ICCJ. Decizia nr. 2070/2010. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs

Decizii penale ICCJ 2010

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 2070/2010

Dosar nr. 103/35/2010

Şedinţa publică din 26 mai 2010

Asupra recursului de faţă; în baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 25/PI din 11 februarie 2010 Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a respins plângerea formulată de petentul l.I., împotriva rezoluţiilor Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea din 19 ianuarie 2010 şi 26 noiembrie 2009.

În baza art. 192 C. proc. pen. a obligat petentul la 50 lei cheltuieli judiciare în folosul statului.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut următoarele:

Prin rezoluţia din 26 noiembrie 2009, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de l.I., avocat în cadrul Baroului Timiş, sub aspectul comiterii infracţiunilor prev. şi ped. de art. 292 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 326 NCP) şi art. 264 C. pen.

Pentru a dispune această rezoluţie, parchetul a reţinut următoarele:

În şedinţa publică din 19 noiembrie 2008, în Dosar nr. 4979/111/2008, având ca obiect recursul penal declarat de inculpatul G.l. împotriva încheierii penale nr. 32 din 15 octombrie 2008 a Judecătoriei Oradea, prin care s-a luat măsura arestării preventive în lipsa inculpatului, s-a prezentat avocatul lordache Ionel, care a invocat cinci cereri de recuzare, excepţia nelegalei citări a inculpatului recurent, lipsa calităţii procesuale a inculpatului G.l., o excepţie de neconstituţionalitate, pentru ca pe urmă să depună un înscris olograf din care rezulta că inculpatul recurent „nu i-a dat mandat domnului avocat să-l reprezinte nici în Dosarul nr. 9328/271/2008 al Judecătoriei Oradea" în care s-a emis mandatul de arestare în lipsă şi „nici în Dosarul nr. 4979/111/2008 al Tribunalului Bihor".

Instanţa nu a luat în considerare înscrisul depus de avocatul l.I., lipsindu-l de eficacitate pe considerentul că nu există certitudinea provenienţei şi nu există o minimă dovadă că emană de la titular, spre a expune certa voinţă a inculpatului G.l.

Faţă de înlăturarea înscrisului de reziliere, avocatul lordache Ionel a solicitat a se lua act de voinţa sa în sensul că „nu mai are calitatea de reprezentant al recurentului şi a face cuvenitele verificări".

S-a apreciat de către instanţă că revocarea unilaterală a contractului de asistenţă judiciară este o dovadă a exercitării abuzive a drepturilor procesuale pentru care s-a aplicat amenda de 10 milioane lei şi pentru că demersurile acestuia au fost interpretate că tind la tergiversarea soluţionării cauzei, încheierea să fie remisă Parchetului, cu menţiunea examinării conduitei apărătorului inculpatului.

Sesizarea înaintată de Tribunalul Bihor a vizat strict examinarea conduitei avocatului l.I., care fără a fi solicitat personal sau telefonic de o terţă persoană, a părăsit sala de judecată şi în momentul ulterior a prezentat înscrisul olograf de la inculpat.

Anexat sesizării, a fost trimisă şi transcrierea înregistrării şedinţei de judecată în Dosarul nr. 4979/111/2008 la filele 6, 7 fiind expuse discuţiile dintre făptuitor şi preşedintele instanţei din care reieşea că avocatul, în timpul dezbaterilor, a părăsit sala de judecată sub pretextul comunicării cu terţe persoane care îl transportau cu maşina, iar consecutiv acestui moment s-a reîntors în sală, a adus la cunoştinţa instanţei conţinutul înscrisului aflat în posesia sa după care l-a depus la dosarul cauzei, iar apoi a explicat că nu mai are calitatea de avocat şi „s-a uzat de el pentru că nu s-au respins toate excepţiile". Imediat apărătorul inculpatului recurent şi-a exprimat voinţa în sensul revocării unilaterale a contractului de asistenţă juridică (f. 9 din transcript).

În data de 20 noiembrie 2008 D.N.A. - Serviciul Teritorial Oradea, în Dosarul de urmărire nr. 60/P/2006, a procedat la audierea martorei G.S.A. în strictă legătură cu solicitarea fostului ei soţ G.l. de a-i angaja apărător în dosarul instanţei în care se judeca propunerea de arestare în lipsă a acestui inculpat. Cu acest prilej s-a arătat înscrisul olograf prin care se neagă de G.l. angajarea ca apărător a avocatului l.I., martora arătând că recunoaşte scrisul şi semnătura ca fiind ale lui G.l., dar că, fostul ei soţ, nu i-a cerut să îi angajeze un avocat. S-a mai arătat în declaraţia acestei martore că, deşi s-a întâlnit la cererea avocatului l.I. cu acesta, a refuzat semnarea unui contract de asistenţă juridică şi delegaţiei de reprezentare totodată menţionând că nu a participat la şedinţele în care s-a judecat arestarea lui G.l. şi nici nu a fost în clădirea instanţei cu aceste ocazii.

