ICCJ. Decizia nr. 2467/2010. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.2467/2010
Dosar nr. 10757/11/8/2008
Şedinţa publică din 22 iunie 2010
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Decizia penală nr. 9/MP din 12 martie 2010, Curtea de Apel Constanţa, secţia penală, în baza art. 379 pct. (2) lit. b) cu referire la art. 197 alin. (2) C. proc. pen., a admis apelul declarat de inculpatul C.M. împotriva sentinţei penale nr. 429 din data de 12 noiembrie 2009, pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia penală, a desfiinţat hotărârea atacată şi a dispus rejudecarea cauzei de către Tribunalul Constanţa, cu respectarea dispoziţiilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale privind prezenţa inculpatului.
A menţinut actele procedurale efectuate până la data de 26 octombrie 2009.
În conformitate cu art. 383 cu referire la art. 350 C. proc. pen., a menţinut măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara luată faţă de inculpat.
Pentru a dispune în acest sens, Curtea de Apel Constanţa a reţinut următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 429, pronunţată la data de 12 noiembrie 2009, în Dosarul cu nr. unic 10757/118/2008, Tribunalul Constanţa, secţia penală, a condamnat pe inculpatul C.M. - fiul lui A. şi M., la pedeapsa de 9 (nouă) ani închisoare pentru comiterea infracţiunii de viol prevăzută de art. 197 alin. (1) şi alin. (3) teza I C. pen. cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a), alin. (2) C. pen.
Instanţa de fond, în baza probelor administrate, a stabilit, în esenţă, că în seara de 02 august 2008, prin constrângere fizică şi psihică, inculpatul C.M. a întreţinut un raport sexual cu partea vătămată P.M. (atunci în vârstă de 14 ani).
Conform primei instanţe, situaţia de fapt s-a dovedit cu următoare mijloace de probă administrate în cursul ambelor faze ale procesului penal: plângerea şi declaraţiile părţii vătămate, procesul-verbal de cercetare la faţa locului însoţit de planşele fotografice, raportul de constatare medico - legală din 14 august 2008 întocmit de Serviciul de Medicină Legală Constanţa, procesul verbal de conducere în teren a părţii vătămate pentru verificarea itinerariului parcurs de aceasta, raportul de expertiză biocriminalistică din 07 noiembrie 2008 întocmit de Institutul de Criminalistică Bucureşti-Serviciul de Biocriminalistică - procesele verbale de confruntare, depoziţiile martorilor G.l., C.E., M.I., C.V., C.D., P.D., N.B., M.V., B.T. şi B.M., raportul de evaluare psihologică asupra părţii vătămate, înscrisuri, declaraţiile parţiale ale inculpatului.
Împotriva sentinţei, în termenul legal, inculpatul C.M. a declarat apel motivând, în principal, că fapta nu există în materialitatea sa, nu a existat un raport sexual între inculpat şi partea vătămată, ceea ce impune achitarea, iar în subsidiar, redozarea pedepsei în sensul reducerii acesteia.
Procedând la examinarea legalităţii şi temeiniciei hotărârii apelate, prin prisma criticilor formulate şi din oficiu în limitele art. 371 alin. (2) C. proc. pen., Curtea de Apel Constanţa, secţia penală, a apreciat că apelul inculpatului este admisibil, însă pentru alte motive decât cele invocate de acesta, după cum urmează:
Legiuitorul a stabilit un sistem de reguli de bază pentru întreaga desfăşurare a activităţii judiciare, a căror respectare asigură părţilor un proces penal echitabil şi cauzei o soluţionare legală şi temeinică. Pentru aceleaşi considerente, pentru faza de judecată, au fost instituite şi unele principii specifice, de natură să conducă la protejarea intereselor atât ale celor traşi la răspundere, cât şi a intereselor societăţii şi ale celor vătămaţi prin săvârşirea infracţiunii.
Potrivit art. 197 C. proc. pen., încălcările dispoziţiilor legale referitoare la prezenţa inculpatului, când este obligatorie, sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii.
Posibilitatea participării „acuzatului" la şedinţă decurge din prevederile aliniatul (1) al art. 6 din Convenţie şi aliniatul (3) al art. 21 din legea naţională fundamentală, fiind o componentă esenţială a unui proces echitabil (cauza G. c. România).
