ICCJ. Decizia nr. 201/2010. Penal. înşelăciunea (art. 215 C.p.). Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 201/2010
Dosar nr. 6401/2/2009
Şedinţa publică din 21 ianuarie 2010
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Decizia penală nr. 212/ A de la 16 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. 6401/2/2009 (1668/2009) a fost declinată competenţa soluţionării contestaţiei în anulare formulată de condamnatul O.M. în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar onorariu avocat oficiu în sumă de 100 lei s-a suportat din fondul M.J.
În considerentele deciziei, curtea de apel a reţinut că prin cererea promovată pe rolul instanţei la data de 09 iulie 2009 şi înregistrată sub nr. 6401/2/2099 contestatorul O.M. a formulat contestaţie în anulare împotriva sentinţei penale nr. 273/ F din 20 iunie 2009 pronunţată de Tribunalul Ialomiţa.
În motivarea cererii contestatorul a arătat că, la data de 9 februarie 2004 a plecat în Franţa unde a efectuat examene medicale şi a suferit o intervenţie chirurgicală, astfel că nu a fost prezent la data judecării cauzei penale de către Tribunalul Ialomiţa şi prin care a fost condamnat la pedeapsa de 13 ani închisoare şi în lipsa sa împotriva acestei hotărâri a declarat apel sora sa.
Contestatorul a invocat ca temei legal al contestaţiei în anulare formulată dispoziţiile art. 386 lit. a) C. proc. pen.
Curtea examinând contestaţia în anulare de faţă a constatat că competenţa materială de soluţionare revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 389 C. proc. pen. contestaţia în anulare pentru cazurile prevăzute de art. 385 lit. a) – c) se introduce la instanţa de recurs care a pronunţat hotărârea a cărei anulare se cere.
În speţă prin sentinţa penală a instanţei de fond, Tribunalul Ialomiţa s-a dispus condamnarea contestatorului O.M. la pedeapsa de 13 ani închisoare, hotărâre care a rămas definitivă prin nerecurare la data de 17 noiembrie 2006.
Astfel fiind şi având în vedere prevederile art. 389 C. proc. pen. s-a constatat că prezenta contestaţie în anulare, întemeiată pe art. 386 lit. a) C. proc. pen. trebuia introdusă la instanţa de recurs are competenţă materială de soluţionare a acesteia şi anume Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, considerente faţă de care în baza art. 42 C. proc. pen. s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare a prezentei contestaţii în anulare.
Astfel, cauza a fost înregistrată pe rolul Secţiei Penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub nr. 6401/2/2009 la 19 noiembrie 2009.
Prin adresa formulată şi aflată la fila 3 dosarul Înaltei Curţi, s-a solicitat Tribunalului Ialomiţa, secţia penală, înaintarea Dosarului nr. 320/2006 în care a fost pronunţată sentinţa penală nr. 273/ F din 20 iunie 2006 precum şi toate dosarele componente, urmând ca dosarul să fie trimis după termenul din 21 ianuarie 2010.
De asemenea a fost întocmit un referat la data de 14 ianuarie 2010, ca urmare a verificării în arhiva penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, rezultând că pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se află Dosarul nr. 151/98/2009 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, completul 10 cu termen la 26 februarie 2010 care în dosarele componente şi Dosarul nr. 320/2006 al Tribunalului Ialomiţa, Dosarul nr. 6935/2/2006 al Curţii de Apel Bucureşti, precum şi Dosarul nr. 6935/2/2006 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în care s-a pronunţat Decizia penală nr. 3280 din 19 iunie 2007 şi este necesar soluţionării prezentei cauze.
Astfel, au fost ataşate acestei cauze dosarele mai sus menţionate.
Prin Decizia penală nr. 3280 din 19 iunie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 6935/2/2006 a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul O.M. împotriva Deciziei penale nr. 756/ A din 26 octombrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
A fost obligat recurentul inculpat la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul pentru apărătorul din oficiu, se va avansa din fondul M.J.
