ICCJ. Decizia nr. 4194/2010. Penal. Infracţiuni de corupţie (Legea nr. 78/2000). Recurs

Decizii penale ICCJ 2010

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 4194/2010

Dosar nr. 1153/91/2007

Şedinţa publică din 24 noiembrie 2010

Asupra recursurilor penale de faţă;

Prin Sentinţa penală nr. 89 din 17 martie 2006 a Tribunalului Vrancea (Dosar nr. 1330/P/2004) inculpatul C.M. a fost condamnat după cum urmează:

- la 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP);

- la 3 ani închisoare şi 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzută de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) prin schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prevăzută de art. 11 lit. a) din Legea nr. 87/1994.

- la 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 8 din Legea nr. 39/2003 raportat la art. 323 C. pen.

În baza art. 33 lit. a) - art. 34 lit. b) C. pen., s-a aplicat pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare şi 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi cu suspendarea executării sub supravegherea Serviciului de Probaţiune a Victimelor şi Reintegrare Socială a infractorilor de pe lângă Tribunalul Vrancea pentru un termen de încercare de 5 ani.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Vrancea a reţinut următoarele:

La începutul anului 2002, din iniţiativa inculpatului C.M., s-a constituit un grup format din inculpaţii C.A., M.V. şi M.M., care, în perioada anilor 2002 - iulie 2004, de conivenţă au efectuat curse de transport internaţional de persoane cu autovehiculele aparţinând inculpatului C.M. pe ruta Focşani - Roma, fără a fi înscris în Registrul operatorilor de transport rutier autorizat şi cu licenţă de transport eliberată în condiţiile legii. Pentru efectuarea transporturilor internaţionale inculpaţii au solicitat persoanelor care nu îndeplineau condiţiile de intrare în spaţiul Schengen pe lângă preţul reprezentând costul călătoriei şi diferite sume cuprinse între 50 şi 200 euro, lăsând să se înţeleagă că au influenţă asupra funcţionarilor vamali şi astfel le vor facilita trecerea prin punctele de frontieră.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel Parchetul şi inculpaţii.

Prin Decizia penală nr. 250 din 10 octombrie 2006 a Curţii de Apel Galaţi, apelul Parchetului a fost admis, sentinţa penală fiind desfiinţată în parte şi în rejudecare, Curtea a aplicat la pedepsele rezultante, un spor de 10 luni închisoare inculpatului C.M. şi câte un spor de 6 luni închisoare pentru inculpaţii M.V. şi C.A.

Prin aceeaşi decizie au fost respinse apelurile inculpaţilor.

Împotriva Deciziei penale nr. 250 din 10 octombrie 2006 a Curţii de Apel Galaţi au declarat recurs Parchetul şi inculpaţii.

Prin Decizia penală nr. 1712 din 28 martie 2007 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile, a casat atât a Sentinţa penală nr. 89 din 17 martie 2006 a Tribunalului Vrancea cât şi Decizia penală nr. 250 din 10 octombrie 2006 a Curţii de Apel Galaţi şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Vrancea.

Pentru a hotărî astfel, instanţa supremă a reţinut că instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art. 171 alin. (3) C. proc. pen. la termenul din data de 17 iunie 2005, când a procedat la audierea a trei martori în lipsa inculpaţilor M.V., M.M. şi C.A. şi a apărătorului ales al acestora, fapt ce a atras nulitatea absolută în condiţiile art. 197 alin. (2) C. proc. pen.

În rejudecare cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Vrancea sub nr. 1153/91/2007.

Prin Sentinţa penală nr. 408 din 28 octombrie 2009 Tribunalul Vrancea l-a condamnat pe inculpatul C.M. pentru săvârşirea următoarelor infracţiuni:

- trafic de influenţă prevăzută de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), la 3 ani închisoare;

- asociere pentru săvârşirea de infracţiuni prevăzută de art. 8 din Legea nr. 39/2003 raportat la art. 323 C. pen. la 3 ani închisoare;

- prin schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 11 lit. a) din Legea nr. 87/1994 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) în infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) la 2 ani şi 6 luni închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) ipoteza a II-a, b şi c C. pen.

În baza art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen. a aplicat inculpatului C.M. pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare şi 2 ani şi 6 luni interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) ipoteza a II-a, b) şi c) C. pen.

A condamnat pe inculpatul M.V. pentru comiterea infracţiunilor de:

- asociere pentru săvârşirea de infracţiuni prevăzută de art. 8 din Legea nr. 39/2003 raportat la art. 323 C. pen., la 3 ani închisoare;

În baza art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen., a aplicat inculpatului M.V. pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare.

A condamnat pe inculpatul C.A. pentru comiterea infracţiunilor de:

- asociere pentru săvârşirea de infracţiuni prevăzută de art. 8 din Legea nr. 39/2003 raportat la art. 323 C. pen. la 3 ani închisoare;

În baza art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen. s-a aplicat inculpatului C.A. pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare.

A condamnat pe inculpatul M.M. pentru comiterea infracţiunii de asociere pentru săvârşirea de infracţiuni prevăzută de art. 8 din Legea nr. 39/2003 raportat la art. 323 C. pen., la 3 ani închisoare.

A interzis inculpaţilor M.V., C.A. şi M.M. drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) ipoteza a II-a şi lit. b) C. pen. şi inculpatului C.M. drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) ipoteza a II-a, b) şi c) C. pen.

În baza art. 86¹ C. pen., s-a dispus pentru inculpaţii C.M., M.V. şi C.A. suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei pe durata termenului de încercare de 7 ani pentru inculpatul C.M. şi de 5 ani pentru ceilalţi doi inculpaţi.

S-a stabilit ca organ de supraveghere Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Vrancea.

În baza art. 86³ C. pen., pe durata termenului de încercare inculpaţii au fost obligaţi să se supună măsurilor de supraveghere prevăzute la literele a), b), c), d) şi li s-a atras atenţia asupra revocării măsurii suspendării executării pedepsei sub supraveghere în cazul comiterii de noi infracţiuni cu intenţie sau al neîndeplinirii cu rea-credinţă a măsurilor de supraveghere prevăzute de lege.

În baza art. 81 C. pen., s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicată inculpatului M.M. pe durata termenului de încercare de 5 ani conform art. 82 C. pen. S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83 C. pen. privind revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei în cazul comiterii de noi infracţiuni cu intenţie.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen., s-a suspendat şi executarea pedepsei accesorii pentru fiecare inculpat.

S-a constatat că a încetat de drept măsura obligării de a nu părăsi ţara dispusă faţă de inculpaţii C.M., M.V. şi C.A. prin Ordonanţele din 10 august 2004, 11 august 2004 şi 16 august 2004.

În baza art. 19 din Legea nr. 78/2000 s-a dispus confiscarea de la inculpatul C.M. a sumei de 3.000 euro şi de la inculpatul M.V. suma de 1.000 euro. Totodată inculpatul C.M. a fost obligat să restituie către: D.M. suma de 150 euro; B.N. suma de 120 euro; B.L.M. suma de 120 euro;

De asemenea inculpatul C.A. a fost obligat să restituie către: B.M. suma de 20 euro; P.L. suma de 150 euro; C.B. suma de 100 euro; B.F. suma de 20 euro;

S-a constatat ca fiind acoperit prejudiciul cauzat părţii civile Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.

În baza art. 191 C. proc. pen., fiecare inculpat a fost obligat la plata a câte 1.520 RON cheltuieli judiciare statului din care onorariul avocaţilor din oficiu pentru inculpaţii C.A. şi M.M., în sumă de 200 RON s-a dispus a fi avansat din fondul Ministerului Justiţiei.

Pentru a hotărî astfel Tribunalul, după ce a constatat că organul de urmărire penală - fostul P.N.A. - era competent să efectueze urmărirea penală în cauză, a reţinut următoarele:

Inculpatul C.M. a înfiinţat în anul 1995 SC P.M.C. SRL cu sediul în comuna Urecheşti, judeţul Vrancea, societate ce a funcţionat efectiv timp de 4 luni în anul 2002 până în luna august, perioadă pentru care inculpatul a obţinut licenţă de transport persoane şi marfă pentru microbuzul AA 001.