Totodată, în dreptul românesc, principiul specific fazei de judecată - contradictorialitatea, presupune nu numai egalitatea de arme între învinuire şi apărare, ci şi prezenţa părţilor la judecată, pentru ca acestea, de pe poziţiile contradictorii pe care se află, să folosească modalităţile procesuale pe care legea le pune la îndemâna lor şi să prezinte instanţei toate argumentele ce se pot aduce în susţinerea intereselor lor şi combaterii susţinerilor părţii adverse. Legiuitorul a instituit contradictorialitatea pentru ca instanţa, din „disputa" dintre cele două funcţii procesuale - acuzare şi apărare - pe care o percepe în mod nemijlocit, să-şi poată forma o convingere cu privire la situaţia de fapt a cauzei, astfel încât adevărul judiciar să se suprapună pe adevărul obiectiv. Or, în opinia instanţei de control judiciar, nu se poate vorbi de contradictorialitate în condiţiile în care părţile nu sunt prezente la judecată.
În cauză, reţine curtea de apel, conform încheierii de amânare a pronunţării din 26 octombrie 2009, instanţa de fond a trecut la dezbateri în lipsa inculpatului fără a stabili că a renunţat la dreptul său de a se prezenta la instanţă şi de a se apăra sau că a avut intenţia de a se sustrage judecăţii.
Din încheierile de şedinţă rezultă că, pus în libertate la data de 01 decembrie 2008, inculpatul s-a prezentat la chemările instanţei pe parcursul a 8 termene, ultimul la 15 iunie 2009 când, pentru lipsa martorilor acuzării, s-a amânat cauza în septembrie. însă, la termenul din 14 septembrie 2009, „Având în vedere lipsa martorilor din lucrări, precum şi Hotărârea Adunării Generale a Judecătorilor din cadrul Curţii de Apel Constanţa din data de 11 septembrie 2009, prin care s-a stabilit ca începând cu data de 14 septembrie 2009 toate cauzele să fie amânate, excepţie făcând dosarele cu inculpaţi arestaţi, având în vedere subfinanţarea sistemului judiciar din punct de vedere al resurselor financiare şi al resurselor umane, dar şi situaţia care se va crea prin adoptarea Legii unice de salarizare la nivel naţional în ceea ce îi priveşte pe magistraţi, instanţa", instanţa de fond a acordat un nou termen la 05 octombrie 2009 şi, apoi, la 26 octombrie 2009, când a rămas în pronunţare. într-adevăr, reţine instanţa de prim control judiciar, la aceste ultime 3 termene, inculpatul nu s-a prezentat, dar în absenţa cel puţin a unor indicii, simpla sa lipsă nu poate conduce la concluzia că a renunţat la acest drept; dimpotrivă, în condiţiile în care, la începutul lunii septembrie, pe toate canalele mass-media, se anunţase protestul magistraţilor manifestat prin refuzul unei largi majorităţi de a judeca pe o perioadă nedeterminată, iar unul din motivele amânării cauzei de către instanţă şi dirimant a fost tocmai acel „protest", nu se justifică judecarea cauzei în lipsa inculpatului şi instanţa de fond trebuia să facă minimum de demersuri pentru a-i fi asigurat prezenţa.
În opinia instanţei de prim control judiciar, nerespectând dreptul inculpatului de a participa, întâi, la cercetarea judecătorească şi, în cele din urmă, la dezbateri, au fost ignorate şi alte elemente ale dreptului la un proces echitabil prevăzute de art. 6 alin. (3) lit. c), d) din Convenţie, dreptul „oricărui acuzat" de a se „apăra el însuşi" şi „de a adresa întrebări martorilor", neregularităţi care nu se pot îndrepta în apel deoarece, pe de o parte, părţile (judecata având loc şi în lipsa părţii vătămate) ar fi lipsite de un grad de jurisdicţie şi, pe de altă parte, există riscul ca prima instanţă să-şi formeze un obicei din a eluda dispoziţiile legale în materie, lăsând îndeplinirea condiţiilor cerute de lege în sarcina instanţei de apel.
Prin urmare, în baza art. 379 pct. (2) lit. b) cu referire la art. 197 alin. (2) C. proc. pen., curtea de apel conchide că apelul formulat/susţinut de inculpat trebuie admis şi, desfiinţând sentinţa primei instanţe, să se trimită cauza spre rejudecare cu respectarea prevederilor legale amintite.
