ICCJ. Decizia nr. 1863/2010. Penal. Dare de mită (art. 255 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1863/2010
Dosar nr. 608/91/2009
Şedinţa publică din 11 mai 2010
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 176 din 8 mai 2009, Tribunalul Vrancea, secţia penală, a dispus - în baza dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la dispoziţiile art. 10 lit. e) C. proc. pen. - achitarea inculpatului N.M., fiul lui M. şi L., pentru săvârşirea infracţiunii de dare de mită prevăzută de art. 255 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000.
A dispus restituirea către inculpat a sumei de 200 euro consemnată la C.E.C. B. - Agenţia Sud Focşani.
Pentru a dispune în acest sens, prima instanţă a constatat că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Vrancea, nr. 210/P/2009, înregistrat la Tribunalul Vrancea sub nr. 608/91/2009, s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a inc. N.M. pentru săvârşirea infracţiunii de dare de mită prev. de art. 255 alin. (1) C. pen., cu referire la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, constând în aceea că, la data de 12 februarie 2009, a dat suma de 200 euro agentului de poliţie A.N., din cadrul Postului de Poliţie Năneşti, pentru a nu mai continua cercetările în Dosarul nr. 765/P/2009 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Focşani. S-a reţinut că, la data de 4 februarie 2009, inc. N.M. a fost oprit în trafic de către lucrători din cadrul Postului de Poliţie Năneşti, jud.Vrancea, în timp ce conducerea autoturismul marca V.P., pe raza localităţii. Cu această ocazie, inc. N.M., căruia i-au fost solicitate documentele, a declarat iniţial că nu are permisul de conducere asupra sa. Procedându-se la verificări, s-a stabilit că inc. N.M. posedă permis de conducere categoriile B, B+E, C+E, şi că acesta figura ca fiind reţinut de Serviciul Poliţiei Rutiere Bacău, la data de 18 iulie 2008, pentru săvârşirea infracţiunii de conducere a unui autovehicul pe drumurile publice având o alcoolemie ce depăşea limita legală, faptă pentru care este în prezent cercetat. De asemenea, asupra lui N.M. s-a mai găsit un pistol cu bile, pentru care acesta nu a putut prezenta, la momentul respectiv, permisul de port armă.
Conform rechizitoriului, la data de 11 februarie 2009, inc. N.M. s-a deplasat pe raza localităţii Năneşti, unde l-a contactat pe agentul de poliţie A.N. din cadrul Postului de Poliţie Năneşti, ce efectua cercetări faţă de el în Dosarul nr. 765/P/2009 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Focşani cu privire la săvârşirea infracţiunii prev. de art. 86 alin. (2) din OUG nr. 195/2002 republicată. Cu această ocazie inc. N.M. i-a promis agentului de poliţie A.N. că îi va da o sumă de bani dacă nu va mai continua cercetările în cauză. în aceste condiţii, agentul de poliţie A.N. a denunţat fapta inc. N.M. la Parchetul de pe lângă Tribunalul Vrancea. La data de 12 februarie 2009,în jurul orei 12,30, inc. N.M. s-a prezentat din nou la Postul de Poliţie Năneşti, unde a dat agentului de poliţie A.N. suma de 200 euro, odată cu permisul de port armă, pentru ca acesta să nu mai continue cercetările în cauza ce-l privea.
Conform rechizitoriului, activitatea infracţională a inc. N.M. a fost probată prin organizarea unei acţiuni de prindere în flagrant şi prin înregistrarea audio video în mediul ambiental a discuţiei purtate de inc. N.M. cu agentul de poliţie A.N. Suma de 200 euro a fost consemnată la C.E.C. B. - Agenţia Sud Focşani. Din conţinutul procesului verbal de redare a înregistrării audio a convorbirii, purtate de cei doi la data de 12 februarie 2009, rezultă, fără echivoc, că inc. N.M. a oferit suma de 200 euro agentului de poliţie A.N., pentru a nu mai continua cercetările în Dosarul nr. 765/P/2009 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Focşani.
S-a mai reţinut prin actul de sesizare că inc. N.M. a recunoscut săvârşirea faptei aşa cum a fost descrisă, iar dovedirea acesteia se face prin procesul verbal de sesizare, denunţul agentului de poliţie A.N., copia procesului verbal din data de 4 februarie 2009, proces verbal de depistare în flagrant din data de 12 februarie 2009, proces verbal de redare a înregistrării ambientale efectuate la data de 12 februarie 2009, declaraţia agentului de poliţie A.N. şi declaraţia inc. N.M.
