ICCJ. Decizia nr. 2281/2010. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2281/2010
Dosar nr. 12244/2/2009
Şedinţa publică din 10 iunie 2010
Asupra recursului de faţă în baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 38 din 16 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petiţionara M.G.M.G. împotriva rezoluţiei din 21 august 2009 dată în Dosarul nr. 954/P/2008 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti. S-au reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin rezoluţia din 21 august 2009, dată în Dosarul nr. 954/P/2008 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de avocatul P.l., pentru infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290 alin. (1) C. pen., reţinându-se, din verificările efectuate, că fapta reclamată nu există, pentru următoarele motive:
Din verificările efectuate, a rezultat că la data de 20 februarie 2006, a fost încheiat contractul de asistenţă juridică între Cabinetul Individual de Avocatură l.P. şi petenta M.G.M.G., având ca obiect acordarea de asistenţă juridică şi reprezentare în Dosarul nr. 20775/2004 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală. Potrivit art. 2 din contract, onorariul convenit de părţi a fost în cuantum de 500 lei, iar la art. 5 din contract (alte clauze) se stipula faptul că "în cazul unei decizii judecătoreşti favorabile, clienta va ceda 12 % onorariu din valoarea imobilului către Cabinet Individual de Avocatură l.P., în bani sau în natură".
Ulterior, pe parcursul judecării cauzei ce a avut ca obiect contestaţie la executare, petenta a formulat o cerere de înscriere în fals cu privire la contractul de asistenţă juridică, indicând ca autor al falsului pe avocatul P.l., care ar fi completat menţiunile stipulate la art. 5 din contract ulterior datei de 20 februarie 2006, când a semnat înscrisul la rubrica "client".
În susţinerea acuzaţiilor, petenta a precizat că nu a fost niciodată de acord să achite avocatului un onorariu de 12% din valoarea imobilului în litigiu, cu atât mai mult cu cât acesta a avut o contribuţie minoră la câştigarea procesului, în contextul în care motivele de recurs şi concluziile scrise fuseseră redactate de fostul său apărător şi că nu a primit primul exemplar al contractului, fiind avizată cu privire la inserarea clauzei abia după notificarea sa prin executorul judecătoresc în acest sens.
În urma verificărilor efectuate, a rezultat că Decizia instanţei supreme, în faţa căreia a fost asistată de avocatul l.P., a fost favorabilă petentei, care a fost pusă în posesia imobilului, pe care ulterior l-a înstrăinat cu suma de 260.000 euro.
Din depoziţia avocatului P.l., s-a reţinut că toate aspectele legate de obiectul dosarului, de mandatul său de reprezentare, onorariul fix şi onorariul de succes au fost discutate chiar înainte de încheierea contractului, cuantumul acestuia fiind stabilit în considerarea faptului că a fost achitat un onorariu fix modic, de 500 lei.
Din actele premergătoare a mai rezultat că petenta i-a achitat avocatului suma de 1800 euro, în temeiul contractului de asistenţă juridică încheiat la 20 februarie 2006, sumă pe care avocatul a explicat-o ca reprezentând un procent din suma de 13.000 euro, obţinută cu titlu de avans la încheierea antecontractului de vânzare-cumpărare a imobilului.
Prin raportul de constatare tehnico-ştiinţifică întocmit de specialiştii din cadrul I.G.P. - Institutul de Criminalistică, s-a concluzionat, în esenţă, că spectrele substanţelor scripturale cu care au fost executate menţiunile de la art. 5 din contract sunt asemănătoare cu cele ale substanţelor scripturale cu care au fost executate celelalte rubrici ale contractului şi că nu se poate stabili dacă menţiunile în litigiu au fost completate anterior sau ulterior datei de 20 februarie 2006. Cu privire la acest ultim aspect, s-a comunicat că nu se dispune de criterii ştiinţifice pentru a stabili data întocmirii, vechimea unui act, în raport cu modificările în timp ale materialelor de scriere, care nu pot fi cuantificate printr-un model matematic din cauze ce ţin de diversitatea factorilor externi şi interni care intervin în timpul păstrării unui document.