Cu ocazia rejudecării, a mai dispus instanţa de apel, se vor menţine actele procedurale efectuate până la data de 26 octombrie 2009, cu rezerva reaudierii argumentat a martorilor audiaţi la termenele din 05, 26 octombrie 2009 şi se va proceda la:
- ascultarea suplimentară a părţii vătămate P.M. cu privire la explicarea apartenenţei urmelor biologice ridicate de pe vestimentaţia sa unui alt bărbat decât inculpatul (având în vedere concluziile raportului de expertiză criminalistică din 07 noiembrie 2008);
- solicitarea de relaţii de la INML M.M. Bucureşti cu privire la probabilitatea ca inculpatul să fie autorul raportului sexual reclamat de victimă în condiţiile în careraportul de expertiză criminalistică din 07 noiembrie 2008 exclude ca urmele biologice să aibă elemente de identitate cu ale acestuia;
- audierea nemijlocită a martorului M.V., care se afla la locul faptei imediat după reclamarea violului, cel puţin cu privire la provenienţa urmelor biologice ridicate de criminalist în prezenţa sa;
- audierea martorei C.I., vecină cu proprietatea defunctului C.V. pentru a se lămuri momentul şi persoanele care au fost la locul faptei (necesitatea acesteia reieşind din declaraţia martorului C.V. fila 92 verso din dosarul de urmărire penală).
În baza art. 383 cu referire la art. 350 C. proc. pen., având în vedere presupunerea rezonabilă că inculpatul ar fi săvârşit fapta dedusă judecăţii pentru buna înfăptuire a justiţiei, timpul nu prea îndelungat de la data reclamaţiei, în opinia instanţei de apel este suficientă menţinerea măsurii preventivă a obligării de a nu părăsi ţara faţă de inculpatul C.M.
Împotriva acestei decizii, M.P. a declarat prezentul recurs, conform motivelor scrise (fii. 3-5), astfel cum au fost susţinute cu ocazia dezbaterilor, concluzionându-se că soluţia instanţei de apel nu are susţinere procesual-penală (nu este incident niciunul dintre cazurile prevăzute de art. 197 alin. (2) C. proc. pen. şi niciuna dintre situaţiile prevăzute de art. 379 pct. 2 lit. b) C. proc. pen.).
Recursul M.P. va fi admis pentru motivele ce se vor arăta.
Prealabil examinării pe fond a recursului M.P., Înalta Curte constată următoarele din verificarea încheierilor de dezbateri şi amânare a pronunţării sentinţei şi, respectiv, a deciziei atacate:
- la instanţa de fond, cu ocazia dezbaterilor, apărătorul ales al inculpatului a solicitat, în principal, achitarea în temeiul art. 10 lit. a) C. proc. pen., iar în subsidiar, reducerea pedepsei (pag. 3 a încheierii de dezbateri), aceleaşi cereri figurând şi în „nota de concluzii" (fii. 194-197 d.p.i.);
- în apel, cu ocazia dezbaterilor, inculpatul („care a invocat „dreptul la tăcere - pag. 1 a încheierii) şi apărătorul acestuia au solicitat, în principal, achitarea în temeiul art. 10 lit. a) C. proc. pen., iar în subsidiar, reducerea pedepsei (pag. 2 a încheierii). Corelativ motivelor de apel, reprezentantul M.P. şi apărătorul părţii vătămate au pus concluzii numai pe aceste aspecte (pag. 2-3 a încheierii). În ultimul cuvânt, apelantul inculpat a susţinut că este nevinovat, fără a invoca încălcarea dreptului la apărare, în sens larg, ori în sens restrâns (pag. 3 a încheierii).
În condiţiile în care nici una dintre părţi, şi nici reprezentantul M.P., nu au invocat încălcarea, fie în sens larg, fie în sens restrâns, a dreptului la apărare în faţa instanţei de fond, de natură să atragă nulitatea absolută a sentinţei atacate, curtea de apel - cu ocazia dezbaterilor - nu a pus în discuţie contradictorie eventuala incidenţă a nulităţii prevăzută de art. 197 alin. (2) C. proc. pen.
Or, tocmai în aplicarea principiilor invocate chiar de instanţa de apel, se impunea ca părţile şi apărătorii acestora, precum şi reprezentantul M.P., să aibă posibilitatea de a pune concluzii cu privire la eventuala incidenţă a nulităţii absolute asupra sentinţei atacate, cel puţin dacă se are în vedere că una din consecinţele soluţiei ar fi fost reluarea judecării cauzei în prima instanţă, prelungirea duratei procedurii judiciare, cu toate consecinţele specifice asupra tuturor părţilor, inclusiv cea referitoare la durata rezonabilă a procesului.
Pe fond, soluţia instanţei de apel este însă nelegală pentru următoarele motive:
1) cazurile de nulitate absolute sunt expres şi limitativ prevăzute de art. 197 alin. (2) C. proc. pen., jurisprudenţa constantă previzionând şi conturând, de-a lungul timpului, conţinutul şi sensul cazului referitor la „dispoziţiile relative la prezenţa învinuitului sau a inculpatului şi asistarea acestora de către apărător, când sunt obligatorii, potrivit legii."