În urma coroborării tuturor probelor, strânse în cursul urmăririi penale şi, respectiv, administrate cu ocazia cercetării judecătoreşti, instanţa de fond a reţinut următoarea situaţie de fapt:
La data de 12 februarie 2009, în jurul orei 12,30, inc. N.M. s-a prezentat la Postul de Poliţie Năneşti, unde a dat agentului de poliţie A.N. suma de 200 euro, odată cu permisul de port armă, pentru ca acesta să numai continue cercetările într-o cauză penală ce îl privea pe inculpat, în condiţiile arătate.
În opinia primei instanţe, fapta inculpatului N.M., aşa cum a fost descrisă mai sus, este prevăzută de disp.art. 255 alin. (1) C. pen., cu referire la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, şi constă în darea de bani în scopul prevăzut în art. 254 C. pen., şi anume acela de a nu îndeplini un act privitor la îndatoririle de serviciu, respectiv de a nu se mai continua cercetările în cauza penală ce îl privea.
Cu toate acestea, instanţa de fond a apreciat că fapta săvârşită de inc. N.M. nu constituie infracţiune întrucât există o cauză care înlătură caracterul penal al faptei.
Potrivit dispoziţiilor art. 255 alin. (2) C. pen., „fapta prevăzută în aii al acestui articol nu constituie infracţiune atunci când mituitorul a fost constrâns prin orice mijloace de către cel care a luat mita".
Astfel, constată prima instanţă că în actul depus la fila 3 dosar urmărire penală, intitulat „denunţ", se menţionează că, în data de 11 februarie 2009, în jurul orelor 20,20, numitul N.M. a venit în localitatea Năneşti dând de înţeles agentului de poliţie că îi va da o sumă de bani dacă îi va rezolva dosarul cu o soluţie favorabilă.
În opinia instanţei de fond, din probele dosarului rezultă însă o cu totul altă situaţie de fapt. Astfel, din declaraţia martorului A.N., dată la urmărirea penală, la fila 13, rezultă că acesta l-a cunoscut pe inculpat încă din data de 4 februarie 2009, ocazie cu care a efectuat un control de trafic rutier când a constatat că acesta avea permisul de conducere reţinut de S.P.R. Bacău întrucât se efectuau cercetări pentru conducerea unui autovehicul de către o persoană având în sânge o îmbibaţie alcoolică peste limita legală şi că, fiind depistat cu un pistol cu bile de cauciuc, nu ar fi avut permis de port armă. Ca urmare, s-au luat măsuri de cercetare a numitului N.M. pentru săvârşirea infracţiunilor de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul având permisul de conducere suspendat şi, respectiv, port de armă fără drept.
Din aceste împrejurări, în opinia instanţei de fond, rezultă că inculpatului i s-a creat o stare de temere, „cum că are două dosare penale", în dosarul privind infracţiunea la legea circulaţiei cercetarea urmând să se facă de agentul de poliţie (denunţător); cu privire la celălalt dosar, în aceeaşi declaraţie se consemnează faptul că „în urma verificărilor nu a reieşit faptul că N.M. figurează ca fiind posesor de port armă, deşi inculpatul poseda acest permis. Din aceeaşi declaraţie, mai rezultă că la data de 11 februarie 2009, în jurul orei 20,00, martorul (denunţătorul) s-a întâlnit pe raza comunei Năneşti cu inculpatul care, din discuţii, „a lăsat să se înţeleagă că îi va da o sumă de bani dacă îi va rezolva situaţia, înţelegând că nu trebuia să mai continue cercetările".
Conform motivării sentinţei, din nici o probă a dosarului nu rezultă acest fapt. Dimpotrivă, reţine instanţa de fond, din declaraţia dată de inculpat la fila 15 la urmărirea penală, rezultă că martorul l-a chemat, până cel târziu joi, pe data de 12 februarie 2009.