Pentru a decide astfel, instanţa supremă, ca instanţă de recurs a reţinut că prin sentinţa penală nr. 273 din 20 iunie 2006 pronunţată de Tribunalul Ialomiţa s-a dispus, în baza art. 215 alin. (1) - (5) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) şi art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) condamnarea inculpatului O.M. la pedeapsa de 13 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), c) C. pen.
În baza art. 11 lit. c) din Legea nr. 87/1994 cu aplicarea art. 13, art. 37 lit. a) şi art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) acelaşi inculpat a fost condamnat la pedeapsa de 4 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), c) C. pen.
Potrivit art. 33-34 C. pen. s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa de 13 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), c) C. pen.
În baza art. 61 alin. (2) C. pen. s-a dispus revocarea liberării condiţionate pentru restul de 307 zile rămas neexecutat din pedeapsa de 5 ani închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 245 din 29 octombrie 2002 pronunţată de Tribunalul Vaslui, restabilindu-se ca inculpatul să execute pedeapsa de 13 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), c) C. pen.
S-a făcut în cauză aplicarea art. 71-64 lit. a), b), c) C. pen.
În baza art. 21 lit. g) din Legea nr. 26/1990 s-a dispus ca hotărârea să fie comunicată Oficiului Registrului Comerţului/Tribunalul Ialomiţa.
În baza art. 14 C. proc. pen. şi art. 998 C. civ., inculpatul a fost obligat, în solidar cu partea responsabilă civilmente SC V.C. SRL Manasia la plata despăgubirilor către părţile civile.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că esenţă, că din luna noiembrie 2003, inculpatul O.M. a devenit asociat unic şi administrator al SC V.C. SRL, cu sediul în comuna Manasia, jud. Ialomiţa şi în această calitate a înşelat mai multe societăţi comerciale de la care a achiziţionat mărfuri, dându-le în schimb file de C.E.C. fără să existe disponibil în cont.
S-a mai stabilit că fapta aceluiaşi inculpat care nu a înregistrat în evidenţele contabile facturile de cumpărare şi de vânzare a mărfurilor şi nu a depus declaraţiile de TVA, determinând astfel prejudicierea bugetului de stat prin neplata taxelor şi impozitelor datorate, constituie infracţiunea de evaziune fiscală.
Împotriva acestei sentinţe s-a înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti apel în care figurează ca apelant inculpatul, fără însă ca semnătura, comparată cu alte scripte aflate la dosar, să pară că îi aparţine.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia penală nr. 756/ A din 26 octombrie 2006 a respins, ca inadmisibil apelul declarat în numele inculpatului O.M., obligându-l la cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că semnătura aflată pe cererea de declarare a apelului, comparată fiind cu alte scripte aflate la dosar, nu pare să-i aparţină inculpatului. În aceste condiţii, instanţa de apel, a pus în discuţie, din oficiu problema inadmisibilităţii apelului în contextul în care nu s-a făcut nici o dovadă că persoana care a declarat apelul face parte dintre cele menţionate expres şi limitativ în dispoziţiile art. 362 C. proc. pen. Pentru aceste motive, instanţa a constatat apelul inadmisibil ca fiind declarat de o persoană fără calitate.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs inculpatul.
S-a considerat că recursul declarat de inculpat este nefondat.
Examinându-se actele şi lucrările dosarului s-a constatat că în mod corect prima instanţă de control judiciar a respins ca inadmisibil apelul declarat în numele inculpatului O.M., întrucât nu s-a făcut dovada că persoana care a semnat cererea de declarare a apelului face parte dintre cele menţionate expres şi limitativ în dispoziţiile art. 362 C. proc. pen.
Examinând recursul declarat de inculpatul O.M. împotriva deciziei instanţei de apel în raport şi cu excepţia tardivităţii pusă în discuţia părţilor de instanţă, Înalta Curte a considerat recursul inculpatului ca fiind tardiv pentru considerentele ce se vor arăta.