Instanţa de apel a invocat, ca temei al desfiinţării sentinţei, art. 197 alin. (2) C. proc. pen. argumentele care susţin, în concret, această nulitate neregăsindu-se însă printre ipotezele prevăzute de art. 197 alin. (2) C. pen., astfel cum, în mod constant, aceste ipoteze au fost interpretate jurisprudenţial.
Inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 197 alin. (2) C. proc. pen., este sugerată chiar de poziţia procesuală a inculpatului, care nu a invocat aspecte legate de încălcarea dreptului la apărare, fie în sens larg, fie în sens restrâns.
2) soluţiile la judecata în apel sunt expres şi limitativ prevăzute de art. 379 C. proc. pen. (cu soluţia complementară prevăzută de art. 380 C. proc. pen.).
Soluţia desfiinţării sentinţei şi trimiterii cauzei spre rejudecare la prima instanţă este prevăzută de art. 379 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. şi are în vedere, expres şi limitativ, următoarele ipoteze:
- judecarea cauzei a avut loc în lipsa unei părţi nelegal citate sau care, legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate; când există vreunul dintre cazurile de nulitate prevăzute în art. 197 alin. (2) C. proc. pen.
Înalta Curte constată că textul actual al art. 379 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. a fost configurat prin art. 1 pct. 174 din Legea nr. 356/2006.
Indicaţiile curţii de apel referitoare la completarea probatoriului de către instanţa de fond nu se încadrează în dispoziţiile textului legal actual (care nu a mai menţinut ipoteza „prin hotărâre nu a fost rezolvat fondul cauzei").
În cazul în care instanţa de apel apreciază ca necesară completarea probatoriului cu probe noi ori readministrarea unor probe administrate de instanţa de fond, aceasta are ea însăşi obligaţia de a le administra (art. 377 alin. (2), art. 378 alin. (1) C. proc. pen.), iar nu posibilitatea de a trimite cauza spre rejudecare la prima instanţă cu această motivare.
Or, în concret, această posibilitate a fost exclusă mai ales că, din încheierea de dezbateri şi amânare a cauzei, nu rezultă că procurorul ori părţile ar fi solicitat completarea probatoriului cu probe noi ori readministrarea unor probe administrate de instanţa de fond.
Nici consideraţiile referitoare la pretinsa ignorare a prezenţei inculpatului la dezbateri, pretinsa posibilitate a apariţiei riscului ca prima instanţă „să-şi formeze un obicei din a eluda dispoziţiile legale în materie", pretinsa neefectuare a unui „minim de demersuri pentru a-i fi asigurată prezenţa" inculpatului şi pretinsa lipsire de un grad de jurisdicţie nu se circumscriu textelor legale invocate în decizie.
Chiar instanţa de apel menţionează expres că, după punerea în libertate a inculpatului (la data de 01 decembrie 2008), acesta a fost prezent 8 termene de judecată, însă la ultimele 3 termene de judecată nu s-a mai prezentat.
Din actele şi lucrările dosarului instanţei de fond rezultă că cercetarea judecătorească a fost efectuată aproape în întregime în prezenţa inculpatului, şi mai ales că, pe parcursul întregii cercetări judecătoreşti a fost prezent apărătorul ales al inculpatului care, conform legii, a exercitat drepturile procesuale ale inculpatului. De asemenea, la cererea apărătorului ales, instanţa de fond a amânat pronunţarea sentinţei pentru a depune concluzii scrise.
În condiţiile în care inculpatul major, după punerea în libertate prin încheierea din Camera de Consiliu din data de 28 noiembrie 2008, chiar la înregistrarea dosarului pe rolul instanţei de fond, a participat ulterior la 8 termene de judecată, după care a lipsit de la următoarele 3 termene de judecată rezultă că:
- acesta a avut cunoştinţă de judecarea cauzei sale în primă instanţă, chiar participând la unele dintre termenele de judecată;
- conform art. 291 alin. (3) C. proc. pen. a luat termenul în cunoştinţă;
- nu a apărut niciun caz de „întrerupere a termenului luat în cunoştinţă" (de natură legală ori jurisprudenţială);
- acesta nu a invocat o imposibilitate de prezentare la judecata în fond, nici la prima instanţă şi nici ca o critică la dezbaterile în apel (de altfel, acesta lipsind nu la un termen, ci de la 3 termene de judecată);
Legea română permite desfăşurarea dezbaterilor şi chiar judecarea în lipsă a inculpatului, dacă există dovada legalei citări şi, respectiv, dacă nu sunt incidente alte dispoziţii legale ori situaţii faptice care - normativ ori jurispruclenţial -impun prezenţa acestuia la judecată (art. 291 alin. (1) şi (2) C. proc. pen.).
Prin Decizia-cadru 2009/299/JAI din 26 februarie 2009 (JO L 81, 27 martie 2009, pag. 24) de modificare a Deciziilor-cadru 2002/584/JAI, 2005/2 14/JAI, 2006/783/JAI, 2008/909/JAI şi 2008/947/JAI, au fost definite temeiurilor comune care să permită autorităţii de executare să execute Decizia în pofida absenţei persoanei în cauză de la proces, respectându-se pe deplin dreptul persoanei la apărare.
Dispoziţiile acestei decizii-cadru stabilesc condiţiile (alternative) în care nu ar trebui refuzată recunoaşterea şi executarea unei decizii pronunţate în urma unui proces la care persoana în cauză nu a fost prezentă în persoană.
Astfel, potrivit acestei decizii-cadru recunoaşterea şi executarea unei decizii care a fost pronunţată în urma unui proces la care persoana în cauză nu a fost prezentă în persoană nu ar trebui refuzate în cazul în care aceasta din urmă a fost citată personal şi, prin urmare, informată cu privire la data şi locul stabilite pentru procesul în urma căruia a fost pronunţată Decizia sau în cazul în care persoana în cauză a primit efectiv, prin alte mijloace, o informare oficială cu privire la data şi locul stabilite pentru respectivul proces, în aşa fel încât s-a determinat fără echivoc faptul că persoana în cauză a avut cunoştinţă de procesul stabilit. în acest context, se înţelege că persoana ar fi trebuit să primească informaţiile respective "în timp util", aceasta însemnând cu suficient de mult timp înainte pentru a-i permite persoanei să participe la proces şi să îşi exercite efectiv dreptul la apărare.
În conformitate cu această decizie-cadru, informarea persoanei cu privire la proces ar trebui să fie asigurată de fiecare stat membru în conformitate cu legislaţia naţională proprie, prin aceasta înţelegându-se că statul membru respectiv trebuie să respecte cerinţele convenţiei respective. De asemenea, se menţionează că în conformitate cu jurisprudenţa C.E.D.O., atunci când se analizează dacă modul în care au fost furnizate informaţiile este suficient pentru a asigura informarea persoanei cu privire la proces, o atenţie deosebită ar putea fi acordată, acolo unde este cazul, şi eforturilor depuse de către persoana în cauză pentru a primi informaţiile ce i-au fost adresate.
În sfârşit, ca un argument „de lege ferenda", este cel potrivit căruia conform art. 460 alin. (2) din noul C.proc. pen. - care pune de acord legislaţia României cu actele normative ale U.E. şi jurisprudenţa C.E.D.O. - este considerat persoană judecată în lipsă, inculpatul care:
a) nu a avut cunoştinţă de proces;
b) deşi a avut cunoştinţă de proces în orice mod, a lipsit în mod justificat de la judecarea cauzei.
În consecinţă, Înalta Curte constată că nu este incident niciunul dintre cazurile care ar justifica soluţia instanţei de apel.
Faţă de cele reţinute, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, având în vedere dispoziţiile art. 3856 alin. (3) şi art. 3851 alin. (1) lit. e) C. proc. pen. (astfel cum au fost modificate prin art. 1 pct. 182 din Legea nr. 356/2006) va admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa împotriva Deciziei penale nr. 9/MP din 12 martie 2010 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, privind pe inculpatul C.M., va casa Decizia atacată şi va dispune trimiterea cauzei la instanţa de apel în vederea continuării judecăţii.
Potrivit art. 38517 alin. (4) raportat la art. 383 alin. (3) C. proc. pen., ultimul act procedural rămas valabil de la care procesul penal trebuie să-şi reia cursul este încheierea din 11 februarie 2010 (încheierea din 11 martie 2010, făcând parte din integrantă din Decizia care a fost casată prin prezenta decizie).
Potrivit art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa împotriva Deciziei penale nr. 9/MP din 12 martie 2010 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, privind pe inculpatul C.M.
Casează Decizia penală sus-menţionată şi trimite cauza la Curtea de Apel Constanţa pentru continuarea judecăţii.
Onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu a intimatului inculpat, în sumă de 200 lei, se va plăti din fondul M.J.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 22 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 239/2010. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 4589/2010. Penal → |
|---|
