ICCJ. Decizia nr. 238/2010. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 238/2010
Dosar nr. 7100/2/200.
Şedinţa publică din 25 ianuarie 2010
Asupra recursului penal de faţă constată:
Prin sentinţa penală nr. 284 din 21 octombrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. 7100/2/2009, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petentul L.T. împotriva rezoluţiei din 28 mai 2009 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, emisă în lucrarea nr. 741/ll/2/2009, prin care se menţinuse rezoluţia nr. 935/P/2008 din 9 aprilie 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, prin care se dispusese neînceperea urmăririi penale faţă de intimatul S.V.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că cercetările în cauză au avut la bază sesizarea petentului referitoare la îngrădirea drepturilor sale, ca persoană arestată preventiv în Penitenciarul Bucureşti-Rahova, de către şeful Secţiei III din cadrul locului de deţinere, prin restrângerea abuzivă a dreptului de a primi vizite în regim deschis.
Prin rezoluţia din 9 aprilie 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti emisă în dosarul nr. 935/P/2008 s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de făptuitorul S.V., cercetat sub aspectul infracţiunilor prevăzute de art. 246, art. 247 şi art. 250 C. pen.
Soluţia de neurmărire penală a fost adoptată pe temeiul dispoziţiilor art. 10 lit. a) şi d) C. proc. pen., constatându-se fie că faptele reclamate nu se săvârşiseră în realitate, fie că intimatul nu urmărise prejudicierea drepturilor deţinutului.
Rezoluţia din 9 aprilie 2009 a procurorului de caz a fost atacată cu plângere la procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti care a confirmat soluţia adoptată în cauză, prin rezoluţia din 28 mai 2009 emisă în lucrarea nr. 741/ll/2/2009.
Nemulţumit de soluţiile adoptate la nivelul Ministerului Public, petentul s-a adresat cu plângere la instanţă, solicitând desfiinţarea rezoluţiei de neurmărire penală, cu motivarea că intimatul instigase agenţii supraveghetori ai locului de deţinere să-i întocmească un raport de incident şi că, pe baza acestei sesizări, îi fusese interzis dreptul de a primi vizite în regim deschis.
Pe baza actelor şi lucrărilor din dosarul cauzei, prima instanţă a constatat că rezoluţia de neurmărire penală este legală şi temeinică, neexistând elemente care să susţină săvârşirea vreunei fapte prevăzute de legea penală de către intimat.
S-a reţinut de către instanţă că, la data de 6 februarie 2008, petentului i s-a întocmit un raport de incident de către agentul de pază M.I., pe motiv că nu respectase programul de desfăşurare a activităţilor prevăzut în interiorul penitenciarului, în cadrul apelului efectuat cu privire la prezenţa deţinuţilor în camere.
Pe baza acestui raport de incident, a fost declanşată o procedură disciplinară împotriva petentului, fiind sesizată în acest scop Comisia de Disciplină din cadrul penitenciarului.
Prin hotărârea nr. 137 din 12 februarie 2008 a Comisiei de Disciplină s-a dispus clasarea lucrării, reţinându-se că la data incidentului petentul se afla sub tratament cu tranchilizante şi din acest motiv nu a putut răspunde la apelul agenţilor de pază.
S-a reţinut de către instanţă că, după clasarea lucrării la Comisia de Disciplină, respectiv la data de 14 septembrie 2009, petentul a primit o vizită de la familia sa, vizită ce s-a efectuat cu dispozitiv de separare, în „regim cabină".
Însă, exercitarea dreptului de vizită în această modalitate era prevăzută doar pentru anumite situaţii, inclusiv cazul în care persoana privată de libertate era supusă unei anchete disciplinare sau i se aplicase o sancţiune disciplinară.
Cu toate acestea, instanţa a constatat că restrângerea dreptului la vizită al petentului nu era imputabilă intimatului, întrucât la data efectuării vizitei, acesta nu fusese informat cu privire la încetarea urmăririi disciplinare şi clasarea lucrării.
S-a concluzionat că pentru neîndeplinirea obligaţiei de comunicare a hotărârii de clasare a lucrării de către Comisia de Disciplină din cadrul penitenciarului nu putea fi angajată răspunderea penală a intimatului.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat recurs petentul L.T., fără a formula critici concrete, reiterând susţinerile formulate în cadrul plângerii penale.