Din declaraţia făptuitorului a rezultat că acesta a angajat reprezentarea inculpatului G.l. la urmărirea penală desfăşurată asumându-şi obligaţiile de diligentă care decurg din angajarea sa în limitele legale ale prerogativelor ce-i sunt conferite, atât de procedura penală cât şi de Legea nr. 51/1995. A construit apărarea şi protejarea drepturilor clientului său cu respectarea supremaţiei interesului acestuia fără a pătrunde în sfera ilicitului penal, neputându-se reţine săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 292 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 326 NCP) şi art. 264 C. pen. Infracţiunea de fals în declaraţii constă în „declararea necorespunzătoare adevărului, făcută unui organ sau instituţii de stat ori unei alte unităţi, în vederea producerii unei consecinţe juridice", iar infracţiunea de favorizarea infractorului presupune: „ajutorul dat unui infractor fără o înţelegere stabilită înainte sau în timpul săvârşirii infracţiunii pentru a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei".

Pentru existenţa infracţiunii de fals în declaraţii, care face parte din categoria infracţiunilor de fals propriu - zis, trebuie privită ca o alterare a adevărului ce operează asupra unei entităţi şi care dobândeşte însuşiri legale probatorii prin trecerea declaraţiilor într-un înscris oficial întocmit de organul competent, ceea ce reprezintă produsul infracţiunii. Urmarea imediată a acestei infracţiuni este starea de pericol produsă de declaraţiile necorespunzătoare care a devenit mijloc de probă contrar adevărului.

În cauză, înscrisul la care se referă sesizarea instanţei nu este un mijloc de probă ci este o cerere a cărei temeinicie şi veridicitate pot fi verificate de instanţa suverană asupra cauzei pendinte, care are drept de reacţie în consecinţă prin admiterea sau respingerea cererii. Totodată, nu poate fi ignorat faptul că cererile şi afirmaţiile făcute de avocat în considerarea calităţii sale de apărător al unei părţi procesuale, nu poate fi expus cu atâta uşurinţă răspunderii penale pentru susţinerile făcute cât timp ele sunt protejate de art. 7 alin. (5) din Legea nr. 51/1995.

Mai mult, verificările întreprinse în cauză de către procurorii D.N.A. lasă să se înţeleagă că acel înscris de care a uzat făptuitorul emana de la titularul actului, clientul avocatului l.I. Trebuie însă luat în seamă că şi instanţa de judecată a verificat prin propriile-i simţuri dacă pe coridoarele sau în sala de dezbateri existau alte persoane care i-ar fi putut transmite acel înscris făptuitorului, posibilitate ce a fost exclusă deoarece în incinta instituţiei, în afara completului, a făptuitorului şi a jandarmului aprod, mai fusese prezentă doar o altă persoană de sex feminin care încerca să comercializeze ambulant produse cosmetice şi care nu putea să aibă legătură nici cu cauza judecată şi nici cu apărătorul inculpatului.

Discutabil poate fi doar momentul în care făptuitorul l.I. a făcut uz de cererea de încunoştinţare a instanţei formulată de către inculpatul G.l. prin care comunica denunţarea serviciilor avocaţiale ale făptuitorului şi care în finalul dezbaterilor a fost întărită de consimţământul făptuitorului, care în mod expres a afirmat în faţa instanţei că înţelege să se abţină de reprezentarea şi asistarea clientului său folosind expresia „eu înţeleg să-l revoc" făcând referire la revocarea unilaterală a contractului de asistenţă juridică. Această manifestare de voinţă a făptuitorului are relevanţă strict cu privire la obligaţiile impuse de către Legea nr. 51/1995 în care se prevede că „în orice caz de încetare a mandatului, avocatul are obligaţia să ia în timp util şi în mod rezonabil măsuri potrivite pentru apărarea intereselor clientului cum ar fi: notificarea acestuia, acordarea unui timp suficient clientului pentru a-şi angaja un alt avocat, predarea documentelor şi a bunurilor la care clientul este îndreptăţit şi înştiinţarea organelor judiciare". În respectarea acestor obligaţii, în măsura în care înaintea dezbaterilor avocatul cunoştea manifestarea de voinţă a clientului său, atunci această faptă poate atrage după sine cercetarea, dar, şi în acest caz, doar disciplinară şi nicidecum urmărirea lui penală. Bineînţeles că aceste obligaţii trebuie coroborate cu elementele de circumstanţiere a cadrului procesual specific măsurilor preventive supuse controlului jurisdicţional al instanţei în calea de atac a recursului şi se impunea ca în acest cadru de examinare să se stabilească dacă aceste manifestări pot zădărnici sau îngreuna urmărirea penală ori judecarea inculpatului pentru întregirea elementelor constitutive ale infracţiunii de favorizare.