Apreciază prima instanţă că chiar dacă inculpatul, în declaraţia sa dată la urmărirea penală la fila 15, recunoaşte că l-a abordat pe agentul de poliţie propunându-i abandonarea cercetărilor, aceasta nu se coroborează cu notele de redare a convorbirilor audio video în mediu ambiental, care redă discuţia fidelă a celor doi, note depuse la dosarul de urmărire penală din care rezultă că discuţiile au fost vagi, primul care a adus vorba despre dosar fiind agentul de poliţie, şi nu inculpatul (fila 10 d.u.p.): „Ce să fac cu dosarul acela, cum să vă ajut, să vă dau o neîncepere, ce vă dau". Consideră prima instanţă că sugestionarea şi provocarea inculpatului în a săvârşi această faptă rezultă şi din declaraţia inculpatului dată la instanţă, la fila 14, în care arată că denunţătorul a spus că „urmează să vorbească cu şeful său şi să vedem suma, agentul de poliţie mi-a dat de înţeles că trebuie să vin cu o sumă de bani la mine". „Arăt că pe data de 11 februarie 2009 agentul de poliţie mi-a sugerat ca să vin a doua zi cu o sumă de bani. Agentul de poliţie nu a specificat nici o sumă, s-a exprimat doar că trebuie să fie pregătit".
A considerat instanţa de fond că cele arătate de inculpat se coroborează şi cu cele susţinute de agentul de poliţie şi de martorul C.S., cum că la data de 11 februarie 2009, i s-a spus inculpatului că „urmează să vorbesc cu şeful meu".
Concluzionează instanţa de fond că toate aceste împrejurări constituie elemente ce circumscriu săvârşirea faptei în condiţiile prevăzute de art. 255 alin. (2) C. pen. De asemenea, fiind invocate disp.art. 68 C. proc. pen., precum şi caracterul important şi oportun al interesului inculpatului de a-şi rezolva dosarul penal, instanţa de fond a apreciat că acesta a fost determinat în modalităţile descrise mai sus să dea mită, şi cum acestea s-au manifestat anterior ofertei efectiv înfăptuite, se poate face aplicarea dispoziţiilor legale menţionate anterior.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Vrancea.
Critica adusă hotărârii de fond, a vizat motive de nelegalitate şi netemeinicie ale acesteia, întrucât în mod greşit s-a apreciat că susţinerile inculpatului, referitoare la afirmaţia ca a doua zi să se prezinte pregătit la organul de poliţie, ar constitui o constrângere morală pentru a da suma de bani având drept scop abandonarea cercetărilor efectuate şi exonerarea sa de răspundere penală, inculpatul săvârşind infracţiunea de dare de mită cu intenţie. în final, s-a solicitat condamnarea inculpatului, cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei.
Prin Decizia penală nr. 5/ A din 15 ianuarie 2010, Curtea de Apel Galaţi, secţia penală, a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Vrancea împotriva sentinţei penale nr. 176 din data de 8 mai 2009 pronunţată de Tribunalul Vrancea în Dosarul nr. 608/91/2009 şi în consecinţă:
A desfiinţat în totalitate sentinţa penală atacată şi, în rejudecare, a condamnat pe inculpatul N.M. (fiul lui M. şi L.) la o pedeapsă de 8 (opt) luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de dare de mită prev. de art. 255 alin. (1) C. pen., în referire la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000.
În baza art. 71 C. pen. a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a), teza a II-a şi b) C. pen.
Conform art. 81 - 82 C. pen. şi art. 71 alin. (5) C. pen. a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei principale şi a pedepsei accesorii pe durata termenului de încercare de 2 (doi) ani şi 8 (opt) luni.
Potrivit art. 255 alin. (4) C. pen. a dispus confiscarea de la inculpat a sumei de 200 euro în favoarea statului.
A obligat inculpatul la plata sumei de 100 lei, cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a dispune în acest sens, instanţa de prim control judiciar a reţinut - verificând actele şi lucrările dosarului prin prisma motivelor de apel invocate, dar si din oficiu conform dispoziţiilor art. 371 alin. (2) C. proc. pen. - că prin sentinţa apelată s-a reţinut o situaţie de fapt care nu concordă pe deplin cu o judicioasă coroborare a materialului probator administrat în cauză.
Astfel, constată instanţa de apel că în considerentele sentinţei apelate s-a făcut referire la declaraţia martorului A.N., dată în faza de urmărire penală, din care rezultă că acesta l-a cunoscut pe inculpat încă din data de 4 februarie 2009, ocazie cu care a efectuat un control de trafic rutier, când s-a constatat ca inculpatul avea permisul de conducere reţinut la S.P.R. Bacău pentru efectuarea de cercetări în legătură cu conducerea unui autovehicul de către o persoană având în sânge o îmbibaţie alcoolică peste limita legală, precum şi cu privire la portul unui pistol cu bile de cauciuc fără a poseda permis de port armă. A mai reţinut greşit instanţa de fond că inculpatului i s-a creat o stare de temere indusă de situaţia că avea două dosare penale, în curs de cercetare, fapt ce l-ar fi determinat să înţeleagă că dacă ar fi dat agentului de circulaţie o sumă de bani, acesta nu ar mai fi continuat cercetările.