Potrivit art. 3853 C. proc. pen. termenul de recurs este de 10 zile, dacă legea nu dispune altfel. Dispoziţiile art. 363-365 C. proc. pen. privind data de la care curge termenul, repunerea în termen şi declararea peste termen a căii de atac se aplică în mod corespunzător.
În conformitate cu art. 363 alin. (3) C. proc. pen., pentru partea care a fost prezentă la dezbateri sau la pronunţare, termenul curge de la pronunţare. Pentru părţile care au lipsit, atât la dezbateri, cât şi la pronunţare, precum şi pentru inculpatul deţinut ori pentru inculpatul militar în termen, militar cu termen redus, rezervist concentrat, elev al unei instituţii militare de învăţământ, ori pentru inculpatul internat într-un centru de reeducare sau într-un institut medical-educativ, care au lipsit de la pronunţare, termenul curge de la comunicarea copiei de pe dispozitiv.
Din analiza cauzei a rezultat că inculpatul, aflat în stare de libertate, a lipsit de la dezbaterile ce au avut loc la data de 26 octombrie 2006, aşa cum rezultă din practicarea deciziei instanţei de apel, la aceeaşi dată fiind pronunţată şi hotărârea.
Copia de pe dispozitivul deciziei penale a fost comunicată la domiciliul inculpatului din România, Bârlad, jud. Vaslui, la data de 2 noiembrie 2006, adresă unde acesta a fost citat de instanţa de apel.
Cererea de declarare a recursului de către inculpat poartă data de 22 noiembrie 2006, menţiune aflată pe verso-ul memoriului ce a fost înregistrat la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, acesta susţinând că hotărârea i-a fost trimisă în Franţa, unde locuieşte în prezent de numita Ş.V., el luând efectiv la cunoştinţă de aceasta abia la data de 22 noiembrie 2006 când a şi declarat prezentul recurs.
Din compararea datelor mai sus arătate a rezultat că termenul de 10 zile prevăzut de lege a fost depăşit deoarece de la data de 2 noiembrie 2006 la data de 22 noiembrie 2006 au trecut mai mult de 10 zile.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. a respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul O.M.
În conformitate cu art. 192 alin. (2) C. proc. pen. a fost obligat recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul pentru apărătorul din oficiu, s-a avansat din fondul M.J.
În raport cu cele mai sus menţionate, Înalta Curte constată că a fost investită prin hotărârea de declinare a competenţei de soluţionare a contestaţiei în anulare formulată de contestatorul condamnat O.M. prin Decizia curţii de apel indicate, cu această cale extraordinară de atac exercitată de contestator împotriva Deciziei penale nr. 3280 din 19 iunie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 6935/2/2006, decizie prin care a fost soluţionat în condiţiile arătate recursul declarat de recurentul inculpat O.M.
Examinând contestaţia în anulare formulată de contestatorul condamnat O.M., sub aspectul admisibilităţii în principiu, potrivit art. 391 C. proc. pen., Înalta Curte constată ca fiind inadmisibilă contestaţia în anulare pentru considerentele ce se vor arăta.
Contestaţia în anulare constituie o cale extraordinară de atac prin care pot fi reparate erori de neînlăturat pe alte căi şi anume anularea pentru vicii, nulităţi privind actele de procedură şi nu un motiv care ar constitui o nulitate privind fondul cauzei.
Natura juridică a acestui remediu procesual este mixtă, atât de anulare, în sensul că pe calea contestaţiei în anulare poate fi anulată hotărârea, cât şi de retractare, respectiv că însăşi instanţa care a pronunţat hotărârea este pusă de a controla condiţiile în care a dat hotărârea şi de a o infirma eventual.