După această perioadă, inculpatul C.M. a achiziţionat mai multe autovehicule (AA 001; AA 002, AA 003; AA 004; AA 005; AA 006), pe care le-a folosit în interes propriu pentru transport de persoane pe ruta România - Italia fără să fie înscris în Registrul operatorilor de transport şi fără să aibă licenţă de transport eliberată în acest scop.

Pentru a desfăşura activitatea de transport inculpatul C.M. s-a asociat cu ceilalţi inculpaţi C.A., M.V. şi M.M., cărora le-a făcut procură, pentru a conduce mijloacele de transport pe ruta România - Italia şi retur şi a răspândit cărţi de vizită pe numele societăţii.

Persoanele interesate îl contactau pe inculpatul C.M. la numerele inscripţionate pe cărţile de vizită sau la recomandarea unor rude sau cunoştinţe pentru a se informa cu privire la condiţiile călătoriei (cost, staţie, rută, data plecării). Cu ocazia convorbirilor telefonice, inculpatul C.M. îi întreba pe solicitanţi dacă au documente legale de călătorie sau dacă sunt săriţi din viză. În situaţia în care persoanele depăşeau 90 zile de la data intrării în spaţiul Schengen sau nu respectau cele 90 zile pentru o nouă călătorie în spaţiul Schengen, inculpatul le cerea în afară de costul călătoriei şi o sumă în plus pentru vamă, pentru a le facilita trecerea frontierei, lăsându-i astfel să înţeleagă că are influenţă asupra vameşilor. Suma cerută pentru vamă era diferită de la o perioadă la alta şi de la o persoană la alta variind între 20 euro - 150 euro.

Preţul fiind astfel fixat era încasat de inculpatul C.M. la plecarea în cursă sau de şoferi (ceilalţi inculpaţi). În acest din urmă caz, şoferii predau banii strânşi inculpatului C.M. Pentru banii încasaţi ca preţ al călătoriei inculpaţii nu emiteau bilete de călătorie.

S-a mai reţinut că, în repetate rânduri, inculpaţii C.M., M.V. şi C.A., au strâns paşapoartele călătorilor şi le-au solicitat sume cuprinse între 5 - 10 euro sub pretextul că le dau vameşilor pentru a trece mai uşor şi mai repede frontiera.

Din activitatea desfăşurată, inculpatul C.M. a obţinut venituri brute în sumă de 3.879.786.440 RON, impozitul aferent datorat bugetului de stat fiind de 86.800.923 RON, sumă cu care Ministerul Finanţelor Publice - A.N.A.F Bucureşti prin D.G.F.P. Vrancea s-a constituit parte civilă şi care a fost achitată de inculpat în cursul procesului.

În drept s-a reţinut că fapta inculpatului C.M. de a desfăşura în perioada 01 septembrie 2002 - 18 iulie 2004 transport internaţional de persoane în şi din Italia, fără a avea licenţă, în nume propriu şi cu mijloace proprii, realizând un venit brut de 3.879.786.440 RON cu un impozit datorat bugetului de stat de 86.800.923 RON de la plata căreia s-a sustras prin neînregistrarea activităţii şi prin exercitarea ei fără autorizaţie, constituie infracţiunea de sustragere de la plata obligaţiilor fiscale prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)

Prin urmare, Tribunalul a dispus schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prevăzută de art. 11 lit. a) din Legea nr. 87/1994 în infracţiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), apreciind că legea nouă este mai favorabilă sub aspect sancţionator.

S-a mai reţinut că fapta inculpaţilor C.M., M.V., C.A. şi M.M. de a se constitui în grup în vederea desfăşurării activităţii neautorizate de transport internaţional de persoane constituie infracţiunea de asociere pentru săvârşirea de infracţiuni prevăzută de art. 8 din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate raportat la art. 323 C. pen.

De asemenea, s-a reţinut că faptele inculpaţilor C.M., M.V. şi C.A. de a pretinde şi de a încasa de la persoanele pe care le transportau şi care nu îndeplineau condiţiile legale de intrare în spaţiul Schengen, pe lângă costul călătoriei şi sume de bani cuprinse între 10 - 20 şi 30 - 150 euro, lăsând să se înţeleagă că au influenţă asupra funcţionarilor vamali şi că le vor facilita trecerea prin punctele de frontieră, constituie infracţiunea de trafic de influenţă prevăzută de art. 257 C. pen., raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)

Împotriva acestei sentinţe penale au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Galaţi, partea civilă Ministerul Finanţelor Publice - A.N.A.F Bucureşti prin D.G.F.P. Vrancea şi inculpaţii C.M., M.V., M.M. şi C.A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În dezvoltarea motivelor de apel Parchetul a susţinut că prima instanţă a procedat greşit atât la individualizarea pedepselor, cât şi la individualizarea modalităţii de executare a acestora, pe de o parte pentru că a aplicat aceeaşi pedeapsă deşi situaţia de fapt relevă comiterea de către fiecare inculpat în parte a unui număr diferit de acte materiale şi de infracţiuni.

Pe de altă parte, pericolul social sporit al infracţiunilor deduse judecăţii impunea stabilirea unui cuantum majorat al pedepselor pentru fiecare infracţiune, aplicarea unui spor de pedeapsă conform regulilor concursului şi stabilirea ca modalitate de executare a pedepselor rezultante, privarea de libertate.

S-a mai susţinut că în mod greşit prima instanţă a procedat la restituirea sumelor de bani către călători, încălcându-se astfel dispoziţiile Deciziei nr. 59/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dată într-un recurs în interesul legii.

S-a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei penale apelate şi, în rejudecare, realizarea unei juste individualizări a pedepselor şi a modalităţii de executare, precum şi o corectă aplicare a prevederilor art. 19 din Legea nr. 78/2000.

Într-un prim motiv de apel, inculpatul C.M. a invocat, prin apărătorul său, nulitatea actului de sesizare al instanţei de judecată prin încălcarea competenţei materiale de către fostul organ P.N.A, actualmente D.N.A. care, în opinia sa nu avea competenţa să instrumenteze cauza.

S-a susţinut că, în conformitate cu legea existentă la momentul la care s-a efectuat urmărirea penală de către P.N.A. competenţa sa ar fi fost atrasă de prevederile art. 257 C. pen. în situaţia în care valoarea sumei ce făcea obiectul pretinsei infracţiuni de corupţie ar fi fost mai mare decât echivalentul în RON a 3.000 euro. În cauză, urmărirea penală a început prin rezoluţie la data de 5 august 2004 pentru infracţiunile prevăzute de art. 257 raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), de art. 11 lit. a) din Legea nr. 87/1994 şi de art. 7 din Legea nr. 39/2003.

La data de 1 septembrie 2004 s-a dispus schimbarea încadrării juridice în infracţiunea prevăzută de art. 8 din Legea 39/2003. Dar în procesul-verbal de începere a urmăririi penale nu s-a menţionat nimic cu privire la suma ce face obiectul infracţiunii prevăzut de art. 257 C. pen. şi astfel să se poată verifica dacă într-adevăr sub acest aspect suma era mai mare sau mai mică de 3.000 euro. Nici organul de urmărire penală, nici instanţa de judecată nu au putut să individualizeze persoanele care au dat bani inculpaţilor, ce sume au dat fiecare, ca prin totalizare să se ajungă la suma de 3.000 euro.

În aceste circumstanţe, s-a susţinut că urmărirea penală s-a efectuat cu încălcarea competenţei materiale, iar sancţiunea care intervine într-o asemenea împrejurare este nulitatea absolută conform dispoziţiilor art. 197 alin. (2) C. proc. pen.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, s-a susţinut că în mod greşit a fost condamnat pentru comiterea infracţiunilor de trafic de influenţă şi asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni, întrucât situaţia de fapt care a fost reţinută de către instanţa de judecată este eronată, nu corespunde probatoriilor administrate în cauză şi se bazează pe probatorii obţinute în mod ilegal.

Astfel, interceptările telefonice efectuate în baza autorizaţiei nr. 296 din decembrie 2003 nu pot fi utilizate ca mijloace de probă pe de o parte pentru că autorizaţia de interceptare a vizat trei numere de telefon care nu aparţin lui C.M. şi nici celorlalţi inculpaţi.