În opinia instanţei de apel, conţinutul acestei declaraţii a inculpatului nu se coroborează cu nici o alta probă administrată în cauză. în declaraţia dată de inculpat în faza de urmărire penală acesta recunoaşte ca l-a abordat pe martorul A.N., propunându-i abandonarea cercetărilor, aspect recunoscut şi în declaraţia dată în faza judecării apelului. Această recunoaştere nu se coroborează întocmai cu notele de redare a convorbirilor audio video în mediul ambiental, însă din transcrierea acestora se reţine expresia agentului de poliţie rutieră „ce să fac cu dosarul acela, cum să vă ajut, o să vă dau o neîncepere, ce vă dau", împrejurare care conduce la ideea că, anterior, inculpatul i-ar fi cerut într-un mod aluziv încetarea cercetărilor penale cu privire la aspectele menţionate.
Mai reţine instanţa de prim control judiciar că, din declaraţia dată în faţa instanţei de apel, rezultă că inculpatul ar fi înţeles că trebuie să se ducă la agentul de politie cu o sumă de bani, sumă pe care a apreciat-o la 200 euro întrucât, a considerat acesta, erau două dosare în curs de cercetare. A mai declarat inculpatul că ar fi înţeles să procedeze astfel deoarece agentul de politie i-ar fi spus „să vină pregătit" şi că, dacă acesta nu l-ar fi încurajat să vină la sediul postului de politie „pregătit", în mod cert nu s-ar mai fi întors. Declaraţia inculpatului a fost coroborată cu cele rezultate din conţinutul denunţului efectuat de agentul de poliţie A.N., precum şi cu procesul verbal din data de 12 februarie 2009, din care rezultă că inculpatul N.M. a declarat că suma de 200 de euro, care se afla pe biroul agentului de poliţie, îi aparţine şi că ar fi fost dată din greşeală, odată cu permisul de port armă, agentului de poliţie A.N.
În final, concluzionează instanţa de apel, din coroborarea notelor de redare a convorbirilor telefonice şi efectuate în mediul ambiental între inculpat şi martorul A.N., din conţinutul denunţului întocmit, precum şi din toate declaraţiile date de inculpat pe parcursul procesului penal, rezultă că activitatea infracţională a inculpatului N.M. a fost probată prin organizarea unei acţiuni de prindere în flagrant, atunci când acesta s-a prezentat la Postul de poliţie Năneşti şi a dat agentului de poliţie suma de 200 euro, odată cu permisul de port armă, pentru ca acesta să nu mai continue cercetările în cauza care-l privea, şi că fapta întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de dare de mită prevăzută de art. 255 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000.
Sub aspectul individualizării judiciare a pedepsei, în raport de modalitatea de săvârşire a faptei, de circumstanţele concrete în care aceasta a fost comisă, de pericolul social concret al infracţiunii săvârşite, dar şi de persoana inculpatului, instanţa de apel a stabilit că inculpatului urmează a i se aplica o pedeapsă prin prisma dispoziţiilor art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP) şi art. 52 C. pen., în raport de criteriile de individualizare a pedepsei, dar şi de scopul preventiv - educativ a acesteia. Având în vedere că inculpatul a recunoscut infracţiunea săvârşită, în modalitatea în care a înţeles să contureze situaţia de fapt prin declaraţiile date pe parcursul procesului penal, nivelul de instruire şi pregătire profesională, vârsta acestuia, s-a apreciat că scopul preventiv - educativ al pedepsei poate fi atins chiar fără executare efectivă a acesteia, motiv pentru care s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 81 C. pen. privind suspendarea condiţionată a executării pedepsei.
Conform art. 255 pct. 4 C. pen. a dispus confiscarea de la inculpat a sumei de 200 euro în favoarea statului.
Împotriva deciziei, inculpatul a declarat prezentul recurs, motivele fiind menţionate în partea introductivă a hotărârii.
Prealabil examinării recursului, Înalta Curte constată următoarele:
- la solicitarea instanţei de recurs, curtea de apel a înaintat transcrierea dezbaterilor în apel şi declaraţia dată de inculpat în apel (fii. 18-24, fii.25);
- cu acordul lui, inculpatul a fost ascultat de către cele 3 instanţe (fii. 14- 15 d.p.i., fil. 25 d.r., fil. 28 d.r);
- în primă instanţă, inculpatului i s-au încuviinţat probe noi (fii. 19), fiind administrate probe cu înscrisuri (fii. 21) şi un martor (fii. 20);
- în apel şi în recurs nu au fost solicitate probe noi şi nici nu au formulate alte cereri.
