ICCJ. Decizia nr. 1606/2010. Penal. Ucidere din culpă (art.178 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1606/2010
Dosar nr. 9489/101/2008
Şedinţa publică din 26 aprilie 2010
Asupra recursurilor penale de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 269 din 14 octombrie 2009, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi în Dosarul nr. 9489/101/2008, în baza art. 178 alin. (2) C. pen., a fost condamnat inculpatul C.V., fiul lui V. şi E., la 2 ani închisoare, cu interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza Il-a şi lit. b) C. pen. în condiţiile art. 71 C. pen.
În baza art. 81 - 82 C. pen., s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe un termen de încercare de 4 ani.
În baza art. 71 alin. (5) C. pen., pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei închisorii s-a dispus suspendarea şi executarea pedepsei accesorii a interzicerilor drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza II-a şi lit. b) C. pen.
S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor, art. 83 C. pen.
A fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune civilă formulată de asigurătorul SC A.R. - A.V.I.G. SA.
A fost admisă în parte acţiunea civilă formulată de partea civilă D.A.
A fost obligat asigurătorul de răspundere civilă SC A.R. - A.V.I.G. SA să plătească părţii civile suma de 15.000 lei daune morale. S-a respins cererea privind plata daunelor materiale.
În baza art. 191 C. proc. pen., a fost obligat inculpatul C.V. să achite statului 900 lei cheltuieli judiciare din care suma de 200 lei reprezentând onorariul avocatului din oficiu conform delegaţiei din 20 mai 2009, onorariu avansat de stat din fondurile M.J.L.C.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a constatat că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Mehedinţi s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată, în stare de libertate a inculpatului C.V. pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă prev. de art. 178 alin. (2) C. pen.
În fapt, s-a reţinut că, în luna decembrie 2003, inculpatul C.V., agent şef supraveghere în cadrul Penitenciarului Jilava (conform adresei din 8 aprilie 2008 a Penitenciarului Jilava) a venit, din Bucureşti, în judeţul Mehedinţi, conducând autoturismul D., fiind însoţit de prietena sa numita S.L., mergând mai întâi în localitatea Baia de Aramă la bunica prietenei sale.
În ziua de 19 decembrie 2003, inculpatul, împreună cu prietena sa s-au deplasat din localitatea Baia de Aramă în Drobeta Tr. Severin şi, s-au dus la domiciliul părţii civile D.A., mama prietenei sale, unde au stat puţin timp întrucât D.A. nu era de acord cu relaţia fiicei sale cu inculpatul şi apoi, cei doi au intenţionat să părăsească Severinul şi să se îndrepte spre Bucureşti. Întrucât inculpatul C.V. nu cunoştea oraşul Drobeta Tr. Severin, pe străzi, era ghidat de prietena sa.
Cu această ocazie, inculpatul a condus autoturismul menţionat mai sus pe raza municipiului Drobeta Tr. Severin, str. T., str. S., B-dul C. şi str. G.C. Fiindcă era în jurul orei 17,30, se lăsase întunericul însă iluminatul public funcţiona.
Pe strada G.C., deşi exista un indicator „STOP" inculpatul, fără să se asigure, a pătruns în intersecţia cu str. M.A., unde a intrat în coliziune cu autobuzul marca I., condus de numitul C.E., care se deplasa pe drumul cu prioritate.
În momentul pătrunderii în intersecţie a autoturismului condus de inculpat, autobuzul marca I. se afla la 4-5 metri de acesta.
În urma accidentului a decedat numita S.L., care se afla în autoturismul D., în locul din dreapta faţă.
Potrivit raportului medico-legal din 14 ianuarie 2004, întocmit de S.M.L. Mehedinţi, moartea acesteia a fost violentă, s-a datorat insuficienţei respiratorii acute, datorită hemo şi pneumotoraxului, consecinţă a traumatismului toracic cu fracturi costale, ruptură pulmonară şi bronhie, iar leziunile traumatice s-au produs prin lovire cu sau de corpuri dure şi compresiune între planuri dure, în condiţiile unui accident rutier.
