ICCJ. Decizia nr. 1819/2010. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1819/2010
Dosar nr. 3762/1/2010
Şedinţa publică din 6 mai 2010
Asupra recursurilor penale de faţă;
În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin încheierea de şedinţă din 22 aprilie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost menţinută starea de arest a inculpaţilor Ş.A.G. şi N.M., apreciindu-se că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii se menţin, iar lăsarea în libertate a acestora prezintă pericol pentru ordinea publică.
Împotriva acestei încheieri, în termen legal, au declarat recurs inculpaţii Ş.A.G. şi N.M., solicitând punerea în libertate, deoarece nu prezintă pericol pentru ordinea publică, au avut o poziţie sinceră, sunt arestaţi de aproximativ 12 luni, iar măsura arestării poate fi înlocuită cu o altă măsură neprivativă de libertate.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând recursurile declarate în cauză, le consideră nefondate pentru următoarele considerente:
Prin rechizitoriul nr. 1718/D/P/2009 al D.I.I.C.O.T. – Serviciul Teritorial Bucureşti au fost trimişi în judecată inculpaţii Ş.A.G. şi N.M., reţinându-se în sarcina primului inculpat că, la data de 30 iunie 2009 i-a vândut inculpatului P.S.G. trei punguţe ce conţineau heroină, cu suma de 150 lei, provenită din fondurile M.I.R.A.; în sarcina inculpatul N.M. s-a reţinut că, la data de 30 iunie 2009, i-a vândut inculpatului Ş.A.G. trei punguţe ce conţineau 0,29 gr heroină, contra sumei de 150 lei şi la data de 01 iulie 2009, cu ocazia percheziţiilor domiciliare efectuate la imobilul unde locuia inculpatul fără forme legale s-a găsit o punguţă ce cântărea 0,33 gr heroină pe care inculpatul o deţinea pentru consum propriu, fără drept.
Prin sentinţa penală nr. 192 din 10 martie 2010 Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, l-a condamnat pe inculpatul Ş.A. la pedeapsa de 3 ani închisoare în baza art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 74 lit. a) şi alin. ultim, art. 76 lit. a) C. pen. şi art. 16 din Legea nr. 143/2000, iar N.M. la pedeapsa rezultantă de 6 ani închisoare.
Pe parcursul desfăşurării cercetării judecătoreşti în faţa instanţei de fond şi apoi în faţa instanţei de apel a fost verificată şi menţinută măsura arestării preventive succesiv, constatându-se de fiecare dată, că temeiurile care au fost avute în vedere la luarea acestei măsuri nu s-au schimbat, lucru constatat şi prin încheierea din 11 martie 2009, în mod corect.
Potrivit art. 5 din C.E.D.O. şi art. 23 alin. (1) din Constituţia României nimeni nu poate fi privat de libertate, totuşi de la această regulă generală sunt înscrise şi excepţii.
În art. 5 parag. 1 lit. c) din C.E.D.O. ratificată prin Legea nr. 30/1994 se prevede că se exceptează de la dreptul de a nu putea fi lipsit de libertate şi cel care a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente sau când existau motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune ori când există motive temeinice de a se crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia.
În raport de aceste reglementări internaţionale, cu referire expresă la excepţia reprezentată de arestarea preventivă s-a stipulat că privarea de libertate trebuia să se realizeze numai în formele legale şi după procedura prevăzută de legislaţia fiecărui stat, conform convenţiei, respectiv cu respectarea procedurii prevăzută de legea penală, prin raportare şi la dispoziţiile constituţionale.
Dispunerea măsurii arestării preventive, cât şi menţinerea acesteia trebuie să se facă cu respectarea dispoziţiilor generale, înscrise în legea procesual penală, fiind subordonate dovedirii interesului superior pe care îl reliefează.
Potrivit art. 160b alin. (1) C. proc. pen., instanţa de judecată, în exercitarea atribuţiilor de control judiciar este obligată să verifice periodic legalitatea şi temeinicia arestării preventive.
Conform alin. (3) al aceluiaşi articol, „când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, menţinerea arestării preventive".
În cauză, aşa cum rezultă din încheierea atacată, instanţa de control judiciar a procedat la efectuarea verificărilor dispuse de legea procesual penală şi a constatat în mod justificat, că temeiurile de fapt şi de drept care au stat la baza luării măsurii arestării preventive subzistă, confirmând în continuare privarea de libertate a inculpaţilor Ş.A.G. şi N.M., respectiv, infracţiunea dedusă judecăţii este una gravă, fiind sancţionată cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe certe că lăsarea inculpatului în libertate prezintă pericol pentru ordinea publică.