Pe de altă prin intrarea în vigoare a Legii nr. 281/2003, interceptarea convorbirilor telefonice se face doar cu autorizarea instanţei, iar în cazul de faţă interceptările s-au efectuat fără să existe o asemenea autorizaţie din partea instanţei de judecată. Tot ceea ce s-a interceptat începând cu data de 1 ianuarie 2004 nu are nicio bază legală, iar autorizarea dată în luna septembrie 2004 de Tribunalul municipiului Bucureşti nu are vreun un temei legal.

S-a mai susţinut că acuzaţia privind pretinderea diverselor sume de bani, lăsând să se creadă că inculpatul are influenţă asupra funcţionarilor vamali pentru a nu li se aplica călătorilor interdicţia ieşirii din ţară nu este demonstrată, avându-se în vedere cadrul legislativ existent la acel moment potrivit căruia funcţionarul vamal nu avea competenţa de a aplica pe paşaport interdicţia ieşirii din ţară, iar în perioada examinată în litigiu 2002 - 2004, conform O.G. nr. 65/1997, cetăţeanului român, ţinând seama de dreptul la libera circulaţie, i se putea lua dreptul de a folosi temporar paşaportul în ipoteza în care împotriva sa ar fi fost luată măsura returnării în baza unor acorduri de readmisie încheiate de România cu diferite state.

În acest context a arătat că instanţa a ignorat împrejurarea care rezultă din declaraţiile date de către martorii propuşi de inculpat în apărare, şi anume M.C. şi A.T. care au relatat că într-o anumită gară din Roma existau diverşi intermediari care, în scopul atragerii clientelei pretindeau că cei care au probleme cu viza pot fi rezolvaţi de ei - promisiuni care nu aveau nici o legătură cu acţiunile de transport a inculpatului C.M. În acest sens au declarat aceşti martori, declaraţii care au fost înlăturate cu multă uşurinţă de instanţa de judecată.

S-a mai susţinut că nici infracţiunea de asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni nu subzistă, având în vedere că activitatea desfăşurată de către inculpatul C.M. în colaborare cu ceilalţi nu a avut loc concomitent, ci succesiv, C.M. având din anul 2002 o societate pentru care deţinea licenţă de transport, îndeplinind condiţiile legale pentru transportul internaţional de persoane. Pentru a se putea reţine această infracţiune era necesar să se demonstreze existenţa unui consens fără echivoc privind constituirea şi scopul asocierii, existând o structură bine organizată, cunoscându-se rolul fiecăruia, aspecte care în cazul de faţă nu sunt realizate.

În legătură cu infracţiunea de evaziune fiscală s-a susţinut că inculpatul a fost condamnat în mod nelegal în raport de dispoziţiile art. 10 alin. (1) ultima teza din Legea nr. 241/2005 care stipulează că, atunci când prejudiciul de până la 50 mii euro a fost achitat până la primul termen de judecată, instanţa este obligată să aplice o sancţiune administrativă. În cazul de faţă, această condiţie a fost îndeplinită întrucât prejudiciul este sub 50 mii euro şi a fost achitat până la primul termen de judecată.

De asemenea, s-a invocat încălcarea principiilor oralităţii şi nemijlocirii înscrise în art. 6 parag. 3 lit. d) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât instanţa de fond şi-a argumentat soluţia pe declaraţii date de martori în faza urmăririi penale, deşi cei mai mulţi dintre ei sau o parte dintre ei au revenit asupra acestor declaraţii în cursul cercetării judecătoreşti, iar alţii nu au fost audiaţi nemijlocit pe considerentul că erau plecaţi în străinătate.

S-a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei instanţei de fond şi în principal trimiterea cauzei la organul de urmărire penală competent sau spre rejudecare la Tribunalul Vrancea ori achitarea inculpatului C.M. pentru infracţiunile prevăzute de art. 257 C. pen. şi de art. 8 din Legea nr. 39/2003 în referire la art. 323 C. pen., iar pentru infracţiunea de evaziune fiscală pe care acesta a recunoscut-o, achitând prejudiciul, aplicarea unei sancţiuni administrative.

La rândul lor, inculpaţii M.V., C.A. şi M.M., prin apărătorii lor, au susţinut că instanţa nu a fost legal sesizată întrucât organul de urmărire penală nu era competent să efectueze urmărirea penală, că în cauză au fost primite probe nelegal administrate, făcându-se referire la interceptările telefonice şi că infracţiunile reţinute în sarcina lor nu au fost dovedite ori că nu au fost comise cu vinovăţie. În plus, inculpatul M.M. a susţinut că i s-a încălcat dreptul la apărare, nefiind asistat de avocat în faţa instanţei de fond.

S-a solicitat, în principal, desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare ori achitarea întemeiat pe dispoziţiile art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. pentru infracţiunea prevăzută de art. 8 din Legea nr. 39/2003 raportat la art. 323 C. pen. şi art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. pentru infracţiunea prevăzută de art. 257 C. pen.

Partea civilă Ministerul Finanţelor Publice - A.N.A.F. Bucureşti prin D.G.F.P. Vrancea a criticat sentinţa penală pentru netemeinicie, susţinând că în mod greşit prima instanţă nu i-a acordat şi suma de 4.263 RON cu titlu de despăgubiri civile reprezentând majorări şi penalităţi de întârziere.

S-a solicitat obligarea inculpatului la plata integrală a despăgubirilor civile cu care s-a constitut parte civilă în cauză, respectiv 12.943 RON.

Prin Decizia penală nr. 129/A din 14 decembrie 2009 a Curţii de Apel Galaţi s-au admis apelurile declarate de procuror şi de inculpaţii C.M., M.V., C.A. şi M.M., s-a desfiinţat în parte sentinţa penală atacată şi, rejudecând:

Au fost admise apelurile declarate de Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Galaţi şi de inculpaţii C.M. (fiul lui C. şi E., născut la data de 18 septembrie 1969 în Focşani, judeţul Vrancea, cu domiciliul în comuna Urecheşti, judeţul Vrancea), M.V. (fiul lui C. şi N., născut în Focşani, judeţul Vrancea, cu domiciliul în comuna Coteşti, judeţul Vrancea), C.A. (fiul lui S. şi V., născut în comuna Urecheşti, judeţul Vrancea) şi M.M. (fiul lui B. şi I., născut în comuna Recheşti, judeţul Vrancea, cu domiciliul în comuna Coteşti, judeţul Vrancea împotriva Sentinţei penale nr. 408 din 28 octombrie 2008 pronunţată de Tribunalul Vrancea în Dosarul nr. 1153/91/2007.

S-a desfiinţat în parte sentinţa penală atacată şi în rejudecare:

S-au repus în individualitatea lor pedepsele aplicate inculpaţilor C.M., M.V. şi C.A.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., au fost achitaţi inculpaţii C.M., M.V., C.A. şi M.M. pentru săvârşirea infracţiunii de asociere pentru săvârşire de infracţiuni prevăzută de art. 8 din Legea nr. 39/2003 raportat la art. 323 C. pen.

S-au înlăturat dispoziţiile privind condamnarea inculpatului M.M., precum şi cele privind aplicarea dispoziţiilor art. 81 - 82 C. pen.

S-au redus pedepsele aplicate inculpaţilor C.A. şi M.V. pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă de la câte 3 ani închisoare la câte 2 ani închisoare.

S-au menţinut dispoziţiile privind aplicarea pedepsei accesorii pentru fiecare dintre cei doi inculpaţi.

În baza art. 81 - 82 C. pen. şi art. 71 alin. (5) C. pen., s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei principale şi a celei accesorii aplicate inculpaţilor C.A. şi M.V. pe durata unui termen de încercare de 4 ani.

În baza art. 359 C. proc. pen., s-a atras atenţia celor doi inculpaţi asupra consecinţelor nerespectării dispoziţiilor art. 83 C. pen. privind revocarea beneficiului suspendării condiţionate a executării pedepsei.

S-a majorat cuantumul pedepsei aplicată inculpatului C.M. pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală de la 2 ani şi 6 luni închisoare la 3 ani închisoare.

În baza art. 33 lit. a) - art. 34 lit. b) şi art. 35 C. pen., s-au contopit cele două pedepse principale de câte 3 ani închisoare şi 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi şi s-a aplicat inculpatului C.M. pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare şi 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen.

