ICCJ. Decizia nr. 1999/2010. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1999/2010
Dosar nr. 122/64/2010
Şedinţa publică din 20 mai 2010
Asupra recursului penal de faţă;
Pe baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată:
Prin sentinţa penală nr. 21/ F din 01 martie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 122/64/2010, Curtea de Apel Braşov, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a respins ca nefondată plângerea formulată de petentul C.N. împotriva rezoluţiei din 25 ianuarie 2010 dispusă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov în Dosarul nr. 24/P/2010, pe care o menţine.
A fost obligat petentul la plata sumei de 50 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Prin plângerea formulată de petentul C.N. împotriva rezoluţiei din data de 25 ianuarie 2010 dată de procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Braşov în Dosarul nr. 24/P/2010, acesta a solicitat infirmarea rezoluţiei şi trimiterea cauzei la Parchet în vederea începerii urmăririi penale faţă de judecătorul N.S. sub aspectul comiterii infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută de art. 246 rap. la art. 2481 C. pen.
În considerentele plângerii, pe larg expuse, petentul a arătat, în esenţă, că judecătorul cauzei în procesul de partaj dintre el şi fosta soţie, a dat dovadă de „prostie şi o bestialitate ieşită din comun" pe motiv că a respins partajul în natură, că astfel a fost „expropriat" de proprietatea sa deţinută în comun cu fosta soţie şi că nu a primit o justă şi prealabilă despăgubire.
De asemenea, a mai arătat că imobilul, dacă nu se putea împărţi în natură trebuia vândut la licitaţie şi că fosta soţie nu putea fi obligată la o „sultă egalizatoare", astfel că judecătorul a reuşit o adevărată escrocherie imobiliară, fiind expuse pe larg consideraţii cu privire la denumirea şi natura juridică a sultei.
Verificând plângerea formulată pe baza actelor şi lucrărilor dosarului, instanţa a constatat că aceasta este neîntemeiată.
Astfel, din actele de cercetare prealabile efectuate în cauză rezultă că, prin sentinţa civilă nr. 15128 din 02 decembrie 2002, judecătorul N.S. a admis în parte acţiunea formulată de petent, a constatat că acesta împreună cu fosta soţie C.V. au dobândit în timpul căsătoriei dreptul de proprietate asupra cotei de 1/1 din imobilul situat în Braşov, a atribuit numitei C.V. această cotă şi a obligat-o la plata către petent a sumei de 491.780.387 ROL. Este de precizat că foştii soţi au dobândit dreptul de proprietate numai supra cotei de VI din întreg imobilul şi că petentului s-a prevalat de una din expertizele efectuate în cauză, respectiv de cea întocmită de expert R.G., expertiză extrajudiciară, efectuată cu prilejul unei revizuiri a soluţiei pronunţate în partaj,ce a formulat diverse opinii mai mult sau mai puţin în favoarea petentului, în sensul că valoarea imobilului a fost corect stabilită, dar numai în cazul partajării în natură, cu rezervare de lot pentru fiecare parte, pe motiv că nu sunt evaluate părţile de uz comun (filele 15-39 dosar).
Oricum, aceste nemulţumiri, aşa cum corect a constatat şi procurorul general nu pot fi soluţionate pe calea unor plângeri penale formulate împotriva magistraţilor ce au soluţionat cauza, câtă vreme nu rezultă indicii de comitere a vreunei fapte penale, cu atât mai mult cu cât soluţiile au parcurs toate căile de atac, singura posibilitate de reformare ori retractare a soluţiei iniţiale.
Nemulţumirea petentului derivă din faptul că imobilul i s-a atribuit fostei soţii, că sulta nu poartă denumirea de sultă ci despăgubire şi că oricum este prea mică în raport cu valoarea reală a imobilului.
Fără a intra în analiza noţiunii de sultă şi a celei de „expropriere" de care se prevalează petentului, Curtea a observat că indiferent de denumirea şi natura juridică a sultei egalizatoare la care a fost obligată fosta soţie a petentului, aceasta a fost consemnată la C.E.C. pe numele acestuia încă din momentul stabilirii şi pusă la dispoziţia acestuia, care a refuzat în mod sistematic primirea ei. Acest aspect a fost confirmat de petent chiar cu prilejul susţinerii plângerii în faţa instanţei, arătând că: „Prin vânzarea la licitaţie unul dintre coproprietari este deposedat de cota care i se cuvine nu trebuie să primească sultă ci despăgubire. El nu a primit despăgubirea dată prin sentinţa, acesta este consemnată la C.E.C., dar sub denumirea de sultă. Făptuitoarea a dispus atribuire de sultă în loc să dispună vânzare la licitaţie a imobilului. Dacă se dispune vânzare la licitaţie a imobilului s-ar fi putu obţine la nivelul anului 2002 şi la preţul de piaţă aproximativ 12.000.000.000 lei, ceea ce însemnă că fiecăruia din cei patru coindivizari îi revenea o sumă de 3.000.000.000 lei cu titlu de despăgubire, deci prejudiciul adus este mai mare de 2.500.000.000 lei. Despăgubirea trebuie dată la preţul de piaţă şi nu la valoarea de circulaţie".
