ICCJ. Decizia nr. 2098/2010. Penal. Traficul de influenţă (art.257 C.p.). Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2098/2010
Dosar nr. 3210/1/2010
Şedinţa publică din 27 mai 2010
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Decizia penală nr. 1294 de la 2 aprilie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. 2682/1/2010 au fost respinse, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii T.M. şi B.I. împotriva încheierii din 23 martie 2010 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în dosarul nr. 9230/111/2003.
Au fost obligaţi recurenţii inculpaţi la plata sumelor de câte 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa supremă, ca instanţă de recurs a reţinut că prin încheierea din data de 23 martie 2010 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori s-a respins cererea privind sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 332 C. proc. pen. ridicată de recurenta T.M.
Împotriva acestei încheieri, a formulat recurs T.M. care a criticat soluţia instanţei de apel, ca fiind nelegală şi netemeinică, solicitând admiterea recursului aşa cum l-a formulat, mai exact admiterea excepţiei de neconstituţionalitate invocată de instanţa de apel.
În acest sens, prin fax, a trimis un memoriu depus la dosar.
Recursul a fost respins, ca nefondat, pentru următoarele motive:
Examinând legalitatea şi temeinicia soluţiei instanţei de apel, Înalta Curte a constatat că această soluţie este legală şi temeinică faţă de următoarele considerente:
Înalta Curte are în vedere condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992 în examinarea motivelor de recurs formulate şi a constatat că aceste condiţii nu subzistă, deoarece nu se impune sesizarea Curţii Constituţionale privind soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate privind dispoziţiile art. 332 C. proc. pen.
În argumentarea acestor considerente s-a constatat că dispoziţiile procedurale prevăzute de dispoziţiile art. 332 C. proc. pen. nu sunt esenţiale în soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei de apel.
În primul rând, dosarul a fost înregistrat pe rolul instanţei de apel la data de 18 februarie 2008, fiind acordate 13 termen de judecată, termene la care nu s-a ridicat această excepţie.
Dispoziţiile art. 332 C. proc. pen. se referă la restituirea pentru refacerea urmăririi penale, ori în speţa de faţă s-a solicitat restituirea cauzei la procuror invocându-se excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor dispoziţiilor art. 332 C. proc. pen., când se putea cere pur şi simplu acest lucru (restituirea cauzei la procuror) în conformitate cu textul de lege a cărui neconstituţionalitate se invocă.
Mai mult chiar, s-a constatat că prin invocarea acestei excepţii, după 13 termene de judecată nu se face altceva decât încercarea de a se tergiversa soluţionarea cauzei.
Faţă de această situaţie, Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 1 lit. C. proc. pen. a respins recursul formulat, ca nefondat.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. a fost obligată recurenta la plata cheltuielilor de judecată către stat.
Prin încheierea de şedinţă din camera de consiliu de la 13 aprilie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. 2682/1/2010 s-a dispus îndreptarea erorii materiale strecurată în minuta deciziei nr. 1294 din 2 aprilie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 2682/1/2010, în sensul că alin. (1) şi (2) vor avea următorul conţinut:
„Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpata T.M. împotriva încheierii din 23 martie 2010 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în dosarul nr. 9230/111/2003.
Obligă recurenta inculpată la plata sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat."
Despre îndreptarea erorii materiale efectuată prin prezenta, se va face menţiune, conform art. 195 alin. (3) C. proc. pen., la sfârşitul actului corectat.
Împotriva deciziei mai sus menţionate a formulat contestaţie în anulare T.M., ce a avut calitatea de recurentă inculpată, în recurs, contestaţie ce a fost înregistrată pe rolul Secţiei Penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub nr. 3210/1/2010 la data de 16 aprilie 2010.
În motivarea contestaţiei în anulare formulate, contestatoarea a arătat în scris că nu a fost citată pentru soluţionarea procesului penal, ea având reşedinţa în Austria.
Examinând contestaţia în anulare formulată de contestatoarea T.M., sub aspectul admisibilităţii în principiu, potrivit art. 391 C. proc. pen., Înalta Curte constată ca fiind inadmisibilă contestaţia în anulare pentru considerentele ce se vor arăta.
Contestaţia în anulare constituie o cale extraordinară de atac prin care pot fi reparate erori de neînlăturat pe alte căi şi anume anularea pentru vicii, nulităţi privind actele de procedură şi nu un motiv care ar constitui o nulitate privind fondul cauzei.
Natura juridică a acestui remediu procesual este mixtă, atât de anulare, în sensul că pe calea contestaţiei în anulare poate fi anulată hotărârea, cât şi de retractare, respectiv că însăşi instanţa care a pronunţat hotărârea este pusă de a controla condiţiile în care a dat hotărârea şi de a o infirma eventual.
