C. în casă, inculpatul i-a propus acesteia să întreţină raporturi sexuale. Deoarece minora a refuzat, inculpatul i-a aplicat o lovitură cu pumnul peste faţă. Minora a început să plângă. Inculpatul a insistat, a lovit-o din nou pe minoră şi a obligat-o prin violenţă şi ameninţarea cu moartea să întreţină raporturi sexuale.
În momentul în care martorul Ion Ionel şi minora U.A.M. s-au întors de la cumpărături au găsit uşa camerei încuiata. După ce inculpatul le-a deschis şi văzând-o pe minora U.C. plânsă şi cu urme de lovituri, inculpatul le-a spus celor doi ce s-a întâmplat.
Minora C. a reuşit să fugă acasă la părinţi, timp în care inculpatul a încercat să întreţină raporturi sexuale şi cu minora U.A.M., lovind-o cu pumnii în faţă, în stomac. Acţiunea inculpatului a fost întreruptă de martorul I.I.G. minora reuşind să fugă din cameră. U.C. a povestit celor doi ce s-a întâmplat.
S-a apreciat că, nu poate fi primită cererea inculpatului de schimbare a încadrării juridice a infracţiunii de viol prev. de art. 197 alin. (3) C. pen. în cea prev. de art. 197 alin. (1) C. pen. deoarece acesta a cunoscut vârsta minorei, fiind vecini, iar în mod constant în declaraţiile date a precizat că ştia că aceasta are 14-15 ani, dubiu care nu-i poate profita.
La individualizarea pedepselor, pe lângă criteriile generale de individualizare prev. de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), instanţa a avut în vedere poziţia relativ sinceră a inculpatului, acceptarea pretenţiilor materiale solicitate de părţile vătămate, trecutul infracţional al acestuia vizând infracţiuni la legea circulaţiei.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel inculpatul D.C., criticând-o ca fiind netemeinică şi nelegală, în principal pentru că a fost respinsă cererea de schimbare a încadrării juridice, iar în subsidiar sub aspectul cuantumului pedepsei ce i-a fost aplicată. De asemenea, a criticat acesta hotărârea şi pentru faptul că s-a dispus condamnarea sa pentru comiterea infracţiunii de tentativă de viol.
A invocat faptul că nu a cunoscut vârsta părţilor vătămate, întrucât acestea aveau un anturaj şi un comportament necorespunzător vârstei lor, motiv pentru care s-a aflat în eroare de fapt asupra acestui element, şi anume vârsta părţilor vătămate.
Faţă de această împrejurare, a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei din infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 197 alin. (3) C. pen. în aceea prevăzută de art. 19 alin. (1) C. pen.
În privinţa cuantumului pedepsei ce i-a fost aplicată de către prima instanţă a solicitat să se aibă în vedere împrejurările în care a comis infracţiunile, respectiv părţile vătămate, două fete tinere, au mers în domiciliul său cunoscând faptul că acesta era căsătorit, având şi un copil minor.
Referitor la cea de a doua faptă reţinută în sarcina sa, respectiv aceea de tentativă la viol, a solicitat a se avea în vedere că, din toate probele administrate în cauză rezultă că nu a încercat să o violeze pe partea vătămată U.A.M., aceasta deoarece această faptă nu avea cum să se consume în prezenta celuilalt martor şi a celeilalte părţi vătămate.
Curtea, examinând hotărârea apelată, în raport de situaţia de fapt reţinută, probele administrate, inclusiv cele din apel, de criticile formulate precum şi din oficiu sub toate aspectele conform art. 371 alin. (2) şi art. 378 C. proc. pen. a constat că apelul este nefondat.
Situaţia de fapt, împrejurările şi modalitatea de săvârşire a infracţiunilor, au fost corect reţinute de prima instanţă.