Instanţa a observat că valoarea imobilului a fost dispusă de expert, că vânzarea la licitaţie a imobilului are loc în condiţii anume stabilite de legea civilă, nu la dorinţa uneia dintre părţi şi că în speţă nu se pune problema exproprierii cum susţine petentul.
Se impune precizarea că împotriva aceste sentinţe petentul a exercitat toate căile de atac şi după epuizarea a două cicluri procesuale, prin Decizia civilă nr. 4/R/MF din 20 ianuarie 2006, irevocabilă, pronunţată de Curtea de apel Braşov a fost menţinută sentinţa pronunţată de judecătorul N.
Se mai arată că nu este de neglijat nici împrejurarea că la peste doi ani de la epuizarea tuturor căilor de atac, respectiv la data de 7 februarie 2008, petentul a formulat plângere împotriva judecătorului N. sub aspectul comiterii infracţiunii de fals intelectual invocând chiar sentinţa pronunţată, fiind dispusă de procuror soluţia neînceperii urmăririi penale urmare a împlinirii termenului de prescripţie a răspunderii penale, rezoluţie în raport cu care petentul a exercitat toate căile de atac, la epuizarea acestora, rezoluţia fiind menţinută şi urmare acestor soluţii, petentul a formulat o nouă plângere împotriva aceluiaşi judecător, de această dată sub aspectul comiterii infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor.
Procurorul a procedat la verificarea celor afirmate de petent şi a constatat în mod corect că nu există indicii referitoare la comiterea vreunui abuz din partea judecătorului cu prilejul soluţionării dosarului civil menţionat, iar împrejurarea că petentul nu este mulţumit de soluţiile pronunţate pe fondul acţiunii de partaj nu poate conduce la reţinerea în mod automat a vreunei fapte penale în sarcina magistratului. în speţă au fost efectuate expertize tehnice, ţinându-se cont de faptul că fosta soţie şi ceilalţi coproprietari sunt rude apropiate, imobilul a fost atribuit acesteia, dar şi de faptul că nici unul dintre pârâţi (C.M. şi C.F.) nu au formulat cerere reconvenţională de sistare a stării de coproprietate, nefiind motive pentru vânzarea la licitaţie a acestuia, astfel că nu se poate susţine că există indicii de comite a vreunei fapte penale de către judecătorul cauzei.
În aceste condiţii, corect a reţinut procurorul că în speţă nu se poate reţine vreo faptă prevăzută de legea penală în detrimentul petentului, aceasta fiind legală şi temeinică.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs petentul C.N., în termen legal, fără a-l motiva în scris conform art. 38510 alin. (2) C. proc. pen.
Cu ocazia dezbaterilor, petentul a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi trimiterea dosarului la parchet în vederea începerii urmăririi penale împotriva intimatei N.S. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP)
În susţinerea orală a recursului, petentul a arătat că instanţa de fond a comis o gravă eroare de fapt, invocând cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., constând în aceea că în considerentele sentinţei s-a reţinut greşit că în dosarul soluţionat de intimată a depus o expertiză extrajudiciară şi că valoarea imobilului a fost stabilită de expert, deşi din înscrisurile aflate la dosar rezultă că expertul nu a stabilit valoarea imobilului care a fost partajat, deoarece instanţa a admis evaluarea numai a acelor componente ale imobilului care puteau fi partajate în natură.
A mai susţinut petentul că intimata se face vinovată de săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, ca de altfel toţi judecătorii care au pronunţat hotărârile în căile de atac.
Examinând sentinţa atacată pe baza actelor şi lucrărilor dosarului, Înalta Curte apreciază că aceasta este legală şi temeinică, recursul petentului fiind nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Înalta Curte constată că în speţă nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., invocat de către petent.
