ICCJ. Decizia nr. 1951/2010. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1951/2010
Dosar nr. 4112/1/2010
Şedinţa publică din 17 mai 2010
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 28 aprilie 2010, pronunţată în dosarul nr. 34885/3/2009 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, s-a dispus, în temeiul art. 3002, raportat la art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen., menţinerea stării de arest a inculpaţilor G.T.V. şi E.C.
Instanţa a constatat că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii privative de libertate nu s-au schimbat, pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunile săvârşite fiind închisoarea mai mare de 4 ani, existând probe că lăsarea inculpaţilor în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică, evidenţiat de natura infracţiunilor şi modalitatea concretă de săvârşite a acestora şi de circumstanţele personale ale acestora.
Împotriva acestei încheieri inculpaţii au declarat recurs, susţinând, prin apărătorul desemnat din oficiu, că nu mai subzistă temeiurile, care au determinat luarea măsurii.
Înalta Curte, examinând motivele de recurs invocate, cât şi din oficiu cauza potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., constată că recursul declarat de inculpaţi este nefondat pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.
Potrivit art. 160b C. proc. pen., instanţa de judecată, în exercitarea atribuţiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea şi temeinicia arestării preventive.
Totodată, conform alin. (3) al aceluiaşi articol „când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune, prin încheierea motivată, menţinerea arestării preventive".
În cauză, aşa cum rezultă din încheierea atacată, instanţa de apel a procedat la efectuarea verificărilor dispuse de legea procesual penală şi a constatat că temeiurile de fapt şi de drept care au stat la baza luării măsurii arestării preventive subzistă, impunând în continuare privarea de libertate a inculpaţilor.
Înalta Curte apreciază că, în lanţul infracţional ce susţine flagelul consumului de droguri, aceşti traficanţi-distribuitori, cum sunt inculpaţii G.T.V. şi E.C. reprezintă veriga cea mai pernicioasă, deoarece este momentul decisiv al ajungerii drogului la consumator.
Activitatea acestui tip de traficanţi susţine atât capii reţelelor de distribuţie, prin furnizarea de fonduri cât şi viciul în sine, prin recrutarea şi determinarea consumatorilor care, de multe ori, nu sunt decât victime conjuncturale ale unui flagel social.
În contextul întăririi atitudinii de combatere a traficului de droguri de către oficialităţi, manifestarea de clemenţă din partea instanţelor judecătoreşti faţă de cei prinşi şi deduşi judecăţii ar echivala cu un act de injustiţie socială.
Aceste infracţiuni care au dobândit caracter de fenomen în ultima perioadă de timp, aduc atingere uneia dintre cele mai importante valori ocrotite de legea penală, respectiv sănătatea publică, reprezentând una dintre cele mai grave forme al criminalităţii organizate, astfel că o eventuală lăsare în libertate a inculpaţilor prezintă pericol concret pentru ordina publică, prin crearea unui sentiment de insecuritate şi neîncredere în buna desfăşurare a justiţiei.
Pericolul pentru ordinea publică al acestui gen de infracţiuni este dat de creşterea alarmantă a numărului de consumatori de droguri, care devin treptat vânzători de astfel de substanţe, datorită nevoii de a-şi procura banii necesari cumpărării dozelor zilnice de consum, aşa-zisa dependenţă de moarte albă.
Pe de altă parte, asemenea fapte neurmate de o ripostă fermă a societăţii ar întreţine climatul infracţional şi ar crea făptuitorilor impresia că pot persista în sfidarea legii.
Faptul că a fost pronunţată o hotărâre de condamnare a cauză nu alterează prezumţia de nevinovăţie, limitarea libertăţii persoanei, încadrându-se în dispoziţiile legii, răspunzând, totodată, exigenţelor dispoziţiilor cuprinse în art. 5 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
Toate aceste aspecte justifică dispoziţia instanţei de apel, în sensul menţinerii arestării preventive astfel că, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii G.T.V. şi E.C.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenţii inculpaţi vor fi obligaţi la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii G.T.V. şi E.C. împotriva încheierii din 28 aprilie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în dosarul nr. 34885/3/2009 (nr. 889/2010).
Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumelor de câte 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care sumele de câte 100 lei, reprezentând onorariile apărătorului desemnat din oficiu, se vor avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 17 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1950/2010. Penal. Cerere de transfer de... | ICCJ. Decizia nr. 1981/2010. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