S-au menţinut dispoziţiile privind aplicarea pedepsei accesorii şi a celor privind suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei principale şi accesorii.

S-a redus termenul de încercare de la 7 ani la 5 ani şi 6 luni.

S-au înlăturat dispoziţiile privind restituirea sumelor obţinute prin traficarea influenţei de către inculpaţii C.M. şi C.A.

În baza art. 19 din Legea nr. 78/2000 în referire la art. 118 lit. e) C. pen. s-a dispus confiscarea specială de la inculpatul C.M. a sumei de 3.000 euro, de la inculpatul M.V. a sumei de 1.000 euro, de la inculpatul C.A. a sumei de 290 euro şi a obligat pe fiecare la plata către stat a sumelor arătate în echivalentul în RON la data plăţii.

S-a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei penale apelate.

S-a respins ca nefondat apelul declarat de partea civilă Ministerul Finanţelor Publice - A.N.A.F. Bucureşti.

Instanţa de prim control judiciar a reţinut că:

1. Potrivit art. 13 pct. 1 lit. a) şi b) din O.U.G. nr. 43/2002 astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 24/2004, sunt de competenţa Parchetului Naţional Anticorupţie infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000, cu modificările ulterioare, dacă, indiferent de calitatea persoanelor care le-au comis, au cauzat o pagubă materială mai mare decât echivalentul în RON a 10.000 euro ori o perturbare deosebit de gravă a activităţii unei autorităţi publice, instituţii publice sau oricărei alte persoane juridice ori dacă valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie este mai mare decât echivalentul în RON a 3.000 euro sau dacă, indiferent de valoarea pagubei materiale ori de gravitatea perturbării aduse unei autorităţi publice, instituţii publice sau oricărei alte persoane juridice ori de valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie, sunt comise de către ofiţeri de poliţie şi agenţi de poliţie, indiferent de gradul profesional.

Din actele dosarului rezultă că anterior începerii urmăririi penale împotriva inculpaţilor, P.N.A. instrumenta o cauză în care erau cercetaţi mai mulţi poliţişti din cadrul poliţiei de frontieră P.T.F. Stamora - Moraviţa pentru săvârşirea unor fapte de corupţie, existând indicii ale implicării în cauză şi a inculpatului C.M., precum şi a unui cunoscut al acestuia, astfel ajungându-se la interceptarea convorbirilor telefonice purtate de aceştia pentru o perioadă de 30 de zile cu începere de la data de 12 decembrie 2003, interceptări realizate în baza Ordonanţei nr. 296 din 12 decembrie 2003 a P.N.A. cu respectarea art. 91¹ alin. (1) şi (2) C. proc. pen. (în vigoare la acea dată), interceptările efectuate în perioada 1 ianuarie 2004 - 10 ianuarie 2004 fiind confirmate de judecător (Dosar nr. 239/A.I./2004 al Tribunalului Bucureşti) urmare intrării în vigoare a dispoziţiilor Legii nr. 281/2003.

Aşa fiind, chiar dacă la momentul începerii urmăririi penale împotriva inculpaţilor nu se cunoştea suma exactă provenită din infracţiunea de corupţie, având în vedere că în cauză erau cercetaţi poliţişti de frontieră pentru săvârşirea unor infracţiuni de corupţie, infracţiunile şi calitatea acestora atrăgea competenţa P.N.A.

De altfel, după aducerea la cunoştinţă a conţinutului interceptărilor, inculpaţii au recunoscut că au pretins diverse sume de bani de la călători (inculpatul C.M. - 30, 40 euro de la circa 100 persoane în perioada de referinţă 2002 - 2004, M.V. - 1.000 euro).

Se constată aşadar că urmărirea penală a fost efectuată de un organ competent, prima instanţă reţinând în mod corect că a fost legal sesizată prin încheierea de şedinţă din 8 octombrie 2007, când a respins excepţia nulităţii actului de sesizare şi a stabilit cadrul procesual, astfel că motivele de apel sub acest aspect apar ca nefondate.

Nefondate sunt şi susţinerile potrivit cărora s-ar fi dat putere probatorie interceptărilor şi înregistrărilor convorbirilor telefonice nelegal administrate în cursul urmăririi penale, atât timp cât, aşa cum s-a arătat mai sus, acestea s-au efectuat în baza unei autorizaţii legal emise, autorizaţie care şi-a produs efectele şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 281/2003, conform dispoziţiilor art. 9 alin. (2) din lege, potrivit cărora actele şi lucrările efectuate potrivit legii anterioare, până la data intrării în vigoare a prezentei legi, rămân valabile. Mai mult, interceptările efectuate în perioada 1 ianuarie 2004 - 10 ianuarie 2004 au fost confirmate de judecător, astfel că nu se poate susţine că în cauză au fost admise probe nelegal obţinute.

2. Deşi inculpatul M.M. a susţinut că a fost lipsit de apărare în faţa judecătorului fondului, susţinerile sale sunt infirmate de conţinutul transcrierii înregistrării şedinţelor de judecată din care rezultă fără dubiu că domnul avocat B.I. i-a asigurat efectiv asistenţă juridică pe tot cursul procesului în faţa instanţei de fond, împrejurarea nedepunerii delegaţiei la dosar neconstituind temei pentru aplicarea dispoziţiilor art. 197 alin. (2) C. proc. pen.

3. Astfel cum s-a arătat mai sus, inculpaţii au fost cercetaţi, trimişi în judecată şi condamnaţi, între altele şi pentru săvârşirea infracţiunii de asociere pentru săvârşirea de infracţiuni prevăzută de art. 8 din Legea nr. 39/2003 raportat la art. 323 C. pen., reţinându-se că inculpaţii s-au constituit într-un grup, la iniţiativa inculpatului C.M., cu scopul executării în perioada 2002 - iulie 2004 de curse transport internaţional persoane cu autovehiculele aparţinând lui C.M. pe ruta Focşani - Roma, fără ca acesta din urmă să fie înscris în Registrul Operatorilor de Transport Rutier ca operator rutier autorizat şi cu licenţă de transport eliberată legal, aspect cunoscut de ceilalţi inculpaţi.

Din modalitatea în care a fost descrisă fapta rezultă că scopul asocierii inculpaţilor era acela de a încălca regimul transportului rutier public, aceştia efectuând activitatea de transport persoane pe ruta Focşani - Roma fără autorizaţie şi licenţă eliberate legal, cerinţa esenţială a oricăror acţiuni de iniţiere sau asociere în sens penal constituind-o scopul în săvârşirea de infracţiuni, altele decât cele arătate în art. 167 C. pen.

Potrivit art. 7 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost săvârşită, nu constituie o infracţiune, potrivit dreptului naţional sau internaţional.

Acest principiu se regăseşte şi în Codul penal român care la art. 11 prevede că legea penală nu se aplică faptelor care, la data când au fost săvârşite, nu erau prevăzute ca infracţiuni.

Cum ulterior trimiterii în judecată a inculpaţilor, legiuitorul, prin O.U.G. nr. 109 din 16 noiembrie 2004 (pentru completarea Codului penal aprobată cu modificări prin Legea nr. 85/2005) a înţeles să incrimineze încălcarea condiţiilor necesare pentru exercitarea activităţii de transport rutier public (infracţiunea fiind descrisă în art. 281¹ C. pen.) constatând că în domeniul transportului rutier s-au săvârşit fapte grave care îmbracă uneori forme de crimă organizată, aducându-se prejudicii deosebit de mari atât statului, cât şi operatorilor de transport rutier care îşi desfăşoară activitatea în mod legal, Curtea a constatat că activitatea de transport desfăşurată de inculpaţi şi care constituie infracţiunea scop a celei de asociere, nu era prevăzută de lege la momentul comiterii, infracţiunii de asociere lipsindu-i deci cerinţa esenţială şi anume scopul infracţional.

Având în vedere că asocierea pentru săvârşirea de infracţiuni constituie o infracţiune mijloc în vederea realizării infracţiunii scop şi cum aceasta din urmă, astfel cum a fost descrisă, nu era prevăzută de legea penală, nefiind incriminată decât după sesizarea instanţei, Curtea a apreciat că infracţiunii mijloc îi este aplicabil acelaşi regim juridic, în cauză fiind incidente dispoziţiile art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. pentru săvârşirea de către inculpaţi a infracţiunii prevăzută de art. 8 din Legea nr. 39/2003 în referire la art. 323 C. pen., în deplină concordanţă cu principiul înscris în art. 7 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi în art. 11 C. pen.