Această stare de fapt a rezultat din ansamblul probelor administrate, respectiv: procesul-verbal de cercetare la faţa locului, planşe fotografice, raportul medico-legal din 14 ianuarie 2004, întocmit de S.M.L. Mehedinţi, raportul de expertiză criminalistică, întocmit de expertul M.P. din cadrul L.I.E.C. Bucureşti, raportul de expertiză criminalistică din 28 martie 2008 întocmit de Institutul de Expertize Criminalistice Bucureşti coroborate şi cu declaraţiile martorilor C.E. şi D.D.D. şi cu cele ale inculpatului.
Nu a putut fi reţinută apărarea făcută de către inculpat, pe parcursul procesului penal cum că accidentul de circulaţie a avut loc ca urmare a unei defecţiuni tehnice produse la autoturismul său şi, în consecinţă, în speţă ar exista una dintre cauzele care înlătură caracterul penal al faptei, respectiv cazul fortuit.
În cauză au fost efectuate un număr de trei expertize tehnice privind dinamica producerii accidentului.
În prima expertiză s-a ajuns la concluzia că a existat o imposibilitate tehnică de evitare a producerii accidentului determinată de funcţionarea incorectă a pistonului de cilindru de frână al roţii stânga, fapt sesizat de conducătorul auto, pe baza acestei expertize dispunându-se scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului C.V., stabilindu-se că accidentul s-a produs în condiţiile cazului fortuit.
Prin raportul de expertiză tehnică întocmit după reluarea cercetărilor s-a stabilit că nu au rezultat elemente concrete privind o eventuală defecţiune tehnică la autoturism, starea de pericol fiind creată de inculpat care trebuia să procedeze regulamentar şi să nu pătrundă în intersecţie fără să se asigure, concluzii care au fost menţinute de o a treia expertiză.
S-a mai arătat că conducătorul auto putea preveni producerea accidentului dacă s-ar fi asigurat şi ar fi acordat prioritate de trecere autobuzului. În situaţia în care s-ar fi blocat roata din stânga faţă a autoturismului, la acţionarea frânei, cu ocazia opririi înainte de pătrunderea în intersecţie, la pornirea de pe loc ar fi trebuit să sesizeze această deficienţă şi să nu pătrundă în intersecţie.
La individualizarea pedepsei au fost avute în vedere criteriile de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), respectiv gradul de pericol social al faptei comise, urmarea acesteia, dar şi faptul că infracţiunea a fost comisă din culpă, de împrejurările în care s-a produs, de trecerea timpului, şi de datele care caracterizează persoana inculpatului.
Referitor la acţiunea civilă formulată de partea civilă D.A., inclusiv la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune civilă invocată de asigurător instanţa de fond a constatat şi reţinut că potrivit art. 7 din Decretul nr. 167/1958 prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune, iar dacă dreptul este sub condiţie suspensivă sau cu termen suspensiv prescripţia începe să curgă de la data când s-a împlinit condiţia sau a expirat termenul.
În speţă, cursul prescripţiei dreptului la acţiune, era suspendat conform art. 13 lit. a) din decret întrucât, aşa cum s-a arătat şi anterior, când s-au analizat probele, pe latură penală, iniţial s-a dat o soluţie de scoatere de sub urmărire penală a inculpatului C.V., ca urmare a existenţei cazului fortuit, aşa încât partea civilă D.A., a fost în imposibilitate să-şi exercite dreptul la acţiune civilă, în pretenţii, faţă de inculpat, drept care a început sa curgă prin trimiterea în judecată a inculpatului, prin rechizitoriul procurorului din 26 noiembrie 2008, astfel că nu este întemeiată excepţia invocată de asigurător urmând a fi respinsă.
Mai mult, în instanţă, D.A. s-a constituit parte civilă în termen, înainte de citirea actului de sesizare, aşa cum cer dispoziţiile art. 15 C. proc. pen., solicitând obligarea inculpatului la plata sumei de 80.000 lei daune morale şi 30.000 lei daune materiale, ultima sumă reprezentând cheltuielile de înmormântare ale fiicei sale S.L. şi pomenirile ulterioare conform obiceiurilor.
Întrucât partea civilă nu a putut face dovada daunelor materiale solicitate, instanţa a respins această cerere.
