ICCJ. Decizia nr. 1943/2010. Penal. Recunoaşterea hotărârilor penale sau a altor acte judiciare străine (Legea 302/2004). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1943/2010
Dosar nr. 9851/2/2009
Şedinţa publică din 17 mai 2010
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 290/ F din 29 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost admisă sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi s-a dispus recunoaşterea sentinţei nr. 2507 din 20 mai 2003 a Tribunalului Ordinar Torino, menţinută prin Decizia nr. 2007/29056 a Curţii de Casaţie prin care cetăţeanul român P. (C.) N.E. (fiul lui E. şi al M., încarcerat în Penitenciarul Vigevano – Italia) a fost condamnat la pedeapsa rezultantă de 8 ani închisoare şi pentru care a beneficiat de graţiere 1 an şi 3 luni, conform dispoziţiilor Legii nr. 241/2006 din restul de pedeapsă aplicată faţă de acesta, fiind scăzută şi perioada de 1 lună şi 15 zile ca urmare a eliberării anticipate acordată de Biroul de Supraveghere Pavia, astfel că acesta are de executat 6 ani 7 luni şi 15 zile închisoare prin transfer.
În baza art. 10 din Legea nr. 302/2004 s-au aplicat dispoziţiile art. 71 şi 64 lit. a) C. pen.
Totodată, s-a dispus transferarea persoanei condamnate într-un penitenciar din România în vederea continuării executării pedepsei de 6 ani, 7 luni şi 15 zile închisoare, rest din pedeapsa de 8 ani şi s-a computat prevenţia de la 10 iunie 2005 la zi.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa a reţinut că, cetăţeanul român P. (C.) N.E. a fost condamnat prin sentinţa menţionată la pedeapsa rezultantă de 8 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunilor de favorizarea imigraţiei clandestine, instigare şi exploatarea prostituţiei, violenţă sexuală şi violenţă sexuală în grup, prevăzute de art. 12 alin. (1) şi (3) din Decretul Lege nr. 286/1998, art. 6 nr. 6 şi art. 4 nr. 1 din Legea nr. 75/1958 cu aplicarea art. 81 alin. (2) C. pen. italian, art. 609 bis alin. (2) nr. 1 cu aplicarea art. 81 alin. (2) C. pen. italian, art. 609 octies alin. (1), (2) şi (3) cu aplicarea art. 110 şi 81 alin. (2) C. pen. italian, faţă de această persoană, dispunându-se interzicerea definitivă de ocupare a funcţiilor publice, a dreptului de tutelă şi curatelă, precum şi interzicerea legală a acestora pe durata pedepsei aplicate.
Condamnatul a beneficiat de graţierea cu un an şi 3 luni a pedepsei închisorii, graţiere acordată conform dispoziţiilor Legii nr. 241/2006, iar din restul de pedeapsă a fost scăzută şi perioada de 1 lună şi 15 zile, ca urmare a eliberării anticipate acordată de Biroul de Supraveghere Pavia, finalul executării pedepsei fiind 15 martie 2011.
În fapt s-a reţinut că în perioada decembrie 2000 – octombrie 2001 persoana condamnată C.N.E. a transportat din România o parte vătămată pe care a introdus-o ilegal pe teritoriul Republicii Italiene, unde prin lipsire de libertate şi prin violenţe fizice şi psihice, împreună cu alte persoane, a constrâns partea vătămată să întreţină relaţii sexuale cu cei din grup şi a obligat-o să practice prostituţia.
Privitor la datele de stare civilă ale persoanei condamnate de către instanţele italiene, a rezultat că numitul C.N.E. figurează în evidenţele M.A.I. – Inspectoratul Naţional pentru Evidenţa Persoanelor cu numele de P.N.E., fost C., conform adresei 51 din 2 octombrie 2009.
S-a apreciat de către instanţă că, în cauză, este îndeplinită condiţia dublei incriminări prevăzută de art. 129 lit. e) din Legea nr. 302/2004 de a art. 3 pct. 1 lit. e) din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate, faptele care au atras condamnarea având corespondent în legislaţia penală română.
Astfel, faptele reţinute în sarcina numitului P. (C.) N.E. de către autorităţile judiciare italiene realizează conţinutul constitutiv al infracţiunilor de lipsire de libertate în mod ilegal, viol şi proxenetism prevăzute de art. 189 alin. (1) şi (2), art. 197 alin. (1) şi (2) lit. a) cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 329 alin. (2) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) român, iar pedepsele complementare şi accesorie aplicate se regăsesc în art. 64 alin. (1) lit. a) şi e) şi 71 alin. (1) şi (2) C. pen. român.
S-a mai considerat că, în cauză sunt îndeplinite şi celelalte condiţii prevăzute în dispoziţiile art. 129 lit. a) – d) din Legea nr. 302/2004 şi art. 3 lit. b), c) din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate, în sensul că numitul P.N.E. este cetăţean român şi are domiciliul în România, că hotărârea de condamnare este definitivă, că cel condamnat şi-a manifestat consimţământul în vederea transferării sale într-un penitenciar din România pentru a continua executarea pedepsei şi că la data primirii cererii de transferare, avea de executat mai mult de 6 luni din durata pedepsei finale.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi persoana condamnată P. (C.) N.E.
