ICCJ. Decizia nr. 245/2010. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 245/2010
Dosar nr. 584/1/2010
Şedinţa publică din 25 ianuarie 2010
Asupra recursului penal de faţă constată:
Prin încheierea din 19 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I-a penală, pronunţată în Dosarul nr. 11294/2/2009, s-a dispus, în conformitate cu dispoziţiile art. 3002 şi art. 160b alin. (3) C. proc. pen., menţinerea stării de arest a inculpatului R.D. şi respingerea cererilor de înlocuire a măsurii arestării preventive şi de liberare provizorie sub control judiciar formulate de acelaşi inculpat, ca neîntemeiate.
S-a reţinut de către instanţă că inculpatul R.D. era arestat preventiv în baza mandatului din 5 noiembrie 2009 emis de Curtea de Apel Bucureşti, secţia II-a penală, sub acuzaţia săvârşirii unor infracţiuni de corupţie implicând calitatea sa de judecător în cadrul Tribunalului Prahova.
Măsura arestării preventive fusese luată pe temeiul dispoziţiilor art. 148 alin. (1) lit. h) C. proc. pen., apreciindu-se că lăsarea inculpatului în libertate prezintă pericol pentru ordinea publică, având în vedere natura şi gravitatea acuzaţiilor, presupusa modalitatea de comitere a faptelor, scopul în vederea căruia se acţionase şi rezultatul negativ produs asupra imaginii justiţiei, prin subminarea încrederii publice în corectitudinea actului de justiţie.
Prin rechizitoriul nr. 207/P/2009 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie din 26 noiembrie 2009, s-a dispus trimiterea în judecată în stare de arest a inculpatului, dosarul fiind înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia I-a penală.
Prin încheierea din 30 noiembrie 2009 pronunţată în cauză a fost menţinută starea de arest a inculpatului, constatându-se subzistenţa temeiurilor arestării iniţiale şi necesitatea prezervării ordinii publice.
Având de apreciat asupra menţinerii în continuare a detenţiei provizorii, prima instanţă a constatat că nu există temeiuri legale care să justifice revocarea sau înlocuirea măsurii preventive, argumentele avute în vedere la luarea măsurii preventive impunând şi în prezent privarea de libertate a inculpatului, susţinerile formulate în apărare nefiind relevante în circumstanţele particulare ale cazului.
Apărarea a susţinut că eliberarea inculpatului nu putea fi refuzată numai pe temeiul gravităţii acuzaţiilor, invocând în acest sens jurisprudenţa Curţii Europene.
De asemenea, s-a invocat inexistenţa riscului de repetare a infracţiunilor ori de neprezentare la proces sau de împiedicare a cercetării judecătoreşti, raportat la datele ce caracterizează persoana inculpatului, situaţia sa actuală şi obligaţiile ce puteau fî impuse de instanţă, corelativ dispoziţiei de eliberare din arest.
Susţinerile astfel formulate au fost înlăturate de instanţă care a arătat că incidenţa dispoziţiilor art. 148 lit. h) C. proc. pen. se determină în principal pe baza reacţiei publice declanşate ca urmare a săvârşirii faptelor ce constituie obiectul acuzaţiilor, calitatea acuzatului, gravitatea faptelor şi presupusa modalitate de comitere a acestora constituind elemente relevante în aprecierea periculozităţii sociale a inculpatului şi a necesităţii menţinerii sale în arest preventiv.
S-a arătat în acest sens că faptele de corupţie săvârşite de judecători sunt infracţiuni grave, iar pericolul pentru ordinea publică pe care îl prezintă cei care le săvârşesc nu este cu nimic mai redus decât în cazul altor făptuitori, dimpotrivă săvârşirea faptelor în această calitate aducând un plus de gravitate infracţiunilor, în condiţiile în care tocmai de această calitate s-au prevalat la săvârşirea faptelor.
S-a menţionat de către instanţă că natura şi gravitatea acuzaţiilor formulate împotriva unei persoane este recunoscută şi în practica Curţii Europene ca motiv acceptabil pentru refuzul de eliberare provizorie din detenţie a unui acuzat.
Pe de altă parte, s-a arătat că în cadrul examinării stării de arest a inculpatului, controlul instanţei este limitat la verificarea subzistenţei temeiurilor arestării, prin prisma perioadei scurse de la ultima menţinere a stării de arest.
Or, la termenul din 30 noiembrie 2009 când a avut loc menţinerea stării de arest, ca şi la momentul luării măsurii preventive, situaţia personală a inculpatului, înainte şi după săvârşirea faptelor, era cunoscută instanţelor şi nu influenţase reţinerea în cauză a dispoziţiilor art. 148 lit. h) C. proc. pen., apreciindu-se că periculozitatea sa socială subzista, chiar şi în condiţiile bunei conduite anterioare şi a suspendării sale din funcţia de magistrat, după punerea sub acuzare.
Prin urmare, s-a considerat că toate împrejurările invocate în favoare, nu aduceau nicio schimbare asupra temeiurilor de fapt şi de drept iniţiale, neexistând motive întemeiate care să justifice înlocuirea măsurii preventive ori punerea în libertate provizorie a inculpatului.
Apreciind şi că măsura arestării preventive era necesară pentru buna desfăşurare a procesului penal, având în vedere stadiul incipient al cercetării judecătoreşti, prima instanţă a menţinut starea de arest a inculpatului, în conformitate cu dispoziţiile art. 3002 şi art. 160b alin. (3) C. proc. pen.
Pe cale de consecinţă, au fost respinse cererile inculpatului privind înlocuirea măsurii arestării preventive şi de liberare provizorie sub control judiciar.
Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a declarat recurs inculpatul R.D.
S-a precizat că recursul formulat în cauză vizează exclusiv soluţia pronunţată în cererea de liberare provizorie sub control judiciar şi dispoziţia privitoare la menţinerea stării de arest a inculpatului.
S-a arătat de către inculpat că soluţia primei instanţe s-a întemeiat, în principal, pe existenţa pericolului pentru ordinea publică prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen., avut în vedere ca temei al arestării sale, fără a se acorda însă importanţa cuvenită criteriilor în raport de care se examinează cererea de liberare provizorie sub control judiciar.
A fost menţionată în acest sens absenţa unor date relevante pe care să se întemeieze în mod rezonabil presupunerea că, lăsat în libertate, inculpatul ar comite noi fapte prevăzute de legea penală ori că va încerca influenţarea cursului procesului, având în vedere situaţia personală a inculpatului, precum şi faptul finalizării anchetei penale.
De asemenea, s-a arătat că prima instanţă nu a respectat nici procedura prevăzută de lege pentru soluţionarea cererii de liberare provizorie sub control judiciar în sensul că ar fi omis să se pronunţe asupra admisibilităţii în principiu a cererii şi nu a procedat la ascultarea inculpatului, anterior acordării cuvântului în dezbateri, încălcându-se astfel dispoziţiile art. 1607 alin. (2) C. proc. pen. şi art. 1608a alin. (1) din acelaşi cod.
S-a mai arătat că natura faptei, gravitatea şi efectele ei nu justifică în sine necesitatea continuării prevenţiei în lipsa unor fapte capabile să demonstreze că eliberarea inculpatului ar aduce cu adevărat prejudicii ordinii publice.
S-a menţionat că prima instanţă nu indicase în considerente asemenea fapte, iar existenţa lor nu era susţinută nici de actele dosarului.
Examinând încheierea atacată în raport de criticile formulate, cât şi din oficiu, sub toate aspectele cauzei, conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul nu este fondat, pentru considerentele ce urmează:
Din actul de sesizare a instanţei se reţine că împotriva inculpatului au fost formulate o serie de acuzaţii dintre cele mai grave, faptele pretins săvârşite implicând calitatea sa de magistrat în cadrul Tribunalului Prahova, calitate de care s-a folosit pentru a face acte contrare obligaţiilor de serviciu ce îi reveneau.
În concret, s-a reţinut că, în cursul lunii septembrie 2009, inculpatul, în calitate de judecător la instanţa Tribunalului Prahova, a pretins, prin intermediul coinculpatei P.V.I., avocat în Baroul Prahova, suma de 25.000 euro şi a acceptat promisiunea oferirii sumei de 3.000 euro pentru a dispune punerea în libertate a numitului S.Z., cercetat în stare de arest preventiv, în Dosarul nr. 6419/P/2009 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploieşti.
Din folosul pretins, inculpatul a primit suma totală de 21.000 euro, în două tranşe, de la S.Z. şi S.I., prin intermediul avocatei P.V.I.
A rezultat că acuzatul S.Z. a fost pus în libertate, în recursul formulat împotriva încheierii din 24 septembrie 2009 a Judecătoriei Ploieşti, inculpatul făcând parte din completul de judecată care a judecat cauza în recurs la Tribunalul Prahova.
De asemenea, s-a reţinut că, prin intermediul aceleiaşi avocate, inculpatul a pretins, în cursul lunii octombrie 2009, suma de 20.000 euro de la numitul M.E., din care a primit efectiv suma de 9.000 euro, pentru a dispune punerea în libertate a acuzatului P.F.N., cercetat în stare de arest preventiv, în Dosarul nr. 57/P/2008 al D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Ploieşti, aflat pe rolul Tribunalului Prahova pentru judecarea fondului cauzei.
A rezultat că inculpatul, în calitatea sa de judecător la Tribunalul Prahova, a soluţionat favorabil cererea de punere în libertate formulată de acuzatul P.F.N.
Această persoană, ca şi acuzatul S.Z., erau trimişi în judecată în stare de arest preventiv sub aspectul săvârşirii unor infracţiuni grave, P.F.N. pentru iniţiere şi constituire a unui grup infracţional organizat, instigare la săvârşirea mai multor infracţiuni privind comerţul electronic şi şantaj, iar S.Z. pentru infracţiuni de înşelăciune şi şantaj.
Ca împrejurări de săvârşire a faptelor, s-a reţinut că între inculpat şi avocata P.V.I. exista o relaţie apropiată, aceasta deţinând anterior funcţia de grefier la Judecătoria Ploieşti, instanţă la care şi inculpatul funcţionase ca judecător.
Probatoriul administrat în faza de urmărire penală arată că, în perioada de săvârşire a presupuselor fapte, inculpatul şi avocata au ţinut permanent legătura, aceasta din urmă făcând cunoscute persoanelor interesate pretenţiile inculpatului şi ocupându-se, totodată, de primirea sumelor de bani, pe care ulterior le preda inculpatului, potrivit înţelegerii convenite.
De asemenea, nu a fost exclusă posibilitatea de exploatare a sistemului informatic de repartizare a cauzelor la Tribunalul Prahova în vederea dirijării dosarului privind pe acuzatul S.Z. la completul de judecată în a cărui alcătuire intra şi inculpatul la termenul când s-a soluţionat cauza în recurs.
În raport de situaţia de fapt prezentată, gravitatea deosebită a infracţiunilor este de necontestat.
Natura şi gravitatea infracţiunilor de care inculpatul este acuzat, modalitatea în care se presupune că ar fi acţionat, dar mai ales calitatea de care s-a prevalat la săvârşirea faptelor şi consecinţele produse asupra imaginii justiţiei, prin subminarea încrederii publice în actul de justiţie, în contextul mai larg al prevenirii şi combaterii corupţiei, constituie elemente în raport de care se examinează necesitatea prezervării ordinii publice.
De asemenea, aşa cum bine a subliniat şi prima instanţă, jurisprudenţa Curţii Europene nu exclude refuzul de eliberare a unui acuzat numai pe temeiul gravităţii faptelor, dacă indicii concrete demonstrează că prin lăsarea acuzatului în libertate se aduce un prejudiciu real ordinii publice.
În speţă, interesul public al prezervării ordinii publice continuă să fie actual în raport gravitatea infracţiunilor, faptul că acestea au fost săvârşite de un magistrat în cadrul atribuţiilor de serviciu implicând corecta administrare a justiţiei şi sancţionarea celor vinovaţi, durata redusă a detenţiei provizorii de până în prezent, stadiul incipient al cercetării judecătoreşti şi impactul negativ asupra comunităţii din care face parte inculpatul, în situaţia în care ar fi cercetat în libertate, prin acreditarea ideii că nu toţi cetăţenii sunt egali în faţa legii şi că autorităţile judiciare nu reacţionează ferm împotriva persoanelor care săvârşesc asemenea fapte.
Toate aceste elemente au fost corect evaluate de prima instanţă atunci când a decis menţinea stării de arest a inculpatului.
Pe de altă parte, se constată că şi cererea de liberare provizorie sub control judiciar a fost justificat refuzată inculpatului, existând un potenţial risc de influenţare a procesului.
Se reţine în acest sens că cercetarea judecătorească este în stadiul incipient, nefiind audiaţi inculpaţii şi martorii principali.
De asemenea, în contextul în care inculpatul a negat acuzaţiile ce formează obiectul cercetărilor în cauză si între acesta şi persoana care a facilitat săvârşirea faptelor există o anumită relaţie de încredere, asemenea raporturi existând şi între avocată şi mituitori, apare justificată temerea că, lăsat în libertate, inculpatul ar putea influenţa cursului anchetei.
Potrivit art. 1602 alin. (2) C. proc. pen., liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte.
Or, în speţă, aşa cum s-a arătat, este îndeplinită cea de-a doua situaţie vizată de textul de lege enunţat, existând date care justifică temerea că inculpatul ar putea influenţa cursul procesului.
Prin urmare, nu poate fi primită critica inculpatului referitoare la greşita aplicare a legii de către prima instanţa.
Tot astfel, se constată că nici celelalte neregularităţi privitoare la nerespectarea de către instanţă a condiţiilor prevăzute pentru soluţionarea cererii de liberare provizorie sub control judiciar nu sunt de natură a atrage nulitatea încheierii pronunţate.
Astfel, se reţine că soluţia pronunţată în cauză a vizat fondul cererii de liberare provizorie sub control judiciar, ceea ce înseamnă că cererea fusese considerată implicit admisibilă de către instanţă; verificarea admisibilităţii era prioritară examinării fondului cererii, iar o asemenea examinare nu putea avea loc înainte ca cererea să fi fost declarată admisibilă.
În lipsa unei vătămări procesuale care să se fi produs în drepturile inculpatului, nepronunţarea expresă asupra admisibilităţii cererii nu poate constitui motiv de nulitate a încheierii.
De asemenea, se arată că nulitatea indiferent de felul ei -relativă sau absolută, după criteriul modului de aplicare şi efectele pe care produce - nu poate fi concepută în lipsa unei vătămări procesuale care să se fi produs în drepturile celui în favoarea căruia a fost edictată dispoziţia legală încălcată.
În speţă, deşi corectă susţinerea inculpatului privitoare la neascultarea sa separată înainte de soluţionarea cererii de către instanţă, Înalta Curte constată că prin nerespectarea dispoziţiilor art. 1608a C. proc. pen. nu s-a produs nicio vătămare în drepturile inculpatului atât timp cât cu ocazia acordării cuvântului în dezbateri acesta a formulat ample concluzii cu privire la temeinicia cererii sale, justificând cu argumente de fapt şi de lege motivele pentru care cerea eliberarea din detenţie.
Aşadar, inculpatul a avut posibilitatea de a-şi susţine cauza potrivit cu interesele sale şi de a formula apărări şi observaţii asupra aspectelor în dezbatere.
În expunerea de motive făcute în faţa instanţei, inculpatul a menţionat tot ceea ce putea declara şi în cadrul unei audieri separate.
Sub acest aspect, este de menţionat că legea nu conţine nicio precizare cu privire la ce anume urmează a fi ascultat inculpatul în procedura de soluţionare a cererii de liberare provizorie.
Însă, având în vedere interesul urmărit prin promovarea unei asemenea cereri şi condiţiile ce se cer a fi îndeplinite de lege pentru rezolvarea ei favorabilă, audierea trebuie să poarte, în principal, asupra elementelor pe baza cărora se evaluează inexistenţa riscului de repetare a infracţiunilor şi de influenţare a anchetei.
În caz, susţinerile formulate personal de inculpat au vizat şi aceste aspecte, rezultând astfel că dreptul de audiere al inculpatului nu a fost în fapt încălcat.
În cadrul dezbaterilor în recurs, inculpatul a menţionat că susţinerile formulate în faţa instanţei de fond trebuie considerate ca având valoarea unei pledoarii în cauză, calitatea sa de magistrat conferindu-i dreptul de a formula concluzii personal.
În faţa primei instanţe, inculpatul nu a declarat însă că înţelege să fie avocat în propria cauză.
Apoi, o asemenea declaraţie ar fi fost lipsită şi de consecinţe juridice, având în vedere că magistratul suspendat din funcţie nu mai poate invoca beneficiul dispoziţiilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor.
Ca urmare, se constată că nu există elemente în raport de care să se poată concluziona că dreptul la audiere al inculpatului a fost încălcat.
Pentru aceste motive, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul R.D. şi va dispune obligarea sa la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul R.D. împotriva încheierii din 19 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. 11294/2/2009 (nr. 2766/2009).
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 225 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul M.J.L.C.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 25 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2446/2010. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2453/2010. Penal. Traficul de influenţă... → |
|---|