Nu s-a putut ignora similitudinea poziţiei oricărui avocat în raport cu clientul său, cu calitate procesuală de subiect activ al unei infracţiuni (făptuitor, învinuit, inculpat), însă trebuie să primeze elementele de distingere a persoanelor care nu au calităţi deosebite profesionale, deci au un comportament generic în raport de apărătorul unui învinuit sau inculpat pentru care se nasc obligaţii contractuale de diligentă supreme şi speciale în raport cu cele obişnuite ale unei persoane care solidarizează cu fapta unui infractor. O confuziune între aceste două raporturi distincte nu numai că aduce prejudicii persoanei avocatului dar încalcă în mod flagrant toate garanţiile conferite de Legea nr. 51/1995 privind statutul şi profesia de avocat.

Raportând aceste enunţuri doctrinare la obiectul cauzei în care făptuitorul l.I. a pus în imposibilitate instanţa să se pronunţe asupra recursului penal declarat de către clientul său în faza de urmărire penală, fapta acestuia, în mod vădit, nu este de natură a realiza conţinutul constitutiv al infracţiunii de favorizare a infractorului pe simplul considerent că acţiunea lui de invocare de excepţii multiple şi în final renunţarea la contractul de asistenţă judiciară, nu a realizat urmarea specifică infracţiunii de favorizare şi anume prelungirea termenului de efectuare a urmăririi penale ori împiedicarea în totul sau în parte, a urmăririi penale de către organul competent care în situaţia dată este D.N.A. - Serviciul Teritorial Oradea şi nicidecum Tribunalul Bihor chemat prin recursul inculpatului să exercite controlul judiciar.

Urmărirea penală a fost tergiversată urmare renunţării de către făptuitor la asistarea clientului pe durata mandatului de arestare preventivă emis pe numele inculpatului G.l., cercetat în lipsă şi pentru dezbaterea recursului declarat de inculpat, acesta fiind soluţionat în 24 ore, cu asigurarea unui apărător pentru inculpatul arestat.

Nu s-a putut ignora realitatea acestor fapte care stau drept dovadă că urmărirea penală a cauzei inculpatului G.l. a fost realizată într-un termen rezonabil, fără a exista efecte specifice infracţiunii de favorizare şi anume: dificultăţi în terminarea urmăririi penale ori imposibilitatea închiderii acestei faze procesual - penale pe considerentul invocării de excepţii sau renunţării de către apărător la asistarea inculpatului.

Parchetul a apreciat că aceste considerente sunt în concordanţă cu normele Legii nr. 51/1995 (art. 7, 8, 10, 114 şi 139), care edictează principiul independenţei avocatului şi respectarea intereselor clientului său şi cu noţiunea de impunitate specială profesională a avocatului pentru susţinerile făcute oral sau în scris în faţa instanţei de judecată sau altor organe cu putere de jurisdicţie, cât timp ele sunt strâns legate de apărarea clientului şi necesare stabilirii adevărului judiciar în cauză.

Deoarece infracţiunile de fals în declaraţii şi favorizarea infractorului nu îşi regăsesc elementele constitutive în starea de fapt reţinută în cauză, lipsind latura obiectivă şi subiectivă a infracţiunilor reclamate s-a constatat incidenţa dispoziţiilor art. 10 lit. b) şi d) C. proc. pen.

Prin rezoluţia din 19 ianuarie 2010, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea a dispus admiterea în parte a plângerii petentului l.I. împotriva soluţiei dată în Dosar nr. 375/P/2008 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea în sensul că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 10 lit. a) C. proc. pen., în ceea ce priveşte infracţiunile prev. şi ped. de art. 292 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 326 NCP) şi art. 264 C. pen. şi înlăturarea aplicării în cauză a dispoziţiilor art. 12 C. proc. pen.