Deşi în lipsa condiţiei esenţiale necesare existenţei elementului material al laturii obiective al infracţiunii de asociere, s-ar putea aprecia că faptei îi lipseşte un element constitutiv şi că deci s-ar impune achitarea întemeiat pe dispoziţiile art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., Curtea a reţinut că prin constatarea primului caz de achitare (art. 10 lit. b)) din ordinea stabilită de legiuitor prin art. 10 lit. a) - e) C. proc. pen., se exclude următorul caz care, eventual ar mai fi incident şi ar duce la pronunţarea aceleiaşi soluţii de achitare, dar pe alt temei.

Este de precizat că deşi parchetul, în fundamentarea acuzării a mers pe linia potrivit căreia inculpatul C.M. a iniţiat grupul cu scopul de a obţine bani din desfăşurarea activităţii de transport internaţional persoane şi de a se sustrage de la plata impozitului pe venit (a se vedea ordonanţa din 1 septembrie 2004), cu alte cuvinte în scopul de a săvârşi infracţiunea de evaziune fiscală, inculpaţii M.M., C.A. şi M.V. nu au fost cercetaţi şi trimişi în judecată pentru această infracţiune în calitate de autori sau complici, reţinându-se săvârşirea faptei (pentru o perioadă mai scurtă - 1 septembrie 2002 - iulie 2004 decât cea avută în vedere pentru restul infracţiunilor), doar în sarcina inculpatului C.M.

Cum procurorul nu a manifestat voinţa de a dispune trimiterea în judecată a inculpaţilor M.M., C.A. şi M.V. şi pentru această infracţiune prin dispozitivul rechizitoriului sau în faţa instanţei pe calea extinderii procesului penal pentru alte fapte în condiţiile art. 336 C. proc. pen., se constată odată în plus că infracţiunea scop a vizat doar activitatea de transport fără autorizaţie şi licenţă eliberate legal (cum de altfel a fost indicată în rechizitoriu), activitate care deşi ilicită în plan civil, la momentul săvârşirii nu era prevăzută de legea penală.

4. Cu privire la infracţiunea de trafic de influenţă în formă continuată prevăzută de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) se constată că prima instanţă, pe baza ansamblului probator judicios administrat şi analizat, a reţinut o corectă stare de fapt şi a dat infracţiunii încadrarea juridică legală.

Astfel, faptele inculpaţilor C.M., M.V. şi C.A. de a pretinde şi de a încasa de la persoanele pe care le transportau şi care nu îndeplineau condiţiile legale de intrare în spaţiul Schengen ori doreau să tranziteze mai repede, peste rând, frontiera de stat, pe lângă costul călătoriei şi sume de bani cuprinse între 10 - 20 sau 30-150 euro (funcţie de perioada de referinţă ori situaţia persoanei), lăsând să se înţeleagă că au influenţă asupra funcţionarilor vamali şi că le vor facilita trecerea prin punctele de frontieră, s-au demonstrat cu declaraţiile celor 46 martori audiaţi nemijlocit de instanţă, cu respectarea principiilor oralităţii şi contradictorialităţii înscrise în art. 289 C. proc. pen. (C.C., B.D.I., C.M., B.G., E.I., (...), precum şi cu declaraţiile celor 27 de martori audiaţi doar în cursul urmăririi penale (A.M., B.F., O.C., (...)) şi pentru care prima instanţă a făcut aplicarea art. 327 alin. (3) C. proc. pen., aflându-se în imposibilitatea audierii acestora în mod nemijlocit, conţinutul transcrierilor convorbirilor telefonice interceptate şi declaraţiile inculpaţilor, atât cât acestea se coroborează cu restul probatoriului.

În acest context nu poate fi primită susţinerea potrivit căreia prima instanţă ar fi încălcat în vreun mod principiile înscrise în art. 289 C. proc. pen., respectiv art. 6 parag. 3 lit. d) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Deşi în cursul urmăririi penale inculpatul C.M. a recunoscut, după ce i s-a adus la cunoştinţă conţinutul convorbirilor interceptate, că a pretins şi primit în perioada 2002 - 2004 de la aproximativ 100 de persoane în jur de 3.000 - 4.000 de euro în condiţiile sus arătate, afirmaţii confirmate de ceilalţi doi inculpaţi în sensul că preţul transportului era stabilit de către C.M., iar pentru persoanele care nu aveau actele în regulă de intrare în spaţiul Schengen se percepeau în plus câte 30 - 50 euro sau 150 - 200 euro „pentru vamă”, iar inculpatul M.V. a recunoscut de asemenea că a pretins şi primit de la călători suma totală de 1.000 euro tot „pentru vamă”, în cursul cercetării judecătoreşti nu au mai recunoscut comiterea faptei, susţinând că banii erau strânşi la vamă pentru a cumpăra călătorilor sucuri, ţigări sau alte alimente, întrucât nu li se permitea să coboare din microbuze sau că reprezentau taxa pentru bagajele ce depăşeau o anumită greutate.

În mod corect aceste susţineri nu au fost reţinute de prima instanţă, având în vedere că declaraţiile inculpaţilor date în cursul urmăririi penale în care au avut o poziţie de recunoaştere sunt confirmate de martorii audiaţi atât în timpul urmăririi penale cât şi al judecăţii, martori care au relatat că inculpaţii C.M., M.V. (V.) sau C.A. (R.) au cerut călătorilor diverse sume (peste costul efectiv al transportului şi al taxei pentru bagajele care depăşeau un anumit volum), pentru vameşi, în scopul trecerii mai rapide a frontierei sau pentru a fi lăsaţi să o tranziteze cei care nu îndeplineau condiţiile legale.

Împrejurarea că martorii nu au văzut dacă inculpaţii C.M., C.A. sau M.V. au şi înmânat efectiv banii vameşilor la prezentarea la control a paşapoartelor nu are relevanţă, infracţiunea de trafic de influenţă consumându-se în momentul pretinderii banilor sau a încasării acestora în scopul declarat de a influenţa vameşii pentru a nu le pune interdicţie persoanelor care nu îndeplineau condiţiile de intrare în spaţiul Schengen, pentru a nu le controla bagajele sau pentru a trece mai repede frontiera.

Faptul că inculpatul C.M. la stabilirea preţului călătoriei cerea persoanelor care nu erau în legalitate sume în euro şi pentru vamă, rezultă nu numai din declaraţiile martorilor şi a coinculpaţilor M.V. şi C.A., ci şi din înregistrările convorbirilor telefonice, potrivit cărora inculpatul C.M. cerea bani pentru a fi daţi ca „şpagă în vamă” asigurându-i astfel pe solicitanţi că le rezolvă problema controlului vamal şi a trecerii frontierei. În acest sens, relevantă este convorbirea telefonică din data de 5 ianuarie 2004 în cursul căreia inculpatul C.M. fixa suma pe care solicitantul călătoriei trebuia să o plătească: „deci, cu tot cu vamă undeva la 230 - 250 (euro). Aşa am ajuns pentru băieţii care n-au stat trei luni acasă” sau convorbirea din data de 7 ianuarie 2004 purtată cu un bărbat din Slobozia: „se poate trece (era vorba de trei bărbaţi care nu respectaseră termenul de 3 luni) singura problemă care este, este şpaga în vamă. Deci se poate trece. Dai şpaga în vamă. Deci eu te rezolv, da trebuie să plăteşti şpaga în vamă, ştii cum e.”

Susţinerile inculpatului cum că nu ar fi avut de ce să pretindă călătorilor „ieşiţi din viză” bani în plus pentru vameşi întrucât aceştia nu erau competenţi să aplice interdicţia pe paşaport şi că în mod greşit au fost înlăturate declaraţiile martorilor A.T.C. şi M.C., nu pot fi primite.

Atât timp cât funcţionarii vamali reprezentau autoritatea de care depindea tranzitarea frontierei pentru toţi călătorii posesori sau nu de documente legale în sensul Deciziei nr. 2414 din 7 decembrie 2001 a Consiliului Uniunii Europene privind libera circulaţie în spaţiul Schengen, este indiferent că vameşii erau competenţi sau nu să „aplice interdicţia”, călătorilor fiindu-le indusă convingerea că numai dând un ban în plus „pentru vamă”, unde inculpatul a lăsat să se înţeleagă că are influenţă, puteau să treacă graniţa mai repede sau cu încălcarea condiţiilor impuse de normele comunitare.

Cum declaraţiile martorilor A.T.C. şi M.C. potrivit cărora „comisioanele” pentru vamă ar fi fost încasate de un grup de rromi într-o gară din Roma şi nu de şoferii lui C.M., au fost singulare, iar conţinutul lor nu au fost de natură să conducă la aflarea adevărului, mai mult fiind contrazise chiar de declaraţiile inculpaţilor, în mod corect prima instanţă nu le-a dat forţă probatorie, înlăturându-le.

Este fără dubiu că şi inculpatul M.V., conform propriilor declaraţii, dar şi declaraţiilor martorilor care au călătorit cu el, a pretins şi primit de la călători sume cuprinse între 5 - 40 euro (în total 1.000 euro) cărora le spunea că sunt pentru vameşi pentru a trece mai rapid prin vamă, bani despre care inculpatul C.M. nu a ştiut, M.V. cheltuindu-i în interes personal.

Deşi inculpatul C.A. a susţinut constant că nu a pretins vreo sumă de bani de la călători în afara celor stabilite de C.M. pentru transport, vameşi şi eventual bagaje, din declaraţiile martorelor B.M., P.L., C.B., B.F. care au călătorit cu el, rezultă că acesta a pretins şi primit „pentru vamă” suma de 290 euro (B.M. suma de 20 euro; P.L. suma de 150 euro; C.B. suma de 100 euro; B.F. suma de 20 euro).

Se constată aşadar că, fapta săvârşită cu intenţie de fiecare dintre cei trei inculpaţi, astfel cum a fost reţinută de prima instanţă, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă în formă continuată prevăzută de art. 257 C. pen., raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), texte de lege enunţate în şedinţă publică şi în baza cărora s-a dispus condamnarea, neexistând motive pentru achitare cum nejustificat au solicitat inculpaţii.

Curtea observă însă că în raport de datele care caracterizează fapta şi pe făptuitorii M.V. şi C.A., astfel cum au fost reţinute de instanţa de fond, fără a mai fi necesară reiterarea lor, limitele de pedeapsă stabilite de legiuitor pentru infracţiunea de trafic de influenţă, gradul de pericol social concret al faptei, sumele modice pretinse de la fiecare călător în decursul timpului, conduita procesuală sinceră manifestată în cursul urmăririi penale şi faptul că ulterior lunii august 2004 inculpaţii nu au mai săvârşit vreo faptă penală, pedepsele de câte 3 ani închisoare cu suspendarea executării sub supraveghere, sunt prea aspre.

Aşa fiind, Curtea a apreciat că prin aplicarea unor pedepse mai blânde şi a unei alte modalităţi de executare şi anume aceea a suspendării condiţionate pe durata unui termen de încercare, se va atinge în mod eficient scopul preventiv educativ al pedepsei prevăzut de art. 52 C. pen., astfel că va proceda în consecinţă.

5. În ce îl priveşte pe inculpatul C.M. se constată că dacă pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă pedeapsa a fost corect dozată, cu respectarea criteriilor generale prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), nu acelaşi lucru se poate afirma şi pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală în raport de cuantumul prejudiciului cauzat bugetului consolidat al statului. În acest context se constată că deşi instanţa de fond a stabilit o corectă stare de fapt, nu i-a acordat valoarea corespunzătoare în procesul de individualizare judiciară a pedepsei, stabilind o pedeapsă prea redusă în raport cu gradul de pericol social concret al faptei.

Curtea a observat că deşi instanţa de fond i-a stabilit inculpatului C.M. pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi într-un cuantum de 2 ani, urmare contopirii pedepselor conform dispoziţiilor art. 33 lit. a) - art. 34 lit. b) şi art. 35 C. pen., i-a aplicat în mod greşit spre executare o pedeapsă complementară de 2 ani şi 6 luni.

Totodată, a constatat că nu se impunea aplicarea unui spor de pedeapsă, iar modalitatea de executare a pedepsei rezultante a fost corect individualizată, apreciindu-se, faţă de datele care caracterizează persoana inculpatului şi anume necunoscut cu antecedente penale şi nesăvârşind alte fapte penale ulterior celor deduse judecăţii, căsătorit, având în întreţinere 1 copil minor, cu un grad de instrucţie mediu, că pronunţarea condamnării constituie un avertisment pentru acesta şi, chiar fără executarea pedepsei nu va mai săvârşi infracţiuni.

Potrivit art. 10 din Legea nr. 241/2005 în cazul săvârşirii unei infracţiuni de evaziune fiscală, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, învinuitul ori inculpatul acoperă integral prejudiciul cauzat, limitele pedepsei prevăzute de lege pentru fapta săvârşită se reduc la jumătate. Dacă prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de până la 100.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, se poate aplica pedeapsa cu amendă. Dacă prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de până la 50.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, se aplică o sancţiune administrativă, care se înregistrează în cazierul judiciar.

Întrucât inculpatul a acoperit prejudiciul la data de 27 septembrie 2005, când cauza în primul ciclu de judecată se afla la al treilea termen, s-a constatat că nu a fost îndeplinită condiţia prevăzută de lege cu privire la momentul recuperării prejudiciului, împrejurare în care motivul de apel invocat de inculpatul C.M. apare ca nefondat.

6. Potrivit art. 6¹ alin. (1) şi (2) din Legea nr. 78/2000 promisiunea, oferirea sau darea de bani, de daruri ori alte foloase, direct sau indirect, unei persoane care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar, pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 10 ani, făptuitorul nefiind pedepsit dacă denunţă autorităţii fapta mai înainte ca organul de urmărire să fi fost sesizat pentru acea faptă.

Cu toate că toţi cumpărătorii de influenţă din cauza de faţă, printre care şi martorii D.M., B.N., B.L.M., B.M., P.L., C.B. şi B.F. nu au denunţat anterior sesizării organelor de urmărire penală, că urmare demersurilor infracţionale exercitate asupra lor au acceptat să dea inculpaţilor anumite sume de bani „pentru vamă”, prin rechizitoriu s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de aceştia întemeiat pe dispoziţiile art. 6¹ alin. (2) din Legea nr. 78/2000.

Totodată, parchetul a solicitat, iar prima instanţă a acceptat ca sumele arătate de cei 7 martori să le fie restituite de către inculpaţii C.M. şi C.A., indicaţi de martori ca fiind cei cu care au călătorit.

Curtea a constatat că instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 19 şi ale art. 6⁴ alin. (4) din Legea nr. 78/2000, dispunând restituirea sumelor de bani către martorii respectivi, pe de o parte pentru că aceştia nu se încadrează în prevederile art. 6¹ alin. (2) din acelaşi act normativ, şi, pe de altă parte, pentru că în ce îl priveşte pe inculpatul C.M., sumele stabilite în sarcina sa se regăsesc în suma globală de 3.000 de euro supusă confiscării speciale. De asemenea este supusă confiscării şi suma de 290 euro dovedită că a fost obţinută de inculpatul C.A., urmare traficului de influenţă.

Împotriva Deciziei penale nr. 129/A din 14 decembrie 2009 a Curţii de Apel Galaţi, în termen legal, au declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Galaţi, inculpaţii C.A., M.V. şi C.M.

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Galaţi a criticat decizia recurată pentru netemeinicie sub două aspecte:

1. Greşita achitare a inculpaţilor C.M., M.V., C.A. şi M.M. pentru infracţiunea prevăzută de art. 8 din Legea nr. 39/2003 raportat la art. 323 C. pen.

Din probatoriul administrat în cauză a rezultat însă că activitatea infracţională desfăşurată de aceşti trei inculpaţi a avut drept scop nu ajutorul dat inculpatului C.M. pentru a se sustrage obligaţiilor fiscale, ci pentru obţinerea unor venituri materiale ilicite urmare a traficării unei pretinse influenţe asupra unor lucrători ai poliţiei de frontieră cu prilejul efectuării transportului internaţional de persoane pe ruta Focşani - Roma şi retur. Grupul a fost organizat din iniţiativa inculpatului C.M., grup la care au aderat ceilalţi coinculpaţi, având reprezentarea solicitării unor sume de bani suplimentare peste costul călătoriei în vederea exercitării unei pretinse influenţe pentru facilitarea trecerii frontierei de stat a României a persoanelor ce nu îndeplineau condiţiile legale.