Potrivit textului de lege menţionat hotărârile sunt supuse casării „când s-a comis o eroare gravă de fapt, având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de achitare sau de condamnare", referindu-se, aşadar, la fondul cauzei, la soluţia adoptată. Or, obiectul prezentei cauze îl constituie plângerea împotriva unei soluţii de netrimitere în judecată şi nu o soluţie prin care se rezolvă fondul cauzei, respectiv un raport de drept penal prin pronunţarea uneia dintre soluţiile prevăzute de art. 345 alin. (1) C. proc. pen, de condamnare, achitare sau încetare a procesului penal.
Cererea petentului de a se desfiinţa rezoluţia atacată şi a se trimite cauza procurorului în vederea începerii urmăririi penale împotriva intimatei N.S. a fost în mod corect respinsă de instanţa de fond.
Pentru a se putea începe urmărirea penală împotriva unei persoane este necesară îndeplinirea a două condiţii.
Prima condiţie constă din existenta unui minim de date care să permită organului de urmărire penală să considere că s-a săvârşit în mod cert o infracţiune, caz în care organul de urmărire penală poate deţine informaţiile, fie direct din sesizarea făcută, fie din actele premergătoare desfăşurate ulterior sesizării.
Cea de a doua condiţie necesară începerii urmăririi penale rezultă din art. 228 C. proc. pen. şi constă în inexistenţa cazurilor de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzută în art. 10 C. proc. pen., cu excepţia celui prevăzut la art. b1.
În speţă, atât procurorul care a dispus neînceperea urmăririi penale împotriva intimatei cât şi prima instanţă, care a menţinut această soluţie au constatat în mod corect incidenţa cazului prevăzut de art. 10 lit. a) C. proc. pen., întrucât actele premergătoare efectuate în cauză nu au pus în evidenţă existenţa unor date, indicii, dovezi că intimata N.S., în soluţionarea acţiunii civile formulate de către petentul C.N. ce a format obiectul Dosarului nr. 8478/2001 al Judecătoriei Braşov, a comis infracţiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), reclamată de petent.
Interpretarea şi evaluarea probelor administrate într-o cauză este atributul organelor judiciare, iar împotriva unor soluţii ori hotărâri considerate ca nelegale şi netemeinice, atât dispoziţiile constituţionale cât şi cele procedurale prevăd posibilitatea exercitării unor căi ordinare sau extraordinare de atac.
A admite altfel, ar însemna că s-ar deschide alte căi de atac, în afara celor prevăzute de legislaţia în vigoare, fapt ce ar crea un vădit dezechilibru în întreg sistemul judiciar.
Rezultă din plângerea petentului că acesta este nemulţumit de soluţia pronunţată de către intimata judecător N.S., care a atribuit imobilul ce a constituit obiectul acţiunii de partaj fostei soţii a petentului, că sulta nu poartă denumirea de sultă ci de despăgubiri şi că suma stabilită este prea mică în raport cu valoarea reală a imobilului.
Aşa cum s-a arătat mai sus, legalitatea şi temeinicia hotărârilor judecătoreşti nu pot fi controlate de organul de urmărire penal ci numai de instanţele de control judiciar sesizate pe căile prevăzute de lege.
Petentul a exercitat toate căile legale de atac împotriva sentinţei civile nr. 15128 din 2 decembrie 2002 pronunţată în Dosarul nr. 8478/2001 de către intimata N.S., hotărârea fiind menţinută.
După epuizarea căilor de atac nici un alt organ nu poate pune în discuţie autoritatea acestor hotărâri ale magistraţilor, o eventuală analiză ar însemna reluarea unor chestiuni asupra cărora există autoritate de lucru judecat.
Magistraţii se supun în activitatea desfăşurată legii iar răspunderea penală poate fi antrenată numai atunci când sunt probe că şi-au exercitat atribuţiile abuziv sau prin gravă neglijenţă.
Astfel de dovezi nu există la dosarul cauzei, susţinerile petentului în sensul că intimata a comis infracţiunea de abuz în serviciu nu sunt însoţite de indicarea unor mijloace de probă iar, pe de altă parte, nici procurorul nu a descoperit indicii de comitere a vreunei fapte penale de către intimata magistrat.
Pentru aceste considerente, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. Înalta Curte va respinge recursul petentului ca nefondat, urmând ca acesta să fie obligat la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat, în conformitate cu dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul C.N. împotriva sentinţei penale nr. 21/ F din 1 martie 2010 a Curţii de Apel Braşov, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Obligă recurentul petent la plata sumei de 400 lei cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică azi, 20 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4507/2010. Penal | ICCJ. Decizia nr. 201/2010. Penal. înşelăciunea (art. 215... → |
|---|