Pentru a dispune o astfel de rezoluţie, parchetul a reţinut următoarele:

La data de 25 noiembrie 2008, la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a fost înregistrată sesizarea Tribunalului Bihor prin care s-a solicitat cercetarea împrejurărilor în care avocatul l.I. în Dosarul nr. 4979/111/2008 al Tribunalului Bihor, în reprezentarea inculpatului G.l., urmărit penal de D.N.A., serviciul Teritorial Oradea, a depus o cerere de reziliere a contractului de asistenţă judiciară despre care a susţinut că i-a parvenit prin intermediul unei doamne, afirmaţie pe care instanţa a reţinut-o ca fiind neadevărată şi aşezată în contextul procesual dat, s-a apreciat că această manifestare a fost făcută sub aparenţa unui act specific planului de apărare al clientului, dar în scopul procesului penal şi implicita favorizare a inculpatului G.l.

Pentru aceste motive, prin acea sesizare, s-a solicitat efectuarea urmăririi penale faţă de petentul lordache Ionel sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de fals în declaraţii şi favorizarea infractorului, prev. şi ped. de art. 292 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 326 NCP) şi art. 264 alin. (1) C. pen.

S-a constatat că motivarea în fapt şi în drept a rezoluţiei privind pe petent este judicioasă şi în concordanţă cu normele care guvernează profesia de avocat, norme reglementate prin Legea nr. 51/1995 şi în mod legal s-a reţinut că petentul nu se face vinovat de săvârşirea celor două infracţiuni pentru care s-a efectuat urmărirea penală în cauză, cu simpla menţiune că, într-adevăr, faptele penale reclamate, neexistând în materialitatea lor, iar pe de altă parte având în vedere aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 10 C. proc. pen., în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 10 lit. a) C. proc. pen., cauză care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale ori exercitarea acesteia.

Întrucât faţă de făptuitorul petent l.I. nu s-a început urmărirea penală, pentru infracţiunile prev. şi ped. de art. 292 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 326 NCP) şi art. 264 C. pen. şi nici nu s-a dat ca urmare a acestui fapt soluţie de clasare ori de scoatere de sub urmărire penală, în mod nelegal a fost sesizat Baroul Timiş pentru a aprecia dacă faptele reclamate constituie sau nu abateri disciplinare prin prisma Legii nr. 51/1995 privind exercitarea profesiei de avocat.

Împotriva acestor rezoluţii, în termenul prevăzut de lege, petentul l.I. a formulat plângere solicitând instanţei admiterea acesteia şi prin sentinţă, desfiinţarea în parte a rezoluţiei din 19 ianuarie 2010, desfiinţarea în parte a rezoluţiei din 26 noiembrie 2009, inclusiv motivaţia acesteia astfel: realizând că s-au schimbat temeiurile reţinute cumulativ din art. 10 lit. b) şi d) C. proc. pen. în art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., corelativ a fost înlăturată aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 12 C. proc. pen., eliminarea etichetării de „făptuitor" din citaţie şi din conţinutul ambelor rezoluţii atacate, eliminarea menţiunii din rezoluţia din 26 noiembrie 2009 că soluţia se comunică cu Baroul de Avocaţi al Judeţului Timiş (punându-se în acord şi în deplină corespondenţă cu rezoluţia din 19 ianuarie 2010) şi totodată a se pune de acord şi în deplină corespondenţă rezoluţia din 19 ianuarie 2010 şi rezoluţia din 26 noiembrie 2009 în ceea ce priveşte conţinut, motivare, soluţii, atât cu eliminările cât şi cu completările de rigoare. În fapt, a arătat că prin rezoluţia din 19 ianuarie 2010, Procurorul General V.M. din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea a dispus următoarele: „Admiterea în parte ca întemeiată a plângerii petentului lordache Ionel împotriva soluţiei dată în Dosar nr. 375/P/2008 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea în sensul că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 10 lit. a) C. proc. pen., în ceea ce priveşte infracţiunile prev. şi ped. de art. 292 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 326 NCP) şi art. 264 C. pen. şi înlăturarea aplicării în cauză a dispoziţiilor art. 12 C. proc. pen. Soluţia se comunică petentului." Această soluţie, deşi parţial favorabilă, a învederat că nu desfiinţează expres şi în parte rezoluţia din 26 noiembrie 2009, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, Dosar nr. 375/P/2008, ci doar se limitează la soluţia conţinută în acest act procedural/procesual şi nici nu prevede dispoziţia de a se comunica noua soluţie şi cu Baroul de Avocaţi al Judeţului Timiş. În drept a invocat prevederile art. 278¹ alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.