În ce priveşte cererea privind despăgubirile pentru daunele morale, s-a reţinut că partea civila fiind mama victimei, a suferit cu siguranţă un prejudiciu nepatrimonial, respectiv suferinţele psihice cauzate prin lezarea sentimentelor de afecţiune şi dragoste provocate, prin moartea unei fiinţe apropiate, fiind evident ca decesul fiicei sale a produs traume şi a lezat sentimentele care stau la baza relaţiei părinte-copil.
Reţinându-se că suma de 80.000 lei cerută de partea civilă cu titlu de daune morale este mare, instanţa a apreciat că suma de 15.000 lei ar putea într-o oarecare măsură să atenueze suferinţele psihice cauzate prin fapta inculpatului.
S-a mai reţinut de instanţa de fond că răspunderea asigurătorului SC A.R. - A.V.I.G. SA este angajată în temeiul art. 49-50 din Legea nr. 136/1995 modificată, conform cărora asigurătorul acordă despăgubiri în baza contractului de asigurare pentru prejudiciile care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de autovehicule şi pentru cheltuielile făcute de asiguraţi în procesul civil.
Despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare şi cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum şi prin avarierea ori distrugerea de bunuri.
Împotriva sentinţei instanţei de fond au declarat apel inculpatul C.V., partea civilă D.A. şi asigurătorul SC A.R. - A.V.I.G. SA Bucureşti.
În apelul declarat de partea civilă D.A. s-a solicitat aplicarea unei pedepse orientate spre mediul prevăzut de lege şi admiterea acţiunii civile privind daunele morale astfel cum au fost solicitate.
Inculpatul a solicitat în principal restituirea cauzei la parchet în vederea refacerii actelor de procedură nule absolut ca urmare a încălcării dispoziţiilor relative la competenţa după materie şi după calitatea persoanei, precum şi a actului de sesizare, iar în subsidiar achitarea în temeiul dispoziţiilor art. 10 lit. e) C. proc. pen. A mai solicitat respingerea acţiunii civile.
Asigurătorul a solicitat admiterea apelului şi respingerea acţiunii civile promovată împotriva societăţii, în temeiul art. 50 alin. (2) din Legea nr. 136/1995.
Prin Decizia penală nr. 50 din 26 februarie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Craiova s-au respins ca nefondate apelurile declarate de inculpatul C.V., partea civilă D.A. şi asigurătorul SC A.R. - A.V.I.G. SA Bucureşti, împotriva sentinţei penale nr. 269 din 14 octombrie 2009 pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, cu obligarea acestora la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut că în cauză nu au fost încălcate dispoziţiile procedurale referitoare la competenţa după materie şi după calitatea persoanei întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 60 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 293/2004 modificată, urmărirea penală a funcţionarilor publici din sistemul administraţiei penitenciare se efectuează în mod obligatoriu de către procuror, în condiţiile legii, iar competenţa de a efectua urmărirea penală şi de a judeca în primă instanţă revine parchetelor de pe lângă tribunale şi tribunalelor.
S-a mai reţinut că situaţia de fapt a fost corect reţinută, fapta comisă de inculpat întrunind elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 178 alin. (2) C. pen., iar în ce priveşte individualizarea pedepsei, au fost respectate dispoziţiile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)
În ce priveşte latura civilă a cauzei s-a reţinut că aceasta a fost în mod corect soluţionată, stabilindu-se că despăgubirile materiale solicitate de partea civilă nu s-au putut stabili cu mijloacele de probă existente, iar răspunderea asigurătorului este angajată în temeiul Legii nr. 36/1995 şi în baza contractului de asigurare pentru sumele pe care asiguratul trebuie să le plătească persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces.
Împotriva hotărârii instanţei de apel au declarat recurs partea civilă D.A. şi inculpatul C.V.
Potrivit motivelor de recurs aflate în scris la dosar, partea civilă D.A. a criticat hotărârea instanţei de apel cu privire la pedeapsa aplicată inculpatului, pe care o consideră deosebit de blândă în raport de fapta comisă şi consecinţele acesteia şi cu privire la daunele morale, suma de 15.000 lei apreciind-o ca fiind derizorie.