Totodată, din perspectiva tehnicii de reglementare a acestei căi extraordinare de atac, legiuitorul a folosit enumerarea expresă şi limitativă a cazurilor în care se poate ataca o hotărâre definitivă, prin intermediul contestaţiei în anulare, ceea ce reprezintă o garanţie că această cale nu va da posibilitatea oricui şi oricând de înlăturare a efectelor pe care le au hotărârile judecătoreşti definitive.
Astfel, în conţinutul dispoziţiilor art. 386 C. proc. pen., aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006, sunt prevăzute cazurile de contestaţie în anulare, statuându-se că împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri:
a) când procedura de citare a părţii pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs nu a fost îndeplinită conform legii;
b) când partea dovedeşte că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a încunoştinţa instanţa despre această împiedicare;
c) când instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute în art. 10 alin. (1) lit. f) - i)1, cu privire la care existau probe în dosar;
d) când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă;
e) când, la judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanţa de recurs, inculpatul prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia este obligatorie potrivit art. 38514 alin. (1)1 ori art. 38516 alin. (1) Dispoziţiile art. 387 din acelaşi cod referitoare la cererea de contestaţie stipulează condiţiile referitoare la aceasta, respectiv la titulari şi motive, în sensul că:
„(1) Contestaţia în anulare poate fi făcută de oricare dintre părţi, iar contestaţia pentru motivele prevăzute în art. 386 lit. c) şi d), şi de procuror.
(2) În cererea de contestaţie în anulare pentru motivele prevăzute în art. 386 lit. a) - c) şi e) trebuie să se arate toate cazurile de contestaţie pe care le poate invoca contestatorul şi toate motivele aduse în sprijinul acestora."
Totodată, dispoziţiile art. 388 din acelaşi cod evidenţiază în mod expres termenul de introducere astfel „(1) Contestaţia în anulare pentru motivele arătate în art. 386 lit. a) - c) şi e) poate fi introdusă de către persoana împotriva căreia se face executarea, cel mai târziu în 10 zile de la începerea executării, iar de către celelalte părţi, în termen de 30 de zile de la data pronunţării hotărârii a cărei anulare se cere. (2) Contestaţia pentru cazul prevăzut în art. 386 lit. d ) poate fi introdusă oricând."
De asemenea, în art. 391 C. proc. pen., legiuitorul a prevăzut că „(1) Instanţa examinează admisibilitatea în principiu a cererii de contestaţie prevăzute în art. 386 lit. a) - c) şi e), fără citarea părţilor. (2) Instanţa constatând că cererea de contestaţie este făcută în termenul prevăzut de lege, că motivul pe care se sprijină contestaţia este dintre cele prevăzute în art. 386 şi că în sprijinul contestaţiei se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar, admite în principiu contestaţia şi dispune citarea părţilor interesate."
Înalta Curte, verificând contestaţia în anulare formulată de contestatorul condamnat O.M., prin prisma dispoziţiilor art. 391 C. proc. pen., referitoare la admisibilitatea în principiu, a constatat că motivul invocat de către contestator privind lipsa sa din motive medicale de la judecata cauzei în primă instanţă la Tribunalul Ialomiţa, instanţă care l-a condamnat la 13 ani închisoare, pe de-o parte, nu se regăseşte printre cele expres şi limitativ prevăzute de art. 386 lit. a) - e) C. proc. pen., referitoare la contestaţia în anulare, iar pe de altă parte dispoziţiile de la art. 386 lit. a) C. proc. pen., se referă la neîndeplinirea procedurii de citare a părţii pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs, aşa încât lipsa inculpatului de la judecata în primă instanţă nu se circumstanţiază cazului de contestaţie menţionat.
De altfel, dacă s-ar avea în vedere contestaţia în anulare formulată de contestatorul condamnat O.M., din perspectiva cazului de contestaţie în anulare prevăzut de art. 386 lit. a) C. proc. pen., în raport cu acest motiv invocat la data judecării cauzei în recurs, respectiv împotriva deciziei pronunţate, Înalta Curte consideră că această cale de atac a fost exercitată şi cu depăşirea termenului de 10 zile stipulat de art. 388 alin. (1) din C. proc. pen.