Din coroborarea probelor administrate în cursul urmăriri penale şi în cursul cercetării judecătoreşti rezultă faptul că inculpatul apelant D.C. a întreţinut, prin violenţă, în seara zilei de 05 august 2009, raporturi sexuale cu partea vătămată U.C.R., în vârstă de 13 ani, şi de asemenea, tot prin violenţă a încercat să întreţină raporturi sexuale şi cu partea vătămată U.A.M.A., în vârstă de 15 ani.
În ceea ce priveşte prima critică formulată de către apelant, Curtea a reţinut faptul că în mod legal a procedat prima instanţă atunci când a procedat la respingerea cererii de schimbare a încadrării juridice din infracţiunea prev. de art. 197 alin. (3) C. pen. în infracţiunea prev. de art. 197 alin. (1) C. pen. Nu pot fi reţinute susţinerile inculpatului referitoare la faptul că nu a cunoscut vârsta părţilor vătămate minore, deoarece, aşa cum a argumentat şi prima instanţă, acesta în cursul urmăririi penale a recunoscut că ştia că acestea au 14 - 15 ani, iar faptul că inculpatul şi părţile vătămate erau vecini pledează; pentru a se considera că inculpatul cunoştea care este vârsta reală a părţilor. Mai mult, aşa cum rezultă şi din declaraţia martorului S.G., audiat în apel la cerea inculpatului, acesta cunoştea de mult părţile vătămate, împrejurare ce este de natură a conduce la concluzia anterior menţionată.
Nu poate fi reţinută nici susţinerea apelantului inculpat referitoare la comportamentul părţilor vătămate care l-ar fi indus în eroare cu privire la vârsta lor. Aceasta în primul rând pentru faptul că, inculpatul le cunoştea de mult timp pe cele două părţi vătămate, fiind vecin cu ele. În al doilea rând, comportamentul părţilor vătămate nu poate fi un element în funcţie de care se apreciază vârsta acestora, cu atât mai mult cu cât din declaraţiile martorilor S. şi I.I.G. rezultă faptul că şi alţi tineri din localitate obişnuiau să se comporte la fel. De asemenea, instanţa nu poate reţine faptul că partea vătămată U.C.R., prin comportamentul său l-ar fi provocat pe inculpat, deoarece aceste susţineri ale inculpatului nu pot fi coroborate cu nici un alt mijloc de probă.
Cu privire la cea de-a doua critică formulată, Curtea a reţinut că din probele aflaţi dosarul cauzei rezultă fără putinţă de tăgadă faptul că inculpatul a încercat prin violenţă să întreţină raporturi sexuale şi cu partea vătămată U.A.M.A., însă nu a reuşit acest lucru din cauza intervenţiei martorului I.I.G. Astfel, declaraţiile martorului menţionat anterior date atât în cursul urmăririi penale (filele 75-78), cât şi în faţa primei instanţe, confirmă susţinerile părţii vătămate şi se coroborează şi cu certificatul medico - legal aflat la fila 42 dosar urmărire penală, toate aceste mijloace de probă conducând la reţinerea acestei stări de fapt.
În condiţiile în care a reţinut o corectă stare de fapt, prima instanţă a realizat şi o corespunzătoare încadrare juridică a faptelor reţinute în sarcina inculpatului apelant.
Faţă de circumstanţele reale şi personale ale inculpatului, instanţa de fond a reţinut şi făcut aplicarea dispoziţiilor art. 74 lit. c) şi art. 76 lit. a) C. pen., iar la individualizarea pedepsei ce a fost aplicată acestuia pentru fiecare infracţiune reţinută în sarcina sa - ca întindere şi modalitate de executare - s-a avut în vedere pericolul social creat, vârsta părţilor vătămate, precum şi împrejurarea că inculpatul a avut o atitudine relativ sinceră şi a acceptat pretenţiile materiale ale părţilor vătămate.