Prin rezoluţia din 30 decembrie 2009, dată în Dosarul nr. 1993/11-2/2009 a procurorului general, a fost menţinută rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale, ca fiind legală şi temeinică.
Prin plângerea depusă la instanţă, petiţionara a criticat soluţia de neîncepere a urmăririi penale.
Instanţa de fond, prin sentinţa penală sus-menţionată, a respins, ca nefondată, plângerea petiţionarei, reţinând, în esenţă, că actele premergătoare efectuate în cauză nu confirmă susţinerile petentei, referitoare la falsificarea contractului de asistenţă juridică de către avocat, prin adăugarea ulterioară semnării acestuia, a clauzei de plată a unui onorariu de 12 % în situaţia obţinerii unei hotărâri judecătoreşti favorabile.
S-a reţinut că singurul mijloc de probă obiectiv care ar fi avut şanse mari de a adovedi existenţa faptei reclamate, raportul de constatare tehnico-ştiinţifică, nu confirmă acuzaţia petentei, ci concluzionează că nu se poate stabili dacă menţiunile în litigiu au fost completate anterior sau ulterior datei de 20 februarie 2006 şi că nu există criterii ştiinţifice pentru a stabili data întocmirii unui act, în raport cu modificările în timp ale caracteristicilor fizico-chimice ale substanţelor scripturale, precum şi ale suportului de hârtie.
În privinţa acestui mijloc de probă, au fost respinse criticile aduse de petentă, referitoare la participarea unui expert-parte la efectuarea constatării tehnico-ştiinţifice şi la posibilitatea de a face obiecţiuni la acest raport, cu motivarea că au fost respectate prevederile legale în materie.
S-a mai reţinut că nici depoziţia martorului D.M., care a fost de faţă la încheierea contractului de asistenţă juridică nu întăreşte afirmaţiile petentei cu privire la modul de completare a acestui înscris. În schimb, apărările intimatului avocat sunt credibile, întrucât se coroborează cu fapte şi împrejurări rezultate din actele premergătoare. Astfel, este de presupus în mod rezonabil că onorariul fix stipulat la art. 2 din contract a fost în cuantum de 500 lei, o sumă modică ce nu ar fi putut acoperi costurile reale ale contractului încheiat de părţi. În al doilea rând, imediat după încheierea de către petentă a antecontractului de vânzare-cumpărare privind imobilul redobândit în urma procesului de revendicare, aceasta a achitat avocatului P.l. suma de 1800 euro, care, în urma unui simplu calcul matematic, se observă că reprezintă tocmai un procent de 12 % din suma de 15 000 euro, pe care petenta a încasat-o cu titlu de avans la momentul încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare.
S-a mai reţinut că toate celelalte aspecte de nelegalitate a contractului de asistenţă juridică şi reprezentare, referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 135 din Legea nr. 51/1995 privind Statutul profesiei de avocat, prin instituirea nepermisă a unui pact de „quata litis", nu prezintă nici o relevanţă pentru dovedirea infracţiunii de fals, ele putând fi eventual valorificate prin intermediul altor mijoace procesuale, prevăzute de aceeaşi lege.
Pentru aceste motive, s-a concluzionat că nu există motive de începere a urmăririi penale faţă de intimatul P.l.
Împotriva sentinţei a declarat recurs petiţionara, pe care l-a motivat în scris la filele 12-16 din dosar.
Recursul declarat de petiţionară împotriva sentinţei este nefondat.
Din actele premergătoare efectuate, rezultă, într-adevăr, că activitatea avocatului intimat a fost efectuată în temeiul unui contract de asistenţă juridică încheiat conform dispoziţiilor legale, susţinerea petentei referitoare la clauza inserată ulterior încheierii contractului nefiind confirmată de verificările efectuate în cauză.
