ICCJ. Decizia nr. 2264/2010. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2264/2010
Dosar nr. 134/35/2010
Şedinţa publică din 9 iunie 2010
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
A. 1. Prin sentinţa penală nr. nr. 37/PI din 11 martie 2010 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, s-a respins ca nefondată plângerea petentului D.G. împotriva rezoluţiilor Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea din 11 noiembrie 2009 şi 8 ianuarie 2010, iar în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. a fost obligat petentul la plata sumei de 50 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
2. Această soluţie a fost dispusă urmare plângerii întemeiată pe dispoziţiile art. 2781 C. proc. pen., înregistrată pe rolul primei instanţe sub nr. 134/35/2010, plângere prin care petentul D.G. a solicitat instanţei desfiinţarea rezoluţiilor atacate, trimiterea cauzei procurorului în vederea începerii urmăririi penale ori reţinerea spre judecare pentru săvârşirea faptelor menţionate în plângerea depusă la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea şi tragerea la răspundere penală a făptuitorilor M.B., C.C. şi Z.N. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prev. de art. 192, 217, 246 şi 267 C. pen.
3. Prin rezoluţia din 11 noiembrie 2009, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de M.B., executor judecătoresc în circumscripţia Judecătoriei Negreşti Oaş, C.C. din cadrul Postului de Poliţie Cămârzana şi Z.N., sub aspectul comiterii infracţiunilor prev. şi ped. de art. 192, 217, 246 şi 267 C. pen., întrucât aceste fapte nu există ori le lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunilor reclamate.
În motivare procurorul a reţinut, în esenţă, următoarele: în cauză, partea vătămată D.G. a sesizat simultan Poliţia oraşului Negreşti Oaş şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare, referitor la cercetarea împrejurărilor în care s-a procedat la evacuarea din 08 septembrie 2009, ce s-a realizat la imobilul din localitatea Cămârzana.
Sesizările au fost înregistrate în mod distinct şi declinate succesiv la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea în considerarea competenţei după calitatea persoanei executorului judecătoresc M.B. din circumscripţia teritorială a Judecătoriei Negreşti Oaş. Cauzele au fost reunite în fază de acte premergătoare urmăririi penale, în baza rezoluţiei nr. 812/P/2009, sub nr. de Dosar 496/P/2009.
În fapt, s-a reţinut că partea vătămată D.G. a solicitat organelor judiciare cercetarea penală a făptuitorului M.B., care împreună cu agentul de poliţie C.C. şi cu făptuitorul Z.N., în data de 08 septembrie 2009, au pătruns în imobilul situat în comuna Cămârzana şi au evacuat mai multe bunuri, prilej cu care partea vătămată a susţinut că s-au comis infracţiuni de violare de domiciliu, distrugere, abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, precum şi infracţiunea de tortură. în susţinerea acestei plângeri, D.G. a arătat că nu a avut nici o cunoştinţă despre procedurile de executare silită şi vânzarea la licitaţie publică a imobilului, nu s-a îngrijit nimeni să-i comunice aceste acte, apoi s-a făcut o pătrundere ilegală împotriva drepturilor sale de proprietar, cu degradarea şi distrugerea mai multor bunuri mobile şi prin folosirea forţei fizice faţă de persoana sa, constând în încătuşare şi luxarea umărului stâng, pentru care a necesitat 7-8 zile de îngrijiri medicale.
Fiind examinate actele procedurale de executare silită prin raportarea lor la normele procesual civile prevăzute de partea a V-a C. proc. civ., a rezultat că Dosarul execuţional nr. 88/2009, întocmit de făptuitorul M.B. în calitate de executor judecătoresc, în exercitarea şi îndeplinirea atribuţiilor sale de serviciu, respectă formalităţile de sesizare prevăzute în drept în art. 3731 C. proc. pen. privind încuviinţarea de către instanţa de executare a actelor de executare silită.
Activitatea făptuitorului respectă, în consens cu normele ce guvernează executarea silită, caracterul şi obligaţia de rol activ, diligentă şi stăruinţă în toate mijloacele admise de lege, pentru realizarea integrală şi cu celeritate a obligaţiei prevăzută de titlul executoriu şi transpusă de partea interesată în persoana executorului prin investirea lui conform regulilor mandatului cu încasarea creanţei, drepturi exercitate de către executor într-o formă şi într-un domeniu de autoritate publică, care respectă toate exigenţele legale instituite de către legiuitor în normele speciale referitoare la executarea silită. Susţinerile că făptuitorul nu a comunicat actele sale de executare, în prealabil cu debitorii, creditorii şi instituţiile cu îndatoriri adiacente sunt neadevărate, cât timp există dovada efectuării acestor comunicări la dosarul cauzei.
