ICCJ. Decizia nr. 1991/2010. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1991/2010
Dosar nr. 4380/1/2010
Şedinţa publică din 19 mai 2010
Asupra recursului de faţă,
În baza lucrărilor din dosarul cauzei, constată următoarele:
Prin încheierea din 13 mai 2010 pronunţată în Dosarul nr. 4244/2/2010 (1234/2010), Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 42 din Legea nr. 317/2004, invocată de inculpatul C.N., prin apărătorul ales.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Textul de lege a cărui neconstituţionalitate se invocă are următorul cuprins:
Art. 42
(1) Secţia pentru judecători a C.S.M. încuviinţează percheziţia, reţinerea sau arestarea preventivă a judecătorilor şi a magistraţilor asistenţi.
(2) Secţia pentru procurori a C.S.M. încuviinţează percheziţia, reţinerea sau arestarea preventivă a procurorilor.
(3) Dispoziţiile prevăzute la alin. (1) şi (2) privind percheziţia şi reţinerea nu se aplică în caz de infracţiune flagrantă.
În susţinerea excepţiei, inculpatul, prin apărătorul său, a arătat că dispoziţiile art. 42 din Legea nr. 317/2004 condiţionează două din cele patru măsuri preventive şi o măsură procesuală, percheziţia, de avizul C.S.M., când, practic, avizul ar trebui acordat pentru discutarea măsurii preventive, aşa încât inculpatul nu mai are vocaţie la celelalte măsuri preventive - obligarea de a păsări localitatea sau ţara - instanţele de judecată neputând decât să admită sau să respingă o propunere de luare a măsurii arestării preventive, ceea ce constituie o discriminare faţă de alte categorii de cetăţeni. În egală măsură, tot ca o discriminare, orice cetăţean are dreptul la apărare, inclusiv cel statuat prin art. 126 alin. (6) din Constituţia României, potrivit căruia orice act, cu excepţia raporturilor cu Parlamentul şi a celor pe timp de război, poate fi dedus judecăţii. Or, conform dispoziţiilor Legii nr. 317/2004, cu excepţia hotărârilor disciplinare, celelalte hotărâri ale C.S.M. sunt scoase de sub controlul instanţelor judecătoreşti, fie că este vorba despre un act administrativ, fie de un act procesual - penal.
Aşadar, dispoziţiile legale criticate - art. 42 din Legea 317/2004, nu cuprind o procedură referitoare la modul cum se ajunge la o hotărâre de acordare a avizului privind luarea măsurii arestării preventive, nici o cale de atac, situaţie în care apreciază că justiţia nu este egală pentru toţi, discriminând magistratul, cu atât mai mult cu cât o altă categorie socio-profesională pentru care este necesar un aviz pentru luarea măsurii arestării preventive - parlamentarii - îşi pot exercita, în comisii, dreptul la apărare, în mod direct sau asistaţi, în vreme ce, în faţa C.S.M., magistraţi nu îşi pot face apărări, fiind o procedură necontradictorie, purtându-se discuţii asupra referatului întocmit de procurorul anchetator. În atare condiţii, deşi dreptul la apărare este garantat de Constituţia României, el nu poate fi exercitat de un magistrat.
Pe de altă parte, încuviinţarea de către C.S.M. a luării măsurii arestării preventive a unui magistrat ştirbeşte multe atribute ale justiţiei, care trebuie să fie unică şi imparţială, egală pentru toţi, întrucât, aşa cum reiese din prevederile art. 133-134 din Constituţia României, C.S.M. este garantul independenţei justiţiei, totuşi avizul său este solicitat înainte de a fi pusă în discuţie luarea măsurii arestării preventive, ceea ce ar putea ştirbi, din punct de vedere teoretic, imparţialitatea judecătorului chemat să se pronunţe asupra unei astfel de cereri. În acelaşi timp, este de observat faptul că, aşa cum se statuează în capitolul referitor la autoritatea judecătorească, C.S.M. are atât atribuţii care ţin de puterea judecătorească, dar şi atribuţii ce ţin de puterea executivă, Preşedintele României prezidează şedinţele la care participă. Aşadar, chiar dacă o astfel de ingerinţă este permisă de Constituţia României, nu se mai poate susţine că C.S.M. este un organ al magistraţilor, ci un organ al puterii executive, chemat să încuviinţeze luarea măsurii arestării preventive.
Un alt aspect de remarcat este faptul că, aşa cum statuează art. 126 alin. (5) din Constituţia României, este interzisă înfiinţarea de instanţe extraordinare, iar art. 42 din Legea nr. 317/2004 constituie chiar o instanţă specială care încuviinţează arestarea preventivă, mai firesc fiind să încuviinţeze luarea în discuţie a măsurii arestării preventive, singura autoritate care are competenţa de a încuviinţarea luarea acestei măsuri fiind instanţa de judecată.
În consecinţă, solicitând sesizarea Curţii Constituţionale, inculpatul a învederat că instanţa - investită cu cererea de prelungire a duratei măsurii arestării preventive - nu poate lua în discuţie acest aspect câtă vreme măsura arestării preventive a fost dispusă în baza unui text neconstituţional, iar analizarea propunerii presupune, implicit, analizarea temeiurilor de la momentul hotărârii măsurii arestării preventive.
Curtea de Apel Bucureşti a apreciat că soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a articolului criticat (secţia pentru procurori a C.S.M. încuviinţează percheziţia, reţinerea sau arestarea preventivă procurorilor) nu ţine de soluţionarea fondului cauzei. La momentul examinării unei cereri de prelungire a duratei măsurii arestării preventive, Curtea analizează, aşa cum şi apărarea a învederat, elemente care ţin de legalitatea luării măsurii arestării preventive. Legalitatea luării măsurii arestării preventiv a intrat în putere de lucru judecat în momentul în care încheierea de şedinţă prin care măsura preventivă a fost luată a fost cenzurată de o instanţă de control judiciar, iar aceasta a considerată că măsura arestării preventive dispusă de prima instanţă este legală şi temeinică.