Pentru considerentele expuse, Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia penală nr. 15 din 3 martie 2010, în temeiul art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul D.C. împotriva sentinţei penale nr. 1 din 5 ianuarie 2010 a Tribunalului Buzău.
A fost menţinută starea de arest a inculpatului apelant şi s-a dedus din pedeapsă durata prevenţiei de la 13 august 2009 la zi.
Apelantul a fost obligat să plătească 100 lei cheltuieli judiciare către stat.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a formulat recurs inculpatul D.C.
Prin motivele de recurs, susţinute oral, inculpatul a criticat Decizia instanţei de apel arătând că aceasta nu este motivată, întrucât deşi a solicitat reaudierea părţii vătămate U.A.M.A. şi efectuarea unei anchete sociale la domiciliul minorelor instanţa nu s-a pronunţat.
A solicitat casarea deciziei cu trimitere spre rejudecarea apelului formulat de inculpat.
În subsidiar, inculpatul a criticat hotărârile pronunţate în cauză pentru netemeinicie sub aspectul greşitei individualizări a pedepsei aplicate pe care o consideră prea severă în raport cu circumstanţele sale personale şi circumstanţele reale ale săvârşirii infracţiunilor, în condiţiile în care nu cunoştea vârsta părţilor vătămate, care nu păreau minore şi au avut o atitudine provocatoare şi erau nesupravegheate.
În drept, inculpatul şi-a întemeiat motivele de recurs pe dispoziţiile art. 3859 pct. 9 C. proc. pen. (care se referă la situaţia când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluţia, iar inculpatul a invocat, practic, şi cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 10 C. proc. pen. care se referă la situaţia când instanţa nu s-a pronunţat cu privire la unele cereri esenţiale pentru inculpat, de natură că garanteze drepturile lui şi să influenţeze soluţia procesului) şi, respectiv, art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., referitor la greşita individualizare a pedepselor.
Examinând hotărârile atacate sub aspectele invocate de inculpat, cât şi prin prisma cazurilor de casare menţionate, Înalta Curte constată că recursul inculpatului nu este fondat, soluţiile pronunţate în cauză fiind legale şi temeinice.
Astfel, pe baza probelor administrate în cauză, s-a stabilit corect situaţia de fapt, expusă anterior, care a fost încadrată corespunzător şi în drept (se constată că în faza procesuală a recursului inculpatul nu a mai contestat nici situaţia de fapt şi nici încadrarea juridică dată faptelor), reţinându-se că în drept, faptele inculpatului D.C. din 5 august 2009, de a întreţine relaţii sexuale, prin violenţă, cu partea vătămată U.C.R. (în vârstă de 13 ani) şi de a încerca, prin violenţă, să întreţină raporturi sexuale şi cu partea vătămată U.A.M.A. (în vârstă de 15 ani) întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de viol, prev. de art. 197 alin. (3) C. pen. şi, respectiv, tentativă la această infracţiune, prev. de art. 20 C. pen. raportat la art. 197 alin. (3) C. pen.
1. Cu privire la primul motiv de recurs
Potrivit art. 383 alin. (1) C. proc. pen., Decizia instanţei de apel trebuie să cuprindă, în expunere, temeiurile de fapt şi de drept, care au dus la adoptarea soluţiei.
În cauză, se constată că instanţa de apel, după cum s-a reţinut anterior în considerentele prezentei decizii, a analizat fiecare dintre motivele de apel invocate de inculpat, motivând temeiurile de fapt şi de drept care au dus la respingerea fiecărei critici şi, în final, la respingerea apelului formulat.
În consecinţă, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu respectarea dispoziţiilor art. 383 C. proc. pen., făcând o analiză amplă a stării de fapt, a încadrării juridice dată faptelor, a probelor administrate, cât şi a motivelor de fapt şi de drept invocate de apelant, motiv pentru care nu este incident cazul de casare prev. de art. 3859 pct. 9 C. proc. pen.