În recursul parchetului s-a susţinut că instanţa nu a aplicat pedepsele accesorii în acelaşi conţinut cu cele stabilite de autorităţile judiciare italiene respectiv cele prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) şi e) C. pen. şi a omis să aplice pedepse complementare deşi sunt prevăzute în hotărârea de condamnare.
Totodată, a mai fost criticată hotărârea primei instanţe pentru omisiunea computării din pedeapsă a perioadei de o lună şi 15 zile, care constituie o perioadă de arest, nu cum s-a menţionat că ar reprezenta eliberarea anticipată acordată de Biroul de Supraveghere Pavia.
La rândul său, persoana condamnată a solicitat în recursul său „anularea" hotărârii Curţii de Apel Bucureşti care şi-a dat avizul favorabil transferului în România pentru executarea restului de pedeapsă, susţinând că pedeapsa aplicată va înceta la data de 15 octombrie 2010, că prietena sa şi fiica în vârstă de 10 ani au venit pentru a forma o familie în Italia, având garanţii serioase privind un loc de muncă.
Recursul declarat de procuror este întemeiat, aşa cum se va arăta în continuare, iar recursul persoanei condamnate nu este fondat.
1. În conformitate cu dispoziţiile art. 145 din Legea nr. 302/2004, în cazul în care statul român optează pentru continuarea executării pedepsei aplicate în statul de condamnare el trebuie să respecte felul şi durata pedepsei prevăzută în hotărârea de condamnare.
Tot astfel, prin art. 10 pct. 1 din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg la 21 martie 1983, ratificată prin Legea nr. 76/1996, în caz de continuare a executării, statul de executare este legat de natura juridică şi durata sancţiunii, astfel cum acestea rezultă din condamnare.
Din examinarea actelor dosarului se constată că Tribunalul Ordinar din Torino prin sentinţa din 20 mai 2003, definitivă la 7 octombrie 2008 prin Decizia Curţii de Casaţie nr. 2007/29056 au fost stabilite, pe lângă pedeapsa de 8 ani închisoare, pedepse accesorii şi complementare respectiv interzicerea pe viaţă a funcţiilor publice şi a dreptului de tutelă şi curatelă şi interzicerea legală pe durata pedepsei principale, iar aceste pedepse trebuie recunoscute şi puse în executare în mod corespunzător şi de statul de executare.
În cauză, aşa cum rezultă din cele ce preced, instanţa de fond a procedat la aplicarea pedepsei accesorii prevăzute de art. 64 lit. a) C. pen., deşi condamnatului nu i-a fost interzis dreptul de a alege, ci doar dreptul de a fi ales în funcţii publice şi a omis să interzică dreptul de a fi tutore sau curator.
Întrucât aceste drepturi i-au fost interzise pe viaţă condamnatului, instanţa trebuia să se pronunţe asupra duratei acestei interdicţii.
Astfel, potrivit legii române pedepsele accesorii şi complementare aplicate de statul de condamnare au corespondent în dispoziţiile art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi e) C. pen. şi ale art. 71 alin. (1) din acelaşi cod.
Pedepsele accesorii stabilite de statul italian ca stat de condamnare au o durată compatibilă cu cea a pedepselor de aceeaşi natură din legea română (art. 71 alin. (2) C. pen. şi art. 32 C. pen. italian).
Referitor la pedepsele complementare, acestea au fost aplicate „pe viaţă" de autorităţile judiciare italiene, conform art. 28 şi 29 C. pen. italian (l′interdizione perpetua) iar această durată nu ar fi compatibilă cu durata pedepselor complementare prevăzute de legea română, respectiv interzicerea unor drepturi de la 1 la 10 ani (art. 53 pct. 2 lit. a) C. pen.) executarea lor începând după executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală sau a restului de pedeapsă, ori după prescripţia executării pedepsei (art. 66 C. pen.).
Mai este de menţionat că, prin cererea de transfer, autorităţile italiene au adus la cunoştinţa celor române că Italia, ca stat de condamnare a exclus aplicarea procedurii conversiunii pedepsei printr-o declaraţie la Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate.
Potrivit art. 6 din Acordul dintre România şi Republica Italiană asupra transferării persoanelor condamnate, semnat la Roma la 13 septembrie 2003, notificat prin Legea nr. 83/2006 „părţile contractante vor aplica pentru realizarea transferării procedura prevăzută de art. 9 pct. 1 lit. a) din Convenţie" respectiv continuarea executării condamnării, în condiţiile enunţate la art. 10 din Convenţie.
Prin art. 10 pct. 2 din Convenţie care se referă, conform denumirii marginale, la „continuarea executării" s-a stabilit că, în situaţia în care natura şi durata sancţiunii sunt incompatibile cu legislaţia statului de executare sau dacă legislaţia acestui stat o impune, statul de executare poate prin hotărâre judiciară sau administrativă, să adapteze această sancţiune la pedeapsa ori măsura prevăzută de propria sa lege pentru infracţiuni de aceeaşi natură.