Recurentul inculpat a criticat hotărârea instanţei de apel pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel în vederea completării probatoriului administrat, iar în subsidiar a solicitat achitarea în temeiul art. 10 lit. e) C. proc. pen. şi respingerea acţiunii civile.
A arătat că în cauză nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa după materie şi calitatea persoanei, probele astfel administrate fiind lovite de nulitate absolută, că instanţele nu s-au pronunţat cu privire la cererile esenţiale formulate în cauză şi în mod greşit s-a dispus condamnarea sa pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 178 C. pen.
Au fost invocate temeiurile de casare prevăzute de art. 3859 pct. 1, pct. 10 şi pct. 18 C. proc. pen.
Examinând hotărârea atacată în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate.
În ce priveşte latura civilă a cauzei, Înalta Curte constată că aceasta a fost soluţionată în mod corect, instanţa de fond respingând cererea de acordare a daunelor materiale în cuantum de 30.000 lei întrucât suma nu a fost dovedită, iar la stabilirea cuantumului daunelor morale s-au avut în vedere atât suferinţele psihice cauzate prin decesul fiicei părţii civile, cât şi împrejurarea că fapta inculpatului s-a produs din culpă.
Obligarea inculpatului la plata sumei de 15.000 lei cu titlu de daune morale este de natură să satisfacă cerinţele unei juste şi integrale despăgubiri în sensul prevederilor art. 998 şi urm. C. civ.
Nici criticile formulate de inculpat nu pot fi primite.
În ce priveşte primul motiv de recurs, se constată că în speţă nu sunt incidente dispoziţiile art. 197 alin. (2) şi (3) C. proc. pen., fiind aplicabile dispoziţiile art. 42 alin. (2) raportat la art. 45 alin. (1) C. proc. pen., referitor la faptul că organul judiciar devenit competent ca urmare a declinării de competenţă, poate folosi actele procedurale îndeplinite după apariţia motivului de schimbare a competenţei. Ca atare, instanţa de apel a apreciat în mod corect că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 60 alin. (4) din Legea nr. 293/2004, urmărirea penală fiind efectuată de organul competent, respectiv Parchetul de pe lângă Tribunalul Mehedinţi, iar judecarea cauzei de către Tribunalul Mehedinţi.
În ce priveşte celelalte critici, se constată că în cauză a fost administrat un amplu probatoriu atât din oficiu, cât şi la cererea inculpatului, probatoriu examinat atât de instanţa de fond cât şi de cea de apel, în raport de care s-a stabilit fără dubiu vinovăţia inculpatului în producerea accidentului.
În cauză au fost efectuate un număr de trei rapoarte de expertiză tehnică.
Dacă prima expertiză efectuată şi cu participarea expertului desemnat de inculpat a concluzionat că a existat o imposibilitatea tehnică de evitare a producerii accidentului, următoarele două expertize au stabilit că nu a rezultat o eventuală defecţiune tehnică la autoturismul condus de inculpat, că starea de pericol s-a declanşat în momentul în care autoturismul a pătruns în intersecţie, iar conducătorul acestuia putea preveni producerea evenimentului rutier dacă s-ar fi asigurat şi ar fi acordat prioritate la trecere autobuzului.
Deşi inculpatul a încercat să scape de răspundere penală invocând existenta unei defecţiuni tehnice la sistemul de frânare al autoturismului, concluziile expertizelor, coroborate cu declaraţiile martorilor şi chiar cu primele declaraţii ale sale, date imediat după producerea accidentului dovedesc vinovăţia inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă, prevăzută de art. 178 alin. (2) C. pen.
Având în vedere că şi pedeapsa aplicată inculpatului răspunde criteriilor generale de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP) precum şi scopului pedepsei prevăzut de art. 52 C. pen., Înalta Curte constată că recursul declarat de inculpat este nefondat şi urmează a fi respins.
Având în vedere cele menţionate, hotărârea instanţei de apel apare ca fiind legală şi temeinică, iar recursurile declarate de partea civilă şi inculpat sunt nefondate, urmând ca în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. să fie respinse.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de inculpatul C.V. şi partea civilă D.A. împotriva Deciziei penale nr. 50 din 26 februarie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Obligă recurenta parte civilă la plata sumei de 50 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică azi 26 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1589/2010. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 4142/2010. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