Verificând rezoluţiile, atât prin prisma motivelor invocate, cât şi din oficiu, instanţa a reţinut următoarele:

Dispoziţiile art. 278¹ reprezintă posibilitatea celui interesat de a ataca actul procurorului urmărind, după caz, începerea sau redeschiderea urmăririi penale ori desfiinţarea actului şi reţinerea spre judecare a cauzei. De asemenea, cel faţă de care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală cu păstrarea soluţiei de netrimitere în judecată, poate cere instanţei schimbarea temeiului acesteia. S-a considerat că în această ultimă ipoteză, instanţa nu poate proceda la reţinerea cauzei spre judecare, chiar dacă probele existente la dosar ar fi suficiente pentru aceasta.

Astfel, plângerea prev. de art. 278¹ C. proc. pen. reprezintă, într-un sens larg, o cale de atac, care se supune principiului de generală aplicabilitate în dreptul penal „non reformatio in pejus".

Soluţia pronunţată cu prilejul judecării plângerii poate duce la agravarea situaţiei celui care a sesizat-o. Cunoscând acest lucru, persoana faţă de care s-a dispus urmărirea penală are motive rezonabile să se abţină de la a se adresa instanţei de judecată pentru a nu-şi agrava propria situaţie,

Împotriva acestei sentinţe în termen legal a declarat recurs petiţionarul l.I.

Prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei, recurentul petiţionar a reiterat motivele din plângerea adresată primei instanţe, solicitând: în temeiul art. 385¹⁵ alin. (1) pct. 2 lit. c) C. proc. pen., admiterea recursului, casarea hotărârii atacate (respectiv sentinţa penală nr. 25/PI/2010 din 11 februarie 2010, a Curţii de Apel Oradea, Dosar nr. 103/35/2010) şi să se dispună rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost casata - Curtea de Apel Oradea, secţia penala, fiind incident cazul prevăzut în art. 385⁹ alin. (1) pct. 10 C. proc. pen.; fie în temeiul art. 385¹⁵ alin. (1) pct. 2 lit. d) C. proc. pen., admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi să se dispună rejudecarea de către instanţa de recurs fiind incidente dispoziţiile art. 385⁹ alin. (1) pct. 17¹, pct. 19 C. proc. pen.; a mai criticat sentinţa şi cu privire la obligarea la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Examinând recursul declarat de petiţionar sub toate aspectele, conform art. 385⁶ alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte, apreciază că acesta este nefondat.

Astfel, instanţa de fond în mod corect, în baza materialului probator aflat la dosarul cauzei, a constatat că, prin rezoluţia din 19 ianuarie 2010, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea a dispus admiterea în parte ca întemeiată a plângerii petentului l.I. împotriva soluţiei dată în Dosar nr. 375/P/2008 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea în sensul că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 10 lit. a) C. proc. pen., în ceea ce priveşte infracţiunile prev. şi ped. de art. 292 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 326 NCP) şi art. 264 C. pen. şi înlăturarea aplicării în cauză a dispoziţiilor art. 12 C. proc. pen.

Cu privire la critica vizând obligarea petiţionarului la plata cheltuielilor judiciare către stat, Înalta Curte apreciază că şi aceasta este nefondată, întrucât potrivit dispoziţiilor art. 192 alin. (3) C. proc. pen., în cazul declarării apelului ori recursului sau al introducerii oricărei alte cereri, cheltuielile judiciare sunt suportate de către persoana căreia i s-a respins ori care şi-a retras apelul, recursul sau cererea.

De altfel, criticile recurentului petent reiau în esenţă aspectele invocate în plângerea penală adresată primei instanţe şi au făcut obiectul analizei acestei, după cum s-a şi demonstrat mai sus, iar în această etapă procesuală, a recursului nu s-au dovedit aspecte noi de natură a fundamenta o concluzie diferită de cea a primei instanţe. Aşadar, pentru toate aceste considerente, apreciind că soluţia pronunţată în cauză este legală, temeinică şi corect motivată în fapt şi în drept, văzând dispoziţiile art. 385¹⁵ pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte, va respinge recursul ca nefondat, iar în baza art. 192 alin. (3) din acelaşi cod va obliga recurentul petiţionar la cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiţionarul l.I. împotriva sentinţei penale nr. 25/PI din 11 februarie 2010 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Obligă recurentul petiţionar la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 26 mai 2010.

← ICCJ. Decizia nr. 4203/2010. Penal. Plângere împotriva...		ICCJ. Decizia nr. 2241/2010. Penal. Abuz în serviciu contra... →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 2070/2010. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs