ICCJ. Decizia nr. 2448/2010. Penal. Contestaţie la executare (art.461 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2448/2010
Dosar nr. 758.1/2/2009
Şedinţa publică din 21 iunie 2010
Asupra recursului de faţă.
În baza actelor şi lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 51 din 24 februarie 2009 Curtea de Apel Bucureşti, secţia I-a penală, a respins ca nefondată plângerea formulată de petiţionara S.I. împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale dispusă la 10 decembrie 2008 în dosarul nr. 1772/P/2008 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
Pentru a se pronunţa astfel instanţa a reţinut în fapt, că la data de 13 noiembrie 2008 a fost înregistrată la Parchetul Curţii de Apel Bucureşti plângerea penală formulată de S.I. împotriva făptuitorilor M.C. – avocat şi D.M. pentru săvârşirea infracţiunii de fals în declaraţii în vederea inducerii în eroare a instanţei de judecată.
În motivarea plângerii penale s-a arătat că petenta S.I. este proprietară a imobilului situat în Bucureşti, în baza unui contract de vânzare-cumpărare autentificat la 30 august 2007, imobil pentru care numiţii D.G. şi D.M. au formulat o acţiune pentru constatarea uzucapiunii, care a fost respinsă de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, la data de 16 iunie 2006, prin sentinţa civilă nr. 9333.
După respingerea acţiunii, D.G. şi D.M., prin apărătorul lor, avocat M.C. au formulat o unică acţiune, în contradictoriu cu Primăria Municipiului Bucureşti, prin care au solicitat pronunţarea unei hotărâri prin care să se constate că a intervenit uzucapiunea de 30 de ani pentru imobilul teren, în suprafaţă de 420 mp situat în sector 1.
Ulterior, obiectul acţiunii, în care petenta S.I. a făcut o cerere de intervenţie în interes propriu, a fost modificat, în sensul că reclamanţii D.G. şi D.M. au solicitat instanţei să constate dreptul lor de proprietate prin uzucapiune asupra unui teren în suprafaţă de 100 mp situat în sector 1 Bucureşti.
Petenta S.I. a susţinut în plângerea sa că prin modificarea acţiunii de către avocata M.C., s-a încercat inducerea în eroare a instanţei de judecată cu privire la anterioritatea de lucru judecat invocată chiar de către petentă, în calitatea de intervenientă pe care a avut-o în cauza respectivă,care a format obiectul dosarului nr. 10951/299/2007 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.
Acţiunea reclamanţilor a fost respinsă prin sentinţa civilă nr. 1613 din 06 februarie 2008, care a fost apelată, cauza aflându-se pe rolul Tribunalului Bucureşti.
Petiţionara a mai precizat că ulterior a aflat că familia D., prin avocat, au promovat la 13 martie 2008 o unică acţiune, identică cu cea care a format obiectul dosarului nr. 10951/299/2007 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, iar în cuprinsul cererii, avocatul M.C. a menţionat, cu privire la terenul-obiect al acţiunii în constatare – că „nu a existat nicio cerere de revendicare din partea vreunui proprietar sau proces pe rolul vreunei instanţe".
A apreciat petiţionara că prin această menţiune din cererea de chemare în judecată s-a încercat inducerea în eroare a instanţei de judecată, prin omisiunea aducerii la cunoştinţă a existenţei celorlalte caute civile şi a fost săvârşită şi infracţiunea de fals în declaraţii.
Instanţa a mai reţinut că în urma actelor premergătoare efectuate în cauză, prin rezoluţia din 10 decembrie 2008 Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de avocatul M.C. şi faţă de numiţii D.G. şi D.M. sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 215 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 244 NCP) şi art. 292 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 326 NCP)
S-a constatat, că în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 292 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 326 NCP) sub aspectul laturii obiective, iar fapta de a sesiza instanţa de judecată cu o cerere de chemare în judecată nu constituie infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 215 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 244 NCP), chiar dacă în cuprinsul acţiunii formulate reclamantul face menţiuni nereale referitoare la cauza dedusă judecăţii.
În condiţiile în care infracţiunea prevăzută de art. 215 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 244 NCP) presupune inducerea în eroare a unei persoane în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul a unui fals material injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă, rezultă că urmarea imediată a faptei constă într-o pagubă care să producă în patrimoniul victimei, subiectul pasiv fiind persoana păgubită prin inducerea în eroare.
S-a argumentat în rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale că magistraţii care fac parte din completele de judecată, în raport de această calitate, nu pot fi subiecţi pasivi ai infracţiunii de înşelăciune, patrimoniul acestora nefiind lezat prin săvârşirea faptelor respective.
Prima instanţă a apreciat că s-a reţinut în mod corect de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti că fapta de a sesiza instanţa de judecată cu o cerere de chemare în judecată, chiar dacă în cuprinsul acţiunii se fac afirmaţii nereale, nu constituie infracţiuni, accesul persoanelor la justiţie neputând fi îngrădit, iar cererea trebuie să fie dovedită potrivit art. 1169 C. civ.