2. Greşita individualizare judiciară a pedepselor aplicate inculpaţilor C.M., C.A. şi M.V. pentru infracţiunea de trafic de influenţă şi a pedepsei rezultante aplicată inculpatului C.M., precum şi a modalităţii de executare a acestora.

În susţinerea acestui motiv de recurs se arată de către procuror că instanţele nu au dat eficienţă cauzei de agravare prevăzută de art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi nici prevederilor art. 33 lit. a) C. pen., prin neaplicarea unui spor la pedeapsa rezultantă, gradului sporit de pericol social al faptelor deduse judecăţii, modalităţii de organizare a activităţii infracţionale, perioadei mare de timp în care au fost comise faptele.

Pentru motivele arătate se solicită de către procuror admiterea recursului, casarea deciziei recurate, condamnarea inculpaţilor pentru toate faptele pentru care au fost trimişi în judecată, la pedepse individualizate corespunzător, cu executare în regim de detenţie.

Inculpaţii C.A. şi M.V. au criticat decizia recurată pentru netemeinicie sub aspectul condamnării pentru infracţiunea de trafic de influenţă, întrucât din probele administrate nu rezultă că inculpaţii au comis această faptă, motiv pentru care solicită achitarea în baza dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. şi înlăturarea dispoziţiei de confiscare a sumelor de bani.

Inculpatul C.M. a criticat decizia recurată pentru nelegalitate şi netemeinicie sub următoarele aspecte:

1. Completul de judecată în apel nu a fost compus potrivit legii.

Astfel, instanţa de apel a reluat judecarea cauzei în complet de divergenţă la data de 26 noiembrie 2009, fără a se arăta în ce a constat divergenţa, pentru ca inculpatul să poată formula apărări asupra chestiunii divergente şi pentru ca părţile şi instanţa de control judiciar să poată verifica legalitatea reluării cauzei în complet de divergenţă.

2. Urmărirea penală a fost efectuată de un organ necompetent, actul de sesizare a instanţei fiind lovit de nulitate absolută, conform dispoziţiilor art. 197 alin. (2) C. proc. pen., astfel că instanţa nu a fost legal sesizată.

Dintre infracţiunile pentru care s-a început urmărirea penală, competenţa P.N.A. ar fi putut fi atrasă numai de infracţiunea prevăzută de art. 257 C. pen. în situaţia în care valoarea sumei ce face obiectul infracţiunii de corupţie este mai mare decât echivalentul în RON a 3.000 euro, însă în procesul-verbal de începere a urmăririi penale nu se menţionează că suma ce face obiectul infracţiunii prevăzută de art. 257 C. pen. este mai mare de 3.000 euro şi nici nu au fost indicate de către organul de urmărire penală probatoriile din care să rezulte că inculpatul a primit 4.000 euro pentru a face trafic de influenţă.

Pe de altă parte, între faptele inculpaţilor şi faptele poliţiştilor de frontieră nu există nicio legătură de conexitate.

3. Instanţa a încălcat prevederile art. 289 C. proc. pen. şi art. 6 parag. 3 lit. d) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Inculpatul arată că nu a avut posibilitatea interogării nici unui martor la urmărirea penală, iar pe parcursul cercetării judecătoreşti nu au fost audiaţi toţi martorii din lucrări pe motiv că aceştia sunt plecaţi în străinătate, încălcându-se astfel caracterul echitabil al unui proces.

4. În mod neîntemeiat a fost condamnat inculpatul C.M. pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, întrucât situaţia de fapt stabilită de instanţă este eronată, nu corespunde probatoriilor administrate sau se bazează pe mijloace de probă obţinute ilegal.

Inculpatul C.M. face referire la interceptarea convorbirilor telefonice din timpul urmăririi penale, susţinând că acestea nu au avut o bază legală.

5. În mod nelegal s-a dispus condamnarea inculpatului pentru infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, întrucât acesta a achitat prejudiciul până la primul termen de judecată, a avut o atitudine sinceră, ipoteză în care erau aplicabile dispoziţiile art. 18¹ C. pen.

Mai mult decât atât, instanţa de apel a sporit pedeapsa aplicată inculpatului la 3 ani, în condiţiile în care în primul ciclu procesual, recursul procurorului nu a vizat individualizarea pedepsei.

6. În mod nelegal, inculpatul a fost obligat la plata sumei de 3.000 euro de două ori, o dată dispunându-se confiscarea acestei sume, întrucât a făcut obiectul infracţiunii de corupţie, iar a doua oară această sumă a fost inclusă şi în calculul prejudiciului pentru evaziunea fiscală.

În drept, inculpatul şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 385⁹ pct. 2, 3, 10, 17¹, 18 C. proc. pen.

Examinând recursurile declarate în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine că acestea sunt nefondate pentru considerentele ce urmează:

Referitor la recursul declarat de procuror şi întemeiat pe dispoziţiile art. 385⁹ pct. 14 şi 18 C. proc. pen., ambele critici sunt nefondate, cazurile de casare invocate nefiind aplicabile în speţă.

Prin Rechizitoriul nr. 46/P/2004 al P.N.A., secţia de combatere a infracţiunilor conexe infracţiunilor de corupţie au fost trimişi în judecată inculpaţii, între altele, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 8 din Legea nr. 39/2003 raportat la art. 323 C. pen., constând în aceea că s-au constituit într-un grup, la iniţiativa inculpatului C.M. şi au efectuat în perioada anilor 2002 - iulie 2004, curse de transport internaţional persoane cu autovehiculele aparţinând iniţiatorului grupului, pe ruta Focşani - Roma, fără a fi înscris în Registrul operatorilor de transport rutier ca operator de transport rutier autorizat şi cu licenţă în transport eliberată în condiţiile legii, aspect cunoscut de toţi membrii grupului.

Scopul asocierii inculpaţilor era, aşadar, efectuarea transportului rutier fără a avea autorizaţii şi licenţă, eliberate în condiţiile legii, pe ruta Focşani - Roma, fapte care, la data când au fost comise, nu erau prevăzute ca infracţiuni.

Art. 281¹ C. pen., prin care se incriminează efectuarea transportului rutier public în alte condiţii decât cele legale a fost introdus prin O.U.G. nr. 109/2004 modificat prin Legea nr. 85/2005, ulterior perioadei când se reţine că inculpaţii ar fi comis faptele.

Înalta Curte nu poate reţine că scopul asocierii inculpaţilor a fost comiterea infracţiunii de trafic de influenţă, din moment ce acest aspect nu se reţine în actul de sesizare, iar inculpaţii nu au fost trimişi în judecată pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 8 din Legea nr. 39/2003 în această modalitate.

De asemenea, nu poate fi reţinută infracţiunea prevăzută de art. 8 din Legea nr. 39/2003 nici în raport cu evaziunea fiscală, din moment ce numai inculpatul C.M. a fost trimis în judecată pentru această infracţiune, în sarcina celorlalţi inculpaţi nu a fost reţinută complicitatea la această infracţiune, iar ulterior procurorul nu a solicitat extinderea procesului penal pentru alte fapte conform art. 336 C. proc. pen.

Pedepsele aplicate inculpaţilor C.M., C.A. şi M.V. au fost individualizate în raport cu criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), respectiv gradul de pericol social concret al faptelor comise, împrejurările în care se reţine că au fost săvârşite, forma continuată a infracţiunilor, prejudiciul cauzat în cazul inculpatului C.M., lipsa antecedentelor penale, atitudinea oscilantă a inculpaţilor pe parcursul procesului penal.

Prin cuantumul lor şi modalitatea de executare, pedepsele aplicate inculpaţilor sunt în măsură să corespundă cerinţelor art. 52 C. pen. privind scopul pedepsei.

Recursurile inculpaţilor C.A., M.V. şi C.M., prin care aceştia solicită achitarea pentru comiterea infracţiunii de trafic de influenţă în formă continuată, sunt nefondate.