Totodată, Curtea a constatat că în cauză lipseşte interesul născut şi actual al părţii în raport de care se poate aprecia că, în mod real, soluţionarea aspectului neconstituţional al textelor de lege ar conduce la respectarea dreptului părţii în conformitate cu dispoziţiile Constituţiei.
Or, în cauză s-au invocat:
- încălcarea egalităţii în faţa legii chiar de către partea care a beneficiat de protecţia suplimentară oferită de legea de organizare a C.S.M., iar nu de o parte care ar fi fost discriminată în raport de lipsa unei dispoziţii similare;
- încălcarea independenţei justiţiei, precum şi a principiului conform căruia justiţia se îndeplineşte de către instanţe, iar nu de către secţia de procurori a C.S.M., de către partea care a fost judecată în fond şi recurs cu privire la luarea măsurii preventive;
- încălcarea unor principii constituţionale în legătură cu o fază a procesului intrată în autoritate de lucru judecat.
În consecinţă, instanţa a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 42 din Legea nr. 317/2004.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs inculpatul C.N., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie sub două aspecte:
- al respingerii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia invocată;
- al soluţionării, prin aceeaşi încheiere, a propunerii de prelungire a duratei arestării preventive a inculpatului.
S-a susţinut că instanţa trebuia să sesizeze Înalta Curte în vederea soluţionării recursului declarat de inculpat, iar nu să procedeze la dispunerea prelungirii măsurii arestării preventive,
Cu privire la excepţia de neconstituţionalitate invocată, s-a susţinut că aceasta are legătură cu fondul cauzei, iar partea care o invocă are un interes incontestabil în cauză.
Neverificarea constituţionalităţii textului de lege criticat poate conduce la prelungirea unei măsuri care se bazează pe o dispoziţie neconstituţională.
Judecătorul investit cu cerere de prelungire a duratei măsurii arestării preventive trebuie să examineze şi încuviinţarea care stă la baza adoptării măsurii privative de libertate.
Acest aviz al secţiei de procurori a C.S.M. reprezintă o imixtiune în independenţa judecătorului, o substituire în autoritatea magistratului competent să dispună măsura preventivă.
Prin prevederea de încuviinţare a arestării preventive a procurorilor de către C.S.M. se creează o discriminare evidentă faţă de alte categorii de persoane (cea a parlamentarilor), condiţionându-se excesiv şi nepermis judecătorul care trebuie să aibă în vedere acest aviz al superiorilor săi.
A solicitat admiterea recursului, casarea încheierii atacate şi, pe fond, admiterea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată.
Verificând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că aceasta este legală şi temeinică.
Potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 57/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, excepţiile ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare trebuie să aibă legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.
Curtea de Apel Bucureşti, în Dosarul nr. 4244/2/2010, a fost investită cu judecarea propunerii de prelungire a duratei măsurii arestării preventive a inculpaţilor C.N. şi Z.A.R. pentru o perioadă de 30 de zile, formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A. în Dosarul de urmărire penală nr. 63/P/2010.
Excepţia de neconstituţionalitate invocată se referă la o chestiune de procedibilitate, situată anterior luării măsurii arestării preventive şi a cărei îndeplinire a fost verificată la momentul dispunerii măsurii privative de libertate, intrând în autoritatea de lucru judecat.
Pe de altă parte, judecătorul investit cu propunerea de arestare preventivă a dispus măsura privativă de libertate pe baza unor dispoziţii legale care nu au nici o legătură cu prevederile art. 42 din Legea nr. 317/2004 şi, dacă ar fi constatat că aceste dispoziţii legale nu sunt îndeplinite, nu putea dispune arestarea preventivă, nefiind ţinut în nici un fel de încuviinţarea dată de C.S.M.
În cadrul obiectului pricinii cu care a fost investită - prelungirea duratei arestării în cursul urmăririi penale - Curtea de Apel Bucureşti trebuie să verifice temeiurile care au determinat arestarea iniţială, adică tocmai acele dispoziţii legale care i-au conferit judecătorului totala autoritate şi independenţă în a hotărî dacă poate dispune ori nu măsura privativă de libertate.
Instanţa trebuie să examineze îndeplinirea cerinţelor art. 136, 143, 148, 149 din C. proc. pen., soluţionarea pricinii depinzând de dispoziţiile incidente C. proc. pen., iar nu de avizul de încuviinţare a arestării preventive emis de C.S.M. care nu are caracterul unei dispoziţii penale ori procesual penale.
Rezultă de aici că textul de lege a cărei neconstituţionalitate se invocă nu are legătură cu soluţionarea cauzei.
Întrucât norma prevăzută de art. 42 din Legea nr. 317/2004 nu urma a fi folosită în soluţionarea pricinii, în mod corect instanţa a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.
Cât priveşte critica referitoare la soluţionarea propunerii de prelungire a duratei arestării preventive prin aceeaşi hotărâre cu pronunţarea asupra cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată, Înalta Curte constată că instanţa a procedat în mod legal şi temeinic soluţionând cauza cu care a fost investită, fără a dispune suspendarea acesteia până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, având în vedere natura acesteia şi dispoziţiile art. 303 alin. (6) raportat la art. 3002 C. proc. pen.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul C.N., dispunând obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Văzând şi dispoziţiile art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul C.N. împotriva încheierii din 13 mai 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. 4244/2/2010 (1234/2010).
Obligă recurentul inculpat la 160 lei cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 19 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1964/2010. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 4505/2010. Penal. Menţinere măsură de... → |
|---|