Referitor la afirmaţiile care fundamentează cererea de chemare în judecată s-a motivat că acestea nu au valoare de declaraţii în sensul legii penale, fiind simple susţineri care trebuie dovedite sub sancţiunea respingerii cererii.
Împotriva sentinţei penale pronunţată de prima instanţă a declarat recurs petiţionara S.I., care a criticat hotărârea pentru nelegalitate şi netemeinicie, reiterând susţinerile invocate în plângerea introductivă.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub nr. 758/2/2009, iar la termenul de judecată din data de 06 iulie 2009 petenta recurentă a învederat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 292 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 326 NCP) şi art. 145 C. pen. în raport de dispoziţiile art. 16 alin. (1) şi (2), art. 124 alin. (1) şi (2) şi art. 131 alin. (1) din Constituţia României.
Înalta Curte, prin încheierea din 06 iulie 2009 a admis cererea de sesizare a Curţii Constituţionale , a sesizat curtea pentru judecarea excepţiei invocate şi a suspendat judecarea cauzei până la soluţionarea excepţiei.
Prin Decizia nr. 379 din 13 aprilie 2010 Curtea Constituţională a respins ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate ridicată de petiţionara S.I. în dosarul nr. 758/2/2009, care a fost restituit Înaltei Curţi.
Cauza a fost înregistrată sub nr. 758.1/2/2009 stabilindu-se termen de judecată la 21 iunie 2010.
Înalta Curte examinând hotărârea atacată, respectiv actele şi lucrările din dosar, în raport de criticile formulate cât şi din oficiu constată, că recursul declarat este nefondat.
Soluţia de neîncepere a urmăririi penale dispusă de procuror în dosarul nr. 1772/P/2008 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti este legală şi temeinică în condiţiile în care, din actele premergătoare efectuate a rezultat că în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunilor reclamate, respectiv cele prevăzute de art. 292 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 326 NCP) şi art. 215 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 244 NCP)
Astfel cum corect s-a motivat în rezoluţia procurorului, în ceea ce priveşte infracţiunea de fals în declaraţii imputată intimaţilor, sub aspectul laturii obiective această infracţiune presupune existenţa unei declaraţii necorespunzătoare adevărului făcute unei unităţi dintre cele prevăzute în art. 145 C. pen., declaraţie aptă să servească la producerea unei consecinţe juridice.
În speţă însă, chiar petenta a susţinut că declaraţia respectivă a fost făcută în cuprinsul cererii de chemare în judecată, iar acţiunile în justiţie nu reprezintă declaraţii care produc, potrivit legii, consecinţe juridice în sensul art. 292 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 326 NCP)
Cât timp dreptul la acţiune civilă în justiţie nu implică în mod necesar şi obţinerea protecţiei juridice a dreptului reclamat, susţinerile din cuprinsul unei acţiuni civile, chiar şi neadevărate, nu sunt generatoare de consecinţe juridice.
Ca urmare, nu poate fi reţinută în acest caz infracţiunea de fals în declaraţii, deoarece susţinerile din acţiunea reclamanţilor sunt supuse verificărilor obligatorii ale instanţei de judecată, părţile având posibilitatea legală de a contesta şi de a produce proba contrarie.
Înalta Curte apreciază că aceeaşi concluzie corectă a fost reţinută de procuror şi în ceea ce priveşte infracţiunea de înşelăciune imputată intimaţilor. Liberul acces la justiţie implică pe lângă dreptul oricărei persoane de a se adresa instanţei cu o cerere de chemare în judecată şi obligaţia instanţei de judecată de a administra probele necesare aflării adevărului, dar şi aprecierea cu privire la probele propuse de părţi.
Pe de altă parte, magistraţii care sunt investiţi cu judecarea cauzelor respective nu pot fi, în această calitate, subiecţi pasivi ai infracţiunii de înşelăciune, deoarece urmarea imediată a faptei de inducere în eroare nu produce o lezare a patrimoniului lor.
Ca atare, sesizarea instanţei de judecată cu o cerere de chemare în judecată nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune, chiar dacă în cuprinsul acţiunii respective se fac menţiuni verbale referitoare la cauză.
Pentru considerentele arătate rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale dispusă de procuror în cauza de faţă apare ca fiind justificată, iar hotărârea primei instanţe, prin care a fost menţinută soluţia atacată în urma respingerii plângerii formulate de petiţionara S.I. este legală şi temeinică, neexistând motive care să ducă la casarea acesteia.
Aşa fiind Înalta Curte urmează să respingă ca nefondat recursul declarat de petiţionară, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de petiţionara S.I. împotriva sentinţei penale nr. 51 din 24 februarie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Obligă recurenta petiţionară la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 21 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2445/2010. Penal - | ICCJ. Decizia nr. 2490/2010. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