Asupra fondului recursului declarat de inculpat:
În esenţă, în recurs - astfel cum rezultă din cele menţionate în partea introductivă a deciziei - inculpatul a invocat aceleaşi apărări ca şi la instanţa de fond şi de apel, constând în aceea că ar fi săvârşit fapta fie în condiţiile „constrângerii morale", fie în condiţiile „provocării poliţieneşti".
Recursul inculpatului va fi respins ca nefondat pentru motivele ce se vor arăta:
Potrivit dispoziţiei din art. 46 alin. (2) C. pen., nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală săvârşită din cauza unei constrângeri morale, efectuată prin ameninţare cu un pericol grav pentru persoana făptuitorului ori a altuia şi care nu putea fi înlăturat în alt mod.
Din examinarea acestei dispoziţii, rezultă că, pentru existenţa constrângerii morale, trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii:
1) să existe o acţiune de constrângere săvârşită de o persoană asupra psihicului unei alte persoane, prin ameninţare cu un rău important. Tocmai existenţa unei ameninţări de acest fel provoacă la persoana ameninţată un sentiment de teamă sub imperiul căruia ea săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală, ca singura alternativă a răului cu care este ameninţată. Persoana constrânsă moral este nevoită deci sau să sufere răul cu care este ameninţată, sau să săvârşească fapta ce i se pretinde de către cel care efectuează constrângerea şi care este o faptă ilicită. Ameninţarea poate fi orală sau scrisă. Ameninţarea orală poate fi însoţită sau nu de gesturi ameninţătoare (de exemplu, agitarea unei arme, închiderea uşii cu cheia, ruperea legăturii telefonice etc), fără ca prin aceasta să înceteze de a fi o constrângere morală, exercitată asupra psihicului persoanei;
2) prin ameninţare să se creeze un pericol grav pentru persoana ameninţată sau pentru o altă persoană, în cazul în care nu s-ar ceda ameninţării şi nu s-ar săvârşi fapta prevăzută de legea penală. Pericolul poate să privească oricare dintre valorile legate de persoana fizică: viaţa, integritatea corporală, sănătatea, libertatea, demnitatea, etc, fie că este vorba de persoana celui ameninţat, fie de orice altă persoană, independent de existenţa vreunei legături între aceasta şi cel ameninţat. Legea penală apără şi încurajează, şi în acest caz, sentimentul de solidaritate şi relaţiile de ajutor reciproc împotriva agresiunii. Pericolul rezultat din ameninţare este considerat grav atunci când se referă la un rău ireparabil sau greu de reparat. Dacă pericolul nu priveşte vreuna dintre valorile esenţiale legate de persoană sau dacă pericolul nu este grav, nu poate exista constrângere morală.
3) pericolul cu care se ameninţă trebuie să fie de aşa natură încât să nu poată fi înlăturat decât prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală. Dacă era posibilă recurgerea la alte mijloace de înlăturare a pericolului, condiţia inevitabilităţii nu este îndeplinită şi nu există constrângere morală, de exemplu când este posibilă chemarea în ajutor a altor persoane sau a organelor de poliţie, etc). Pentru stabilirea evitabilităţii sau inevitabilităţii pericolului, pe altă cale decât săvârşirea faptei prevăzută de legea penală, trebuie să se ţină seama ca şi în cazul constrângerii fizice, de împrejurările de fapt şi de persoana făptuitorului.
Simpla enumerare a acestor condiţii contrazice categoric apărarea inculpatului potrivit căreia ar fi săvârşit fapta pe fondul constrângerii morale.