Având în vedere că Statul Italian, în virtutea drepturilor sale suverane, prin declaraţia la Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate a exclus aplicarea procedurii conversiunii pedepsei, prima instanţă care a recunoscut hotărârea de condamnare şi a optat pentru continuarea executării pedepsei, era obligată să respecte felul şi durata pedepsei, să recunoască integral hotărârea de condamnare şi să dispună executarea pedepselor accesorie şi complementară a interdicţiei pe viaţă de a deţine funcţii publice şi a dreptului de tutelă şi curatelă.
Întrucât nu a procedat astfel, hotărârea atacată, a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor legale menţionate, fiind supusă casării, conform art. 3859 alin. (1) pct. 171 C. proc. pen.
2. Din examinarea hotărârii atacate se constată că în interpretarea ordinului de executare a pedepsei închisorii şi transcris de autorităţile judiciare italiene prima instanţă a considerat că din pedeapsa de 8 ani închisoare trebuie scăzute două perioade şi anume de cea de 1 an şi 3 luni graţiată conform Legii nr. 241/2006 şi perioada de 1 luni şi 15 zile măsura de computare stabilindu-se că pedeapsa de executat este de 6 ani, 7 luni şi 15 zile, din care s-a dedus perioada executată de la 10 iunie 2005 la zi.
În recursul parchetului s-a susţinut că în realitate pedeapsa de executat este de 6 ani şi 9 luni închisoare, care ar rezulta din scăderea din pedeapsa de 8 ani aplicată a duratei pedepsei graţiate de 1 an şi 3 luni.
Întrucât din actele aflate în dosarul parchetului la filele 48 şi 56 rezultă cu claritate că pedeapsa rămasă de executat din pedeapsa de 8 ani aplicată este cea de 6 ani 7 luni şi 15 zile, critica formulată de parchet în recurs nu poate fi primită.
De altfel, în cererea adresată la 8 iunie 2009 de Ministerul Italian de Justiţie, către Ministerul Român de Justiţie este menţionată aceeaşi durată a pedepsei, respectiv cea de 6 ani 7 luni şi 15 zile (fila 28-29 dosar parchet).
3. Referitor la recursul declarat de persoana condamnată se constată că aceasta a revenit asupra poziţiei iniţiale prin care a consimţit asupra transferării în România pentru a continua executarea pedepsei.
Or, potrivit actelor dosarului acest consimţământ a fost dat de condamnat de bunăvoie şi în deplină cunoştinţă de consecinţele ce decurg din aceasta astfel că, fiind respectate dispoziţiile art. 129 lit. d) şi 135 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 şi ale art. 3 paragraf 1 lit. d) din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate, revenirea asupra acestui consimţământ nu mai e posibilă.
În consecinţă, recursul declarat de condamnat nu este întemeiat.
4. Faţă de considerentele ce preced, Curtea, în baza art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen. urmează a admite recursul declarat de parchet, a casa sentinţa primei instanţe numai cu privire la neaplicarea persoanei transferabile P.N.E. a dispoziţiilor pedepselor accesorii şi complementare prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a lit. b) şi c) C. pen.
Rejudecând în aceste limite se vor aplica pedepsele accesorii arătate pe durata executării pedepsei şi, pe viaţă pedepsele complementare menţionate, după executarea pedepsei principale.
Se vor menţine celelalte dispoziţii ale hotărârilor atacate.
Potrivit art. 38515 pct. 1 lit. b) şi a art. 192 alin. (2) din acelaşi cod urmează a se dispune respingerea recursului declarat de persoana transferabilă, cu obligarea acesteia la 520 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 320 lei, onorariu pentru apărătorul din oficiu se va avansa din fondul M.J.
Se va deduce prevenţia de la 10 iunie 2005 la 17 mai 2010.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, împotriva sentinţei penale nr. 290/ F din 29 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, privind persoana condamnată P. (C.) N.E.
Casează hotărârea atacată numai cu privire la neaplicarea pedepselor accesorie şi complementară prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi e) C. pen. şi rejudecând:
În baza art. 71 alin. (1) C. pen., interzice persoanei condamnate P. (C.) N.E. pe durata executării pedepsei drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) teza a II-a, b) şi e) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice, dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a fi tutore sau curator.
În baza art. 65 C. pen., cu referire la art. 10 pct. 1 din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate, ratificată prin Legea nr. 76/1996, interzice condamnatului P. (C.) N.E., pe viaţă, drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), teza a II-a, b) şi e) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice, dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a fi tutore sau curator.
Menţine celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate.
Deduce din pedeapsă perioada executată de la 10 iunie 2005 la 17 mai 2010.
Respinge ca nefondat recursul declarat de persoana condamnată P. (C.) N.E. împotriva aceleiaşi sentinţe.
Obligă persoana condamnată la plata sumei de 520 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 320 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu se va avansa din fondul M.J.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 17 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1829/2010. Penal. Infracţiuni de corupţie... | ICCJ. Decizia nr. 4498/2010. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