Astfel, aşa cum a reţinut în mod corect prima instanţă, susţinerile petentei au fost infirmate de concluziile raportului de constatare tehnico-ştiinţifică întocmit de specialiştii din cadrul I.G.P. - Institutul de Criminalistică, care a concluzionat, în esenţă, că spectrele substanţelor scripturale cu care au fost executate menţiunile de la art. 5 din contract sunt asemănătoare cu cele ale substanţelor scripturale cu care au fost executate celelalte rubrici ale contractului şi că nu se poate stabili dacă menţiunile în litigiu au fost completate anterior sau ulterior datei de 20 februarie 2006. Totodată, s-a reţinut că nu se dispune de criterii ştiinţifice pentru a stabili data întocmirii, vechimea unui act, în raport cu modificările în timp ale materialelor de scriere, care nu pot fi cuantificate printr-un model matematic din cauze ce ţin de diversitatea factorilor externi şi interni care intervin în timpul păstrării unui document.
De asemenea, acuzaţiile petentei nu sunt susţinute nici de împrejurările din care a rezultat că onorariul fix stabilit în contractul de asistenţă juridică, reprezenta o sumă modică, în raport cu activitatea juridică pe care urma să o efectueze avocatul şi nici de faptul că petenta i-a achitat avocatului suma de 1800 euro, sumă care reprezintă un procent de 12 % din suma de 13.000 euro, obţinută cu titlu de avans la încheierea antecontractului de vânzare-cumpărare a imobilului.
În ce priveşte criticile petiţionarei, referitoare la efectuarea unei expertize tehnico-ştiinţifice asupra clauzei înscrise în contractul de asistenţă juridică, acestea nu pot fi primite.
Urmare sesizării printr-o plângere penală, organul de urmărire penală este obligat, ca în virtutea principiilor rolului activ şi al oficialităţii, să îndeplinească toate actele necesare soluţionării plângerii cu care a fost investit.
În acest sens, în conformitate cu dispoziţiile art. 224 alin. (1) C. proc. pen., în vederea începerii urmăririi penale, poate efectua acte premergătoare.
În cadrul acestei faze exterioare procesului penal, nefiind începută urmărirea penală în cauză, dispoziţiile procesual penale nu permit strângerea de probe, ci doar efectuarea unor verificări ale temeiniciei pretinselor fapte reclamate în conţinutul plângerii. Drept urmare, singurul mijloc de probă, prin care puteau fi verificate susţinerile petentei în faza actelor premergătoare îl reprezenta constatarea tehnico-ştiinţifică. Organul de urmărire penală putea dispune efectuarea unei expertize, numai în situaţia în care ar fi fost începută urmărirea penală şi raportul tehnico-ştiinţific nu era complet sau concluziile acestuia nu erau precise.
Aşa fiind, critica referitoare la neefectuarea expertizei, imposibilitatea participării unui expert parte şi formulării de obiecţiuni nu este întemeiată, întrucât în cadrul acestei proceduri, în care nu s-a creat un cadru procesual legal, nu se administrează probe.
De altfel, aşa cum a reţinut şi prima instanţă, nemulţumirile oricărei persoane referitoare la prestaţia avocaţilor pot fi invocate în condiţiile Legii nr. 51/1995, pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, la baroul din care aceştia fac parte, fiind prevăzute sancţiuni specifice acestei profesii liberale.
În raport de considerentele expuse, se constată că sentinţa instanţei de fond este temeinică şi legală, urmând a fi respins, ca nefondat, recursul declarat de petiţionara M.G.M.G. împotriva sentinţei penale nr. 38 din 16 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta petiţionară M.G.M.G. împotriva sentinţei penale nr. 38 din 16 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Obligă recurenta petiţionară la plata sumei de 200 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 10 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2277/2010. Penal | ICCJ. Decizia nr. 4233/2010. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