Prin sintagma folosită de legiuitor în art. 388 alin. (1) C. proc. pen. „…cel mai târziu în 10 zile de la începerea executării" se înţelege data efectivă a începerii executării, respectiv atunci când condamnatul a fost arestat şi depus la locul de deţinere şi nicidecum data întocmirii actelor de executare şi anume emiterea mandatului de executare, care ar însemna „punerea în executare", această din urmă semnificaţie nefiind avută în vedere de către legiuitor în conţinutul normei mai sus arătate.
Termenul de 10 zile mai sus menţionat este un termen procedural ce se calculează în condiţiile art. 186 alin. (2) C. proc. pen.
Astfel, „art. 186 alin. (2) La calcularea termenelor pe ore sau pe zile nu se socoteşte ora sau ziua de la care începe să curgă termenul, nici ora sau ziua în care acesta se împlineşte."
Or, din analiza cauzei rezultă că a fost emis mandatul de executare la data de 17 noiembrie 2006 de către Tribunalul Ialomiţa, în baza sentinţei penale nr. 273/ F din 20 iunie 2006 pronunţată de Tribunalul Ialomiţa privind pe inculpatul O.M., urmând să execute pedeapsa de 13 ani închisoare, aflat la fila 110 din Dosarul nr. 320/2006 al Tribunalului Ialomiţa.
Din adresa Penitenciarului Bucureşti - Rahova din 16 aprilie 2008, aflată la fila 148 Dosarul Tribunalului Ialomiţa cu nr. 320/2006 rezultă că la data de 10 aprilie 2008 a fost înmatriculat în penitenciar numitul O.M., în baza mandatului de executare emis de Tribunalul Ialomiţa, arătându-se că prin Hotărârea nr. 273 din data de 20 iunie 2006 pronunţată de Tribunalul Ialomiţa a fost condamnat la 13 ani pentru înşelăciune, a fost arestat de I.G.P.R. Bucureşti la data de 10 aprilie 2008, pedeapsa începe la 10 mai 2010 şi expiră la 09 octombrie 2028.
În raport cu cele mai sus arătate rezultă că data de la care se calculează termenul de 10 zile prevăzut de art. 388 C. proc. pen., în care condamnatul O.M. putea formula contestaţie în anulare este data de 10 aprilie 2008, data încarcerării în Penitenciarul Rahova şi care expira la data de 21 aprilie 2008, iar contestaţia în anulare formulată de condamnat, a fost datată la 6 iulie 2009 de contestator şi înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, sub nr. 6401/2/2009 la 09 iulie 2009 (fila 1 dosarul curţii de apel), cauză declinată la instanţa competentă, respectiv Înalta Curte, aşa încât exercitarea căii extraordinare de atac de către contestatorul condamnat O.M. s-a făcut cu depăşirea termenului menţionat.
Aşadar, în cauză nu este îndeplinită una din condiţiile prevăzute de art. 391 alin. (2) C. proc. pen., respectiv aceea cu privire la formularea în termen a contestaţiei în anulare, condiţie a cărei examinare primează, în raport cu analiza motivului de contestaţie în anulare invocat, aşa încât nerespectarea condiţiei mai sus menţionate atrage inadmisibilitatea contestaţiei în anulare formulată de contestatorul condamnat O.M.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatorul condamnat O.M. împotriva Deciziei penale nr. 3280 din 19 iunie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosar nr. 6935/2/2006.
În conformitate cu art. 192 alin. (2) C. proc. pen. se va obliga contestatorul condamnat la plata cheltuielilor judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J.L.C.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatorul condamnat O.M. împotriva Deciziei penale nr. 3280 din 19 iunie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosar nr. 6935/2/2006.
Obligă recurentul contestator la plata sumei de 400 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J.L.C.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 21 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1999/2010. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 451/2010. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