Pe de o parte, inculpatul avea un nivel intelectual, educaţional şi cultural de natură să îl facă să înţeleagă contextul juridic şi cadrul legal al cercetării sale de către organele judiciare, iar pe de altă parte, pretinsul „rău" consta în efectuarea unor cercetări judiciare standard specifice soluţionării unor cauze penale, în urma acestora - chiar dacă s-ar fi finalizat cu trimiterea în judecată, deşi inculpatul a avut convingerea că faptele cercetate nu constituiau infracţiuni - nu se crea un pericol grav pentru persoana sa în situaţia în care nu s-ar fi cedat pretinsei constrângeri şi nu s-ar fi săvârşit fapta prevăzută de legea penală (darea de bani).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudenţa recentă, a dezvoltat conceptul de provocare („entrapment"), distinct de folosirea legitimă a operaţiunilor sub acoperire şi a subliniat obligaţia instanţelor naţionale de a proceda la o examinare atentă a materialului din dosar în cazul în care inculpatul invocă instigarea din partea poliţiei. Curţii Europene a Drepturilor Omului, astfel cum s-a menţionat constant, îi revine rolul de a examina calitatea evaluării pretinsei provocări, astfel cum a fost făcută de instanţele naţionale, şi de a se asigura că acestea au protejat în mod adecvat drepturile acuzatului, în special dreptul la o procedură contradictorie şi la „egalitatea armelor".
De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că nu se poate reţine provocarea acuzatului de către organele judiciare în măsura în care intenţia infracţională era deja luată, existând deja predispoziţia de a comite infracţiunea (iar nu creată prin acţiunea organului judiciar, acţiune prin care să se fi creat intenţia infracţională care anterior nu exista) iar autorităţile judiciare aveau motive întemeiate să suspecteze activităţile ilicite ale persoanei respective.
Or, în prezenta cauză, inculpatul nu a relevat minime indicii care să facă rezonabilă ipoteza existenţei unei „provocări poliţieneşti", în realitate sugerând o astfel de ipoteză ca rezultând din examinarea şi interpretarea unor convorbiri înregistrate.
În faţa primei instanţe, la termenul din 3 aprilie 2009, după ce inculpatul a fost ascultat de judecător (fii. 14-15), prezentându-şi în acest fel propria versiune cu privire la acuzaţiile care i-au fost aduse de M.P., a fost ascultat sub prestare de jurământ - în condiţii de publicitate şi contradictorialitate - şi martorul denunţător A.N. (fii. 16-17). Atât inculpatul personal, cât si apărătorul ales al acestuia, au avut astfel posibilitatea efectivă de a pune întrebări martorului şi, eventual, de a pune sub semnul întrebării credibilitatea mărturiei acestuia. Din examinarea conţinutului încheierii de şedinţă, precum şi al declaraţiei martorului, nu rezultă indicii ale respingerii unor întrebări adresate martorului de către inculpat şi apărătorul ales al acestuia.
Singura probă nouă propusă de inculpat în apărare, admisă şi administrată de instanţă (fii. 19), a fost declaraţia martorului C.S., acesta fiind ascultat la termenul următor (fii. 20). Martorul nu a prezentat aspecte cu adevărat relevante care să probeze lipsa de temeinicie a probelor in acuzare, menţionând că, din discuţia inculpatului cu agentul de poliţie, „.am auzit câteva frânturi " (fii. 20,20 verso).
Nici depunerea la dosar a copiei de pe ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală nr. 2143/P/2008 din 15 aprilie 2009 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Moineşti, soluţie dispusă în temeiul art. 10 lit. b) din C. proc. pen., fapta cercetată constituind contravenţie, cu referire la infracţiunea prevăzută de art. 87 alin. (1) din OUG nr. 195/2002 (fii. 21), nu este de natură a proba lipsa de temeinicie a probelor în acuzare pentru infracţiunea care formează obiect al prezentei cauze penale.
În declaraţia dată în faţa judecătorului instanţei de fond, inculpatul arată că „După ce am plecat eu m-am gândit că trebuie să-i ofer o sumă de bani" (fii. 14 verso), iar în declaraţia dată în apel menţionează că „Eu am apreciat că trebuie să-i dau suma de 200 de euro pentru că erau două dosare" (fii. 25 verso - copie declaraţie aflată în dosarul de recurs, originalul fiind capsat pe prima pagină a dosarului de urmărire penală).
Conţinutul transcrierii convorbirii efectuate în mediul ambiental (fii. 9-12 d.u.p.), cu referire exactă la cuvintele inculpatului, şi la sensul acestora, contrazice categoric pretinsa „provocare poliţienească" susţinută de apărare, Înalta Curte apreciind că nu se justifică reproducerea acesteia în conţinutul prezentei hotărâri judecătoreşti.
Faţă de cele reţinute, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., va respinge ca nefondat recursul inculpatului.
Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul N.M. împotriva Deciziei penale nr. 5/ A din 15 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Calaţi, secţia penală.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 600 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 11 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3558/2010. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 2034/2010. Penal → |
|---|