Examinând cauza, în conformitate cu dispoziţiile art. 385/6 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul nu este fondat, pentru considerentele ce urmează:
Invocând nerespectarea drepturile sale, ca persoană deţinută în executarea unui mandat de arestare preventivă, petentul susţine că în mod nejustificat i-a fost restricţionat de către intimat dreptul de a fi vizitat în penitenciar.
S-a arătat în acest sens că intimatul era responsabil de întocmirea raportului de incident pe baza căruia a fost urmărit disciplinar şi că, deşi împotriva sa nu se luase nicio măsură disciplinară, nu i s-a permis să primească vizite decât în condiţiile prevăzute pentru personale sancţionate disciplinar.
Deşi reală susţinerea petentului privitoare la restricţionarea nejustificată a dreptului său de vizitare în interiorul penitenciarului, Înalta Curte constată însă că încălcarea reclamată nu este imputabilă sub nicio formă intimatului.
Din actele de cercetare efectuate în cauză a rezultat că procedura disciplinară declanşată împotriva petentului a avut la bază raportul de incident din 6 februarie 2008 întocmit de agentul de pază M.I.
Conform raportului de incident, petentul a refuzat să răspundă la apelul privind prezenţa deţinuţilor în cameră şi să se ridice din pat, la cererea agenţilor de pază M.I. şi V.F.
Comportamentul petentului a fost observat şi de intimat care, în calitatea sa de şef al Secţiei III a Penitenciarului Bucureşti - Rahova, însoţea agenţii de pază în respectiva împrejurare.
Din declaraţiile celor doi angajaţi ai penitenciarului a rezultat însă că intimatul nu Ie-a cerut acestora să consemneze incidentul petrecut şi că întocmirea sesizării în cauză a avut loc la iniţiativa agentului de pază M.I. şi în baza obligaţiilor sale de serviciu.
De asemenea, a rezultat că aspectele consemnate în raport erau reale, petentul declarând în cursul cercetărilor efectuate că în ziua incidentului se afla sub efectul unui tratament cu tranchilizante şi că din acest motiv nu a putut răspunde la apelul agenţilor de pază.
Petentul nu a fost sancţionat disciplinar, prin hotărârea Comisiei de Disciplină nr. 137 din 12 februarie 2008, dispunându-se clasarea lucrării.
Soluţia de încetare a urmăririi disciplinare şi de nesancţionare a petentului nu a fost comunicată de îndată persoanelor cu atribuţii în supravegherea deţinuţilor.
Aspectul menţionat este deosebit de important având în vedere că pentru persoanele împotriva cărora se declanşase o procedură disciplinară sau li se aplicase o sancţiune disciplinară, dreptul de a primi vizite era restricţionat conform Deciziei nr. 463005 din 12 ianuarie 2008 a directorului Penitenciarului Rahova.
Potrivit deciziei susmenţionate, persoanele private de libertate, încadrate în regim închis de executare sau de maximă siguranţă, împotriva cărora se declanşase o procedură disciplinară sau fuseseră sancţionate disciplinar (indiferent de sancţiunea aplicată sau de contestarea ei) nu beneficiau de vizite fără dispozitiv de separare, pe o perioadă de 6 luni.
În caz, aşa cum s-a arătat, la data când petentul a primit vizita familiei sale, hotărârea Comisiei de Disciplină nu fusese comunicată compartimentului cu atribuţii în materie şi din acest motiv vizita efectuată s-a desfăşurat cu dispozitiv de separare, considerându-se incidente prevederile art. 4 din Decizia nr. 463005 din 12 ianuarie 2008 a directorului locului de deţinere.
Rezultă, aşadar, că restrângerea dreptului de vizitare al petentului nu a fost determinată de exercitarea necorespunzătoare a sarcinilor de serviciu de către intimat, acesta neavând atribuţii în materia comunicării actelor emise Comisia de Disciplină şi nici nu era responsabil de activitatea desfăşurată de compartimentul de supraveghere a efectuării vizitelor în penitenciar.
Toate aceste elemente au fost corect reţinute şi evaluate de prima instanţă care prin hotărârea pronunţată în cauză a confirmat soluţia de neurmărire penală adoptată la nivelul Ministerului Public faţă de intimatul S.V.
În consecinţă, în temeiul art. 385/15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză şi va dispune obligarea recurentului petent L.T. la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiţionarul L.T. împotriva sentinţei penale nr. 284 din 21 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Obligă recurentul petiţionar la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 25 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 237/2010. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2418/2010. Penal. Cerere de amânare a... → |
|---|