Potrivit art. 385⁹ pct. 18 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când s-a comis o gravă eroare de fapt, având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de achitare sau de condamnare.

Pentru a constitui caz de casare, în sensul art. 385⁹ pct. 18 C. proc. pen., eroarea de fapt trebuie să fie evidentă, respectiv starea de fapt reţinută de instanţe să fie vădit şi necontroversat contrară probelor existente la dosar şi esenţială - să conducă la adoptarea unei hotărâri greşite de condamnare sau de achitare.

În speţă, nu suntem în prezenţa unei erori grave de fapt, situaţia de fapt reţinută pe larg de instanţe nu este contrară probelor administrate, ci dimpotrivă, din analiza coroborată a acestora rezultă că inculpaţii au comis infracţiunea de trafic de influenţă în formă continuată pentru care au fost trimişi în judecată.

Martorii audiaţi confirmă împrejurarea că inculpaţii cereau sume de bani, lăsând să se înţeleagă că au influenţă asupra funcţionarilor vamali pentru a le facilita trecerea prin punctele de frontieră, declaraţiile acestora coroborându-se cu procesele-verbale de redare a conţinutului convorbirilor telefonice, precum şi cu declaraţiile date de inculpaţi în cursul urmăririi penale.

Este real că în cursul judecăţii unii dintre martori au revenit asupra declaraţiilor date la urmărirea penală - B.M., B.E. - însă instanţele au apreciat corect în sensul că aceste reveniri sunt nejustificate, cu atât mai mult cu cât au precizat că declaraţiile date la procuror corespund adevărului.

Ca o consecinţă a reţinerii în sarcina inculpaţilor a infracţiunii de trafic de influenţă, faţă de prevederile art. 19 din Legea nr. 78/2000, s-a dispus confiscarea specială a sumelor de 3.000 euro, 1.000 euro şi 290 euro de la inculpaţi.

Inculpaţii au beneficiat de un proces echitabil, instanţa de fond efectuând toate demersurile necesare pentru aducerea şi audierea tuturor martorilor din acte.

Pentru că ascultarea unora dintre martori nu a mai fost posibilă, instanţa a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 327 alin. (3) C. proc. pen. şi a dispus citirea depoziţiilor date de aceştia la urmărirea penală.

Inculpatul C.M. a susţinut în recursul său că interceptările telefonice din cursul urmăririi penale nu au avut o bază legală.

Nici această critică nu este întemeiată, interceptările fiind realizate în baza Ordonanţei nr. 296 din 12 decembrie 2003 a P.N.A., cu respectarea dispoziţiilor art. 91¹ alin. (1) şi (2) C. proc. pen. în vigoare la data respectivă, iar interceptările efectuate în perioada 1 ianuarie 2004 - 10 ianuarie 2004 au fost confirmate de judecător.

Celelalte critici formulate de inculpatul C.M. sunt nefondate.

Inculpatul a susţinut că în apel, instanţa nu a fost compusă potrivit legii, ceea ce ar atrage incidenţa dispoziţiilor art. 385⁹ pct. 3 C. proc. pen.

Din examinarea actelor dosarului rezultă că la data de 13 noiembrie 2009 au avut loc dezbaterile asupra apelurilor declarate, pronunţarea fiind amânată la 20 noiembrie 2009, 26 noiembrie 2009, când s-a repus cauza pe rol în vederea reluării dezbaterilor în complet de divergenţă.

Cauza a fost soluţionată la data de 14 decembrie 2009, decizia recurată fiind pronunţată cu opinia majoritară.

Înalta Curte observă că au fost respectate dispoziţiile art. 308 alin. (5) C. proc. pen., potrivit cărora, în ipoteza în care completul de judecată este format din doi judecători şi unanimitatea nu poate fi întrunită, judecarea cauzei se reia în complet de divergenţă.

În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 54 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, instanţa fiind compusă potrivit legii, astfel că dispoziţiile art. 385⁹ pct. 3 C. proc. pen. nu-şi găsesc aplicabilitatea.

Inculpatul susţine că anterior repunerii cauzei pe rol, trebuia să se arate în ce constă divergenţa pentru ca să-şi facă în mod corespunzător apărările.

Nici această critică nu poate fi primită.

Aşa cum s-a arătat, în speţă s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 308 alin. ultim C. proc. pen., care nu prevede şi obligativitatea menţionării în încheierea de repunere pe rol a chestiunilor asupra cărora s-a ivit divergenţa.

Referitor la competenţa D.N.A. de a efectua cercetări în cauză, Înalta Curte reţine că urmărirea penală a fost efectuată de un organ ce avea competenţa necesară în conformitate cu dispoziţiile art. 13 din O.U.G. nr. 43/2002, astfel cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 24/2004.

Astfel, în cauză s-au efectuat cercetări faţă de persoane ce aveau calitatea de poliţişti de frontieră la P.T.F. Stamora - Moraviţa, pentru săvârşirea unor infracţiuni de corupţie, existând indicii ale implicării în cauză şi a inculpatului C.M.

Faţă de această împrejurare, chiar dacă nu s-a cunoscut de la început suma de bani ce a făcut obiectul traficului de influenţă, D.N.A. avea competenţa de a efectua urmărirea penală faţă de prevederile legale invocate, prin actul de sesizare dispunându-se disjungerea cauzei cu privire la faptele poliţiştilor de frontieră.

Inculpatul C.M. a fost condamnat la 3 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza II-a, lit. b) şi lit. c) C. pen. pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP)

Potrivit art. 10 din Legea nr. 241/2005, în cazul săvârşirii unei infracţiuni de evaziune fiscală prevăzută de prezenta lege, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, învinuitul sau inculpatul acoperă integral prejudiciul cauzat, limitele pedepsei prevăzute de lege pentru fapta săvârşită se reduc la jumătate. Dacă prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este până la 50.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, se aplică o sancţiune administrativă care se înregistrează în cazierul judiciar.

În speţă, nu sunt îndeplinite condiţiile cerute de dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 241/2005, întrucât deşi inculpatul a achitat prejudiciul cauzat, nu a făcut acest lucru la primul termen după intrarea în vigoare a legii.

Inculpatul C.M. susţine că instanţa de apel i-a majorat nelegal pedeapsa principală aplicată pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală de la 2 ani şi 6 luni la 3 ani, în condiţiile în care în primul ciclu procesual recursul procurorului nu a vizat individualizarea pedepsei.

Înalta Curte constată că nici această critică nu este întemeiată, în primul ciclu procesual inculpatul fiind condamnat pentru această infracţiune la 3 ani închisoare, în apel s-a adăugat la pedeapsa rezultantă un sport de 10 luni închisoare, iar recursurile declarate de procuror şi inculpaţi au fost admise pentru încălcarea dispoziţiilor art. 171 alin. (3) C. proc. pen.

Înalta Curte constată că nici ultima critică nu este întemeiată.

Ca urmare a reţinerii în sarcina inculpatului C.M. a infracţiunii de trafic de influenţă, s-a făcut aplicarea art. 19 din Legea nr. 78/2000 şi s-a dispus confiscarea de la acesta a sumei de 3.000 euro, sumă care însă nu este inclusă şi în prejudiciul cauzat părţii civile Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, ce reprezintă suma cu care inculpatul s-a sustras de la plata obligaţiilor fiscale datorate bugetului de stat prin neînregistrarea activităţii de transport.

Faţă de considerentele expuse, în temeiul art. 385¹⁵ pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile declarate de procuror şi inculpaţi.

Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Galaţi şi de inculpaţii C.A., M.V. şi C.M. împotriva Deciziei penale nr. 129/A din 14 decembrie 2009 a Curţii de Apel Galaţi, secţia penală.

Obligă recurenţii inculpaţi C.A. şi M.V. la plata sumei de câte 800 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Obligă recurentul inculpat C.M. la plata sumei de 600 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 24 noiembrie 2010.

← ICCJ. Decizia nr. 203/2010. Penal. Menţinere măsură de...		ICCJ. Decizia nr. 4195/2010. Penal →

ICCJ. Decizia nr. 4194/2010. Penal. Infracţiuni de corupţie (Legea nr. 78/2000). Recurs

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 4194/2010. Penal. Infracţiuni de corupţie (Legea nr. 78/2000). Recurs