Totodată, din perspectiva tehnicii de reglementare a acestei căi extraordinare de atac, legiuitorul a folosit enumerarea expresă şi limitativă a cazurilor în care se poate ataca o hotărâre definitivă, prin intermediul contestaţiei în anulare, ceea ce reprezintă o garanţie că această cale nu va da posibilitatea oricui şi oricând de înlăturare a efectelor pe care le au hotărârile judecătoreşti definitive.
Astfel, în conţinutul dispoziţiilor art. 386 C. proc. pen., aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006, sunt prevăzute cazurile de contestaţie în anulare, statuându-se că împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri:
a) când procedura de citare a părţii pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs nu a fost îndeplinită conform legii;
b) când partea dovedeşte că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a încunoştinţa instanţa despre această împiedicare;
c) când instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute în art. 10 alin. (1) lit. f) - i1), cu privire la care existau probe în dosar;
d) când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă;
e) când, la judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanţa de recurs, inculpatul prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia este obligatorie potrivit art. 38514 alin. (11) ori art. 38516 alin. (1).
Dispoziţiile art. 387 din acelaşi cod referitoare la cererea de contestaţie stipulează condiţiile referitoare la aceasta, respectiv la titulari şi motive, în sensul că:
„(1) Contestaţia în anulare poate fi făcută de oricare dintre părţi, iar contestaţia pentru motivele prevăzute în art. 386 lit. c) şi d), şi de procuror.
(2) În cererea de contestaţie în anulare pentru motivele prevăzute în art. 386 lit. a) - c) şi e) trebuie să se arate toate cazurile de contestaţie pe care le poate invoca contestatorul şi toate motivele aduse în sprijinul acestora."
De asemenea, în art. 391 C. proc. pen., legiuitorul a prevăzut că „ (1) Instanţa examinează admisibilitatea în principiu a cererii de contestaţie prevăzute în art. 386 lit. a) - c) şi e ), fără citarea părţilor. (2) Instanţa constatând că cererea de contestaţie este făcută în termenul prevăzut de lege, că motivul pe care se sprijină contestaţia este dintre cele prevăzute în art. 386 şi că în sprijinul contestaţiei se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar, admite în principiu contestaţia şi dispune citarea părţilor interesate."
Înalta Curte, verificând contestaţia în anulare formulată de contestatoarea T.M., prin prisma dispoziţiilor art. 391 C. proc. pen., referitoare la admisibilitatea în principiu, a constatat că cererea de contestaţie în anulare, aflată la fila 1 din dosarul nr. 3210/1/2010 al Înaltei Curţi, nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 387 cu referire la art. 386 C. proc. pen., respectiv contestatoarea nu a arătat motivele pe care se sprijină contestaţia din cele prevăzute expres şi limitativ de art. 386 C. proc. pen., nedepunând şi neinvocând dovezi în susţinerea acestora.
Astfel, în mod concret contestatoarea nu a indicat în mod expres cazul de contestaţie în anulare din cele prevăzute expres şi limitativ în conţinutul art. 386 lit. a)-e) C. proc. pen., precum şi faptul că nu a depus dovezi din care să ateste susţinerea că ar avea reşedinţa în Austria, aşa cum se prevede în mod expres în conţinutul art. 387 alin. (2) C. proc. pen.
Din examinarea cauzei care a făcut obiectul recursului, deşi există un citativ în care se indică o adresă a recurentei inculpate în străinătate, respectiv în Austria, pe lângă alte adrese din ţară (fila 3 dosarul nr. 2682/1/2010 al Înaltei Curţi ), atât în memoriul depus, în sentinţa penală nr. 29/P/2008 a Tribunalului Bihor, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. 9230/111/2003 ( număr în format vechi 9230/P/2003), în încheierea de şedinţă de la 23 martie 2010 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în dosarul nr. 9230/111/2003, în cererea scrisă având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate, aflate la filele 16-39 dosarul nr. 2682/1/2010 al Înaltei Curţi, nu este indicată nicio adresă de reşedinţă în Austria, aşa încât procedura de citare a recurentei inculpate T.M. a fost îndeplinită la adresele din Oradea, judeţul Bihor, prin afişare (fila 11 dosarul nr. 2682/1/2010 al Înaltei Curţi), în judeţul Bihor, existând semnătura unei rude cu destinatarul, respectiv T.M., mama destinatarei, cu indicarea actului de identitate ( fila 13 dosarul nr. 2682/1/2010 al Înaltei Curţi), precum şi prin afişare la Consiliul Local Oradea, judeţul Bihor ( fila 15 dosarul nr. 2682/1/2010 al Înaltei Curţi ).
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatoarea T.M. împotriva deciziei penale nr. 1294 din 2 aprilie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. 2682/1/2010.
În conformitate cu art. 192 alin. (2) C. proc. pen. se va obliga contestatoarea la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatoarea T.M. împotriva deciziei penale nr. 1294 din 2 aprilie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. 2682/1/2010.
Obligă contestatoarea la plata sumei de 200 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 27 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2079/2010. Penal. Menţinere măsură de... | ICCJ. Decizia nr. 2227/2010. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