În ceea ce priveşte obligaţia executorului judecătoresc prev. în art. 497 alin. (2) C. proc. civ. privind înscrierea somaţiei în cartea funciară, s-a precizat că în această cauză, în mod particular, obiectul executării silite îl constituia un teren şi un edificiu deţinute de debitor în regim extratabular şi deci formalităţile de opozabilitate faţă de terţi a actelor de executare nu puteau fi înscrise într-o coală de carte funciară pe simplul motiv că ea nu există. Cu toate acestea, legiuitorul a prevăzut remediul de natură civilă şi pentru astfel de situaţii, recunoscând posibilitatea unui terţ la evicţiune. Ca o concluzie ce se desprinde din această motivare, s-a reţinut că executorul judecătoresc nu poate fi responsabilizat pentru faptul că, peste voinţa sa, a fost în imposibilitatea absolută de notare în cartea funciară a somaţiei de executare silită, ce derivă din situaţia imobilului debitorului executat, care a edificat construcţiile sale într-un regim extratabular.
Imputarea superficialităţii efectuării unei expertize executorului judecătoresc este în contradicţie cu principiul personalităţii legii penale, prevăzute în art. 4 C. pen., iar pe de altă parte această concluzie reţinută de către Camera Executorilor Judecătoreşti nu numai că excede sfera atribuţiilor proprii de examinare a legalităţii actelor executorului ori a conduitei acestuia, dar se pronunţă asupra activităţii unui specialist autorizat dintr-un cu totul alt domeniu.
Nu se poate ignora un alt aspect important care ţine de poziţia subiectivă a părţii vătămate D.G. care, deşi a cunoscut despre procedurile de executare silită pe care făptuitorul le desfăşura împotriva debitorilor la domiciliul acestora, nu a uzat de posibilitatea legală a contestării actelor de executare silită în condiţiile art. 399 - 404 C. proc. civ., cât timp el susţine că deţine un titlu pe baza căruia pretinde dreptul de proprietate asupra imobilului executat încă din 8 ianuarie 2007, de când a plătit impozitul pentru clădirea în litigiu. Aceste aspecte denotă fără putinţă de tăgadă lipsa bunei credinţe a părţii vătămate, care acum se foloseşte de toate căile prin care poate avea acces la justiţie, spre discreditarea actului de executare silită fără a se orienta spre căile legale care îi pot valorifica pretinsul drept de proprietate. La edificarea acestei concluzii s-a ţinut seama şi de raporturile vădit subiective care există între partea vătămată D.G. şi debitorii N.V. şi N.M., între care există raporturi de rudenie de gradul I. Nu a fost exclusă nici forma şi forţa probantă a contractului sub semnătură privată de care partea vătămată face uz în apărarea intereselor sale şi care, nepurtând o dată certă, nu se poate stabili cu precizie când a luat naştere şi de când îşi produce efectele şi, mai mult, dacă au fost sau nu respectate caracterele juridice esenţiale ale contractului de vânzare cumpărare, referitoare la caracterul oneros al contractului sinalagmatic şi la consensul părţilor asupra translativităţii efective a proprietăţii asupra imobilului sau dacă, pur şi simplu, în mod formal, acest înscris a fost prezentat doar în scopul obstaculării executării silite.
În ceea ce priveşte analiza în drept necesară în cauză, raportat la starea de fapt reţinută în cauză şi a considerentelor mai sus dezvoltate, s-a procedat la examinarea textelor incriminatorii ale infracţiunilor prev. în art. 192, 217, 246, 267 C. pen., ajungând la concluzia că acţiunea penală în cauză nu poate fi exercitată, deoarece lipseşte un element constitutiv al infracţiunii, sau chiar că unele dintre faptele reclamate nu există.
4. Prin rezoluţia din 8 ianuarie 2010 a procurorului general Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea, s-a dispus respingerea ca neîntemeiată a plângerii petentului D.G., împotriva soluţiei dată în Dosarul nr. 496/P/2009 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea.
5. Prin sentinţa recurată, prima instanţă a constatat că rezoluţia contestată a fost dată cu respectarea dispoziţiilor legale. Astfel, s-a reţinut că art. 192 C. pen. incriminează infracţiunea de violare de domiciliu ce constă în „pătrunderea fără drept în orice mod într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de acestea, fără consimţământul persoanei care-l foloseşte sau refuzul de a le părăsi la cererea acesteia". Din cerinţele legale exprese rezultă că nu este realizată latura obiectivă a acestei infracţiuni, deoarece executorul judecătoresc M.B. a pătruns cu un anume drept în imobilul supus executării silite, pentru care a fost în prealabil autorizat prin încheierea nr. 386/CC/2009, argumente pentru care acţiunea penală în cauză nu poate fi exercitată, deoarece lipseşte un element constitutiv al infracţiunii, ceea ce atrage după sine incidenţa cazului prev. de art. 10 lit. d) C. proc. pen.