De asemenea, Înalta Curte constată că instanţa de apel s-a pronunţat şi cu privire la probele solicitate de apelant.
Astfel, la termenul din 10 februarie 2010, inculpatul D.C. a solicitat completarea probatoriilor cu reaudierea părţii vătămate U.A.M. şi a martorului I.I.G. Totodată inculpatul a solicitat tot pentru situaţia de fapt, audierea martorului S.G., precum şi efectuarea unei anchete sociale la domiciliul părţilor vătămate.
Instanţa s-a pronunţat cu privire la completarea probatoriilor, admiţând proba cu audierea martorului S.G., martor care a şi fost ascultat la termenul din 3 martie 2010.
Instanţa de apel a respins, ca nefiind utile şi concludente, proba privind reaudierea părţii vătămate şi a martorului menţionat anterior (mai ales că ascultarea acestora s-a făcut de către prima instanţă în condiţii de oralitate şi contradictorialitate, în prezenţa apărătorului ales al inculpatului), precum şi cea referitoare la efectuarea unei anchete sociale la domiciliul părţilor vătămate.
Hotărârea instanţei de apel nu este supusă casării întrucât cererea inculpatului pentru administrarea probelor a fost respinsă motivat de instanţă, în condiţiile în care probele fuseseră administrate de către instanţa fondului (cu excepţia anchetei sociale) şi în faza urmăririi penale, iar între depoziţiile părţilor vătămate şi a martorului nu există contradicţii.
2. Cu privire la individualizarea pedepsei aplicate inculpatului
Înalta Curte constată că nici acest motiv de recurs nu este fondat.
La individualizarea pedepselor aplicate inculpatului au fost avute în vedere, în mod corect, criteriile penale prev. de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), respectiv natura şi gravitatea infracţiunilor comise, natura relaţiilor sociale cărora li s-a adus atingere, modul de acţionare şi împrejurările concrete ale săvârşirii faptelor anterior descrise), urmările socialmente periculoase asupra victimelor infracţiunii, asupra dezvoltării ulterioare psiho-psihice ale acestora, care erau minore, în vârstă de doar 13 şi, respectiv, 15 ani.
La stabilirea cuantumului pedepselor aplicate inculpatului au fost avute în vedere şi circumstanţele sale personale: este tânăr, a avut o atitudine procesuală oscilantă, în sensul că iniţial a recunoscut comiterea actelor, pentru ca ulterior să nege săvârşirea infracţiunilor, şi este recidivist în formă post-condamnatorie prev. de art. 37 lit. a) C. pen., primul termen al recidivei constituindu-l condamnarea de 2 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 193/2008 a Judecătoriei Râmnicu Sărat.
Susţinerile inculpatului referitoare la faptul că nu a cunoscut vârsta părţilor vătămate, fiind „indus în eroare" atât de dezvoltarea psiho-somatică a acestora, cât şi de comportamentul acestora, au fost înlăturate, corect, de către instanţă având în vedere că părţile sunt vecine, iar mai mult decât atât, comunitatea mică în care locuiesc determină, cu uşurinţă, cunoaşterea reciprocă a membrilor acestora.
Înalta Curte, în raport de circumstanţele reale şi personale menţionate, apreciază că nu există motive pentru reducerea pedepselor aplicate, cuantumul acestora şi modalitatea de executare corespunzând dublului scop, educativ şi coercitiv astfel cum este prevăzut în art. 52 C. pen.
În consecinţă, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va respinge, ca nefondat, recursul inculpatului.
Se va deduce din durata pedepsei aplicate, durata prevenţiei la zi.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul D.C. împotriva Deciziei penale nr. 15 din 3 martie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, timpul reţinerii şi arestării preventive de la 13 august 2009 la 20 aprilie 2010.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 250 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul M.J.L.C.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 20 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1454/2010. Penal. Infracţiuni de corupţie... | ICCJ. Decizia nr. 4482/2010. Penal → |
|---|