Condiţia existenţei pericolului social concret pentru ordinea publică este îndeplinită, având în vedere infracţiunile pentru care inculpaţii au fost cercetaţi şi deduşi judecăţii, acestea fiind deosebit de grave, aducând atingere unor valori ocrotite de lege, cum ar fi dreptul la viaţă şi la sănătate, iar lăsarea în libertate a acestora ar crea o stare de nelinişte şi neîncredere în rândul membrilor societăţii, sporindu-se nejustificat gradul de insecuritate socială la nivel local (Letellier vs.Franţa).
În cauză, există indicii temeinice că inculpaţii au săvârşit fapte grave, care prin modalitatea de comitere şi urmările produse duc la concluzia existenţei pericolului concret pentru ordinea publică.
Lăsarea în libertate ar aduce atingere dezideratelor impuse de legea penală, creându-se un climat de insecuritate socială şi de neîncredere al cetăţenilor în actul de justiţie.
Mai mult decât atât, manifestările nejustificate de clemenţă ale instanţei nu ar face decât să încurajeze la modul general, astfel de tipuri de comportament antisocial şi să afecteze nivelul încrederii societăţii în instituţiile statului, chemate să vegheze la respectarea şi aplicarea legilor.
În jurisprudenţa sa, C.E.D.O. e expus patru motive fundamental acceptate pentru arestarea şi desigur, menţinerea acestei măsuri a unui inculpat, suspectat că a comis o infracţiune: pericolul ca acuzatul să fugă (S. contra Austriei) riscul ca acuzatul, odată pus în libertate să împiedice aplicarea justiţiei (W. c.Germaniei), riscul să comită noi infracţiuni (M. c. Austriei) sau să tulbure ordinea publică (L. c.Franţei).
Înalta Curte constată că în cauză este îndeplinită una dintre aceste condiţii, respectiv, pericolul ca acuzaţii să tulbure ordinea publică.
Potrivit C.E.D.O. (caz L. c. H. ) detenţia preventivă poate fi justificată atâta timp cât există indicii cu privire la un interes public real care, fără a fi adusă atingere prezumţiei de nevinovăţie, are o pondere mai mare decât cea a regulii generale a cercetării în stare de libertate.
Or, în această cauză un asemenea interes este evident.
Argumentele potrivit cărora în cauză s-a depăşit (inculpaţii sunt arestaţi de aproape 12 luni) sau se va depăşi termenul rezonabil al acestei măsuri nu pot fi reţinute cu atât mai mult cu cât aprecierea duratei rezonabile a detenţiei, potrivit art. 5 parag. 3 C.E.D.O. se analizează „in concreto", în funcţie de trăsăturile fiecărui caz în parte. Considerentele de genul: probatoriul amplu de administrat, complexitatea cauzei în fapt şi în drept, comportamentul părţilor au relevanţă în jurisprudenţa Curţii Europene atunci când se face o apreciere asupra duratei rezonabile a procedurii, din perspectiva art. 6 parag. 1 C.E.D.O. astfel cum s-a relevat în cauză (A.R. vs Franţa).
Aspectele privind circumstanţele personale (atitudinea sinceră, necunoscuţi cu antecedente penale), vor fi avute în vedere la individualizarea pedepselor şi nu la menţinerea arestării preventive a acestora.
Evaluând gravitatea infracţiunilor pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată, reacţia publică declanşată datorită faptelor presupuse a fi comise de aceştia, starea de nesiguranţă care ar putea fi generată de punerea în libertate a inculpaţilor, Înalta Curte constată că în această fază a procesului penal nu se impune luarea unor măsuri alternative neprivative de libertate faţă de aceştia.
În speţă, Înalta Curte constată că pericolul concret pentru ordinea publică pe care-l reprezintă inculpaţii este actual şi persistent, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, reţinând corect că nu s-au schimbat temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, iar lăsarea în libertate a inculpaţilor prezintă pericol pentru ordinea publică, motiv pentru care, în conformitate cu art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge ca nefondate recursurile declarate de inculpaţii Ş.A.G. şi N.M. împotriva încheierii din 22 aprilie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. 30659/3/2009.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte îi va obliga pe recurenţii inculpaţi la plata cheltuielilor de judecată către stat, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii Ş.A.G. şi N.M. împotriva încheierii din 22 aprilie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. 30659/3/2009.
Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 200 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J.L.C.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 6 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1542/2010. Penal | ICCJ. Decizia nr. 4496/2010. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