De asemenea, sub aspectul infracţiunii prev. de art. 217 C. pen., aceasta constă în „distrugerea, degradarea ori aducerea în stare de neîntrebuinţare a unui bun aparţinând altuia", faptă care nu poate fi reţinută ca existând în materialitatea sa deoarece s-a dovedit că imobilul şi, implicit, bunurile din spaţiile sale nu au fost în posesia sau folosinţa părţii vătămate şi deci nu au aparţinut acestuia, iar după evacuare ele au fost predate integral pe bază de inventar martorului N.l. de către custodele Z.N. Faţă de această stare de fapt, s-a reţinut incidenţa art. 10 lit. a) C. proc. pen.
S-a mai reţinut că art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) incriminează infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor ce constă în „fapta funcţionarului public care în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu cu ştiinţă nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o vătămare intereselor legale ale unei persoane", dar că acest text de lege este inaplicabil în cauză, deoarece s-a făcut dovada faptului că executorul judecătoresc şi-a exercitat atribuţiile de serviciu în conformitate cu normele legale şi, mai mult, ele au fost supuse controlului jurisdicţional al instanţei de executare care Ie-a confirmat de fiecare dată prin admiterea cererilor de încuviinţare a executării silite, de autorizare a pătrunderii în imobilul debitorului şi de efectuare a evacuării acestuia. Drept urmare, s-a apreciat că această faptă nu există şi este incident cazul prev. de art. 10 lit. a) C. proc. pen., pentru care nu poate fi pusă în mişcare acţiunea penală.
Referitor la dispoziţiile art. 267 C. pen., acest text de lege incriminează infracţiunea de tortură constând în „fapta prin care se provoacă unei persoane, cu intenţie, o durere sau suferinţe puternice, fizice ori psihice îndeosebi cu scopul de a obţine de la această persoană sau de la o persoană terţă informaţii sau mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta sau o terţă persoană l-a comis de a intimida sau de a face presiuni asupra ei, ori de a intimida ori face presiuni asupra unei terţe persoane sau pentru oricare alt motiv bazat pe o formă de discriminare oricare ar fi ea, atunci când asemenea durere sau astfel de suferinţe sunt aplicate de către un agent al autorităţii publice sau de orice alte persoane care acţionează cu titlu oficial sau la instigarea ori consimţământul expres sau tacit al unor asemenea persoane". Nici acest text nu este aplicabil în cauză pentru simplul considerent că partea vătămată a fost factorul de ameninţare asupra persoanelor care desfăşurau activităţile de executare silită şi nu invers, pentru care agenţii de forţă publică care, potrivit art. 3732 C. proc. civ. trebuie să îşi dea concursul la îndeplinirea efectivă a executării silite, au reacţionat în concordanţă cu normele speciale ale Legii nr. 218/2002, cu referire strictă la obligaţiile impuse de art. 31 alin. (1) lit. a) şi b), care impun acestor lucrători ca, în cadrul exerciţiului autorităţii publice, să legitimeze şi să stabilească identitatea persoanelor care pregătesc sau au comis o faptă ilegală, să le conducă la sediul poliţiei, dacă acestea în acţiunile lor periclitează viaţa persoanelor, ordinea publică sau alte valori, iar în cazul nerespectării dispoziţiilor pe care le dau, sunt îndreptăţiţi să folosească forţa. În concluzie, actele de imobilizare a părţii vătămate D.G. au fost necesare şi just aplicate, fără urmărirea unui scop calificat, precum pretinde elementul material al laturii obiective din infracţiunea de tortură, ci cu urmărirea unui scop licit şi anume păstrarea ordinii publice, motiv pentru care s-a apreciat că sunt aplicabile dispoziţiile art. 10 lit. d) C. proc. pen.
La aceste aspecte se mai adaugă şi considerentul că la Parchetul de pe lângă Judecătoria Negreşti Oaş în Dosarul nr. 738/P/2009 se efectuează acte de urmărire penală faţă de învinuiţii D.G. şi N.M., pentru infracţiunea de nerespectare a hotărârii judecătoreşti în condiţiile art. 271 alin. (1) şi (2) C. pen., pentru care s-a început urmărirea penală prin rezoluţia procurorului din 26 octombrie 2009, prin reţinerea actelor de ameninţare exercitate de învinuiţi faţă de organul de executare, stare de fapt reţinută tot cu ocazia executării silite - obiect al cauzei analizate în prezenta soluţie.
Prima instanţă a mai reţinut că aceste considerente sunt aplicabile tuturor persoanelor care au participat la actele de executare silită şi au dobândit calitatea de făptuitori prin plângerea penală conexă formulată în data de 13 octombrie 2009 de către aceeaşi parte vătămată D.G. şi care a solicitat pe lângă cercetarea penală a executorului judecătoresc M.B. şi a făptuitorilor Z.N. şi C.C.
B. Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs petentul D.G., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, reiterând, în esenţă, criticile din plângerea penală şi plângerea adresată instanţei în baza art. 2781 C. proc. pen. şi solicitând casarea sentinţei, desfiinţarea rezoluţiei şi trimiterea cauzei la parchet în vederea începerii urmăririi penale.
Examinând recursul declarat de petent sub toate aspectele, conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat.
Instanţa de fond a constatat că situaţia de fapt reţinută de procuror corespunde actelor premergătoare administrate în prezenta cauză şi că acesta a apreciat în mod corect că activităţile desfăşurate de intimaţi nu întrunesc elemente constitutive ale infracţiunilor reclamate prin plângerea penală sau că acestea nu există.
În concret, procurorul şi prima instanţă au analizat punctual criticile petentului, reţinând în mod fundamentat că infracţiunea de violare de domiciliu, pretins a fi săvârşită de executorul judecătoresc M.B. şi de intimaţii Z.N. şi C.C. nu subzistă, întrucât executorul judecătoresc avea abilitarea legală de a pătrunde în imobil (încheierea nr. 386/CC/2009), la fel şi lucrătorul de poliţie care, potrivit legii, avea obligaţia de a sprijini îndeplinirea efectivă a executării silite, potrivit art. 3732 C. proc. civ.; totodată, prezenta intimatului Z.N. la locul executării silite este justificată de calitatea sa de creditor, fiindu-i lăsate în custodie, pe bază de inventar, bunurile mobile găsite la locul executării. De asemenea, s-a reţinut în mod întemeiat că executorul judecătoresc M.B. a respectat formalităţile prevăzute de lege, solicitând instanţei de executare încuviinţarea executării silite în Dosarul execuţional nr. 88/2009 şi comunicând părţilor actele de executare, la dosar existând atât încheierea de încuviinţare a executării silite, nr. 385/CC/2009, cât şi dovada efectuării respectivelor comunicări. De asemenea, referitor la obligaţia executorului judecătoresc prev. de art. 497 alin. (2) C. proc. civ. privind înscrierea somaţiei în cartea funciară, s-a reţinut în mod fundamentat că executorul judecătoresc nu poate fi responsabilizat pentru faptul că a fost în imposibilitatea absolută de notare în cartea funciară a somaţiei de executare silită, atâta vreme cât această împiedicare derivă din situaţia imobilului debitorului executat, care a edificat construcţiile într-un regim extratabular.
Nu în ultimul rând, procurorul şi prima instanţă au evidenţiat în mod obiectiv atitudinea petentului care, deşi a cunoscut despre procedurile de executare silită pe care făptuitorul le desfăşura împotriva debitorilor la domiciliul acestora, nu a uzat de posibilitatea legală a contestării actelor de executare silită în condiţiile art. 399 - 404 C. proc. civ., deşi pretinde că este proprietarul imobilului executat încă din data de 8 ianuarie 2007, când a plătit impozitul pentru clădirea în litigiu. Lipsa bunei credinţe a persoanei vătămate a fost pusă în evidenţă şi prin prisma raporturilor vădit subiective care există între partea vătămată D.G. şi debitorii N.V. şi N.M., între care există raporturi de rudenie de gradul I, fiind luată în calcul şi simulaţia actului de care face uz în apărarea intereselor sale, act care, nepurtând o dată certă, nu se poate stabili cu precizie când a luat naştere şi de când îşi produce efectele, precum şi dacă respectă caracterele juridice esenţiale ale contractului de vânzare cumpărare.
În raport de această situaţie de fapt, procurorul şi prima instanţă, luând în discuţie dispoziţiile incidente C. proc. civ. şi Legea nr. 218/2002, au apreciat în mod justificat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunilor prev. de art. 192 şi art. 267 C. pen., precum şi că nu există infracţiunile prev. de art. 217 şi art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), pentru considerentele deja expuse la pct. A.3 şi 5, astfel că solicitarea petentului ca, urmare admiterii recursului, să se desfiinţeze rezoluţia şi să se trimită cauza procurorului în vederea începerii urmăririi penale şi efectuarea unei cercetări la faţa locului este neîntemeiată şi urmează a fi respinsă.
Ca atare, pentru aceste considerente, constatând că atât rezoluţia procurorului cât şi sentinţa pronunţată în cauză sunt legale şi temeinice, văzând şi dispoziţiile art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, iar în baza art. 192 alin. (2) din acelaşi cod va obliga recurentul la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiţionarul D.G. împotriva sentinţei penale nr. 37/PI din 11 martie 2010 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Obligă recurentul petiţionar la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 09 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4209/2010. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 2266/2010. Penal. înşelăciunea (art. 215... → |
|---|
