ICCJ. Decizia nr. 1671/2010. Penal. înşelăciunea (art. 215 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1671/2010
Dosar nr.3426/1/2010
Şedinţa publică din 28 aprilie 2010
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor de la dosar, constată următoarele :
1. Prin încheierea de şedinţă din 13 aprilie 2010 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 2931/221/2006, s-a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de către recurentul-inculpat M.N.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut că, la termenul de judecată din data de 13 aprilie 2010, recurentul-inculpat M.N. a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP), ce contravin art. 29, 30, 36, 37 şi 53 din Constituţia României.
Examinând excepţia invocată, prima instanţă a constatat că aceasta este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea 47/1992.
Astfel, a reţinut că în speţă a fost invocată neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP), partea apreciind, în esenţă, că prevederile legale menţionate contravin dispoziţiilor art. 29, 30, 36, 37 şi 53 din Constituţia României, fiind contrare şi prevederilor art. 3 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. S-a motivat că dispoziţiile art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP) sunt neconstituţionale, deoarece, conform art. 3 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, înaltele părţi contractante se angajează să organizeze, în intervale rezonabile, alegeri libere cu vot secret, în condiţiile în care asigură libera exprimare a opiniei poporului cu privire la alegerile corpului legislativ.
Examinând condiţiile de admisibilitate ale cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, prima instanţă a constatat că doar două dintre acestea sunt îndeplinite, fiind invocată neconstituţionalitatea unor dispoziţii dintr-o lege în vigoare, care nu au fost constatate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale. A reţinut însă că excepţia invocată nu are legătură cu soluţionarea cauzei, deoarece aceasta nu poate influenţa hotărârea ce se va adopta în cauză într-un mod mai favorabil decât o face în prezent Decizia nr. LXXIV/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, obligatorie pentru instanţe, prin care s-a stabilit că interzicerea drepturilor prev. de art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP) nu se va face în mod automat, prin efectul legii, ci se va supune aprecierii instanţei.
Pe de altă parte, a reţinut că, cu toate că autorul excepţiei a invocat faptul că prevederile legale ale art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP) contravin dispoziţiilor art. 29, 30, 36, 37 şi 53 din Constituţia României, acesta nu a explicat în ce constau motivele pentru care art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP) nu este conform cu legea fundamentală, situaţie în care prima instanţă nu a putut verifica temeinicia susţinerilor părţii. Mai mult, prin motivele depuse în scris, acesta se raportează doar la prevederile art. 3 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, împrejurare care, în opinia primei instanţe, justifică, odată în plus, respingerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, având în vedere competenţa acesteia.
De asemenea, instanţa a remarcat faptul că dosarul se află la al 9-lea termen de judecată în recurs şi că inculpatul a luat cunoştinţă despre faptul că i-au fost aplicate dispoziţiile art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP) încă din anul 2004, când s-a pronunţat o primă hotărâre în cauză. În aceste condiţii, s-a apreciat că prin formularea unei astfel de cereri, la acest moment procesual, nu se urmăreşte decât tergiversarea inutilă a soluţionării dosarului.
Pe cale de consecinţă, constatând că nu sunt întrunite cumulativ condiţiile prev. de art. 29 din Legea nr. 47/1992 pentru a se dispune sesizarea Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei invocate, Curtea de Apel Alba Iulia a respins ca inadmisibilă cererea formulată de recurentul-inculpat M.N.
2. Împotriva acestei încheieri a declarat recurs recurentul-inculpat M.N., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând casarea acesteia şi sesizarea Curţii Constituţionale cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP), în raport cu dispoziţiile art. 29, 30, 36, 37 şi 53 din Constituţia României, întrucât prima instanţă, în mod greşit, a respins excepţia invocată ca inadmisibilă.
Examinând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate, dar şi din oficiu, conform art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că acesta este neîntemeiat.
Referitor la critica vizând greşita respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca inadmisibilă, Curtea constată că prima instanţă s-a conformat dispoziţiilor legale aplicabile în materie. Astfel, potrivit. 29 alin. (4) şi (6) din Legea 47/1992, „sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei, şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi. (...) Dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanţa respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.".
Examinând rezolvarea dată fondului cererii, Înalta Curte constată că prima instanţă a reţinut în mod corect că textul a cărui neconstituţionalitate a fost criticată, deşi incident în cauză, urmează a fi aplicat prin prisma rezolvării dată acestei probleme de drept prin Decizia nr. LXXIV/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, obligatorie pentru instanţe, prin care s-a stabilit că „dispoziţiile art. 71 C. pen. referitoare la pedepsele accesorii se interpretează în sensul că interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) (teza I) - c) C. pen. nu se va face în mod automat, prin efectul legii, ci se va supune aprecierii instanţei, în funcţie de criteriile stabilite în art. 71 alin. (3) C. pen.". Aşadar, în raport de obiectul litigiului dedus judecăţii, Înalta Curte constată că dispoziţia legală a cărei constituţionalitate a fost invocată nu are o legătură directă, concretă cu soluţia ce urmează a fi pronunţată în cauză, din moment ce această soluţie depinde nu de interpretarea ce poate fi dată de instanţa de contencios constituţional, ci de cea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în virtutea rolului său în interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti; de altfel, în speţă, pedeapsa accesorie aplicată de instanţa de fond a fost deja modificată în apel, în sensul dispoziţiilor obligatorii ale deciziei sus-menţionate.
Pe de altă parte, prima instanţă a reţinut în mod corect că petentul nu a motivat în concret în ce constau motivele pentru care art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP) nu este conform cu legea fundamentală, astfel că nu se poate verifica temeinicia susţinerilor părţii.
Ca atare, Curtea constată că nu au fost încălcate dispoziţiile art. 29 alin. (1) şi (6), potrivit cu care „Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.(...) Dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanţa respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale".
Pentru aceste considerente, constatând că excepţia invocată, astfel cum a fost motivată, nu are relevanţă în cauză, aşa cum corect a reţinut şi prima instanţă, văzând şi dispoziţiile art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, iar în baza art. 192 alin. (2) din acelaşi cod va obliga recurentul la cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul M.N. împotriva încheierii de şedinţă din 13 aprilie 2010 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 2931/221/2006.
Obligă recurentul-inculpat la plata sumei de 700 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care sumele de câte 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpat şi pentru intimaţii inculpaţi C.C., S.T.M., M.U.A., M.L. şi G.G.A., se vor avansa din fondul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 28 aprilie 2010.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 1647/2010. Penal. înşelăciunea (art. 215... | ICCJ. Decizia nr. 3986/2010. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
