ICCJ. Decizia nr. 235/2010. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 235/2010
Dosar nr. 816/42/2009
Şedinţa publică din 25 ianuarie 2010
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor de la dosar, constată următoarele:
Prin plângerea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, sub nr. 816/42/2009, petiţionarul P.V.M., a solicitat, în conformitate cu dispoziţiile art. 2781 C. proc. pen., admiterea plângerii iniţiale şi desfiinţarea rezoluţiei nr. 539/P/2008 din 6 august 2009, precum şi a rezoluţiei nr. 1091/11/2/2009 din 2 septembrie 2009, ambele date de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti şi trimiterea cauzei la parchet în vederea începerii urmăririi penale faţă de intimaţi.
Curtea de Apel, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin sentinţa penală nr. 163 din 30 octombrie 2009, a respins, în baza art 2781 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., ca nefondată, plângerea formulată de petiţionarul P.V.M., cu domiciliul ales la Cab. Av. S.F. în Bucureşti, sector 1, împotriva rezoluţiei din data de 06 august 2009 şi a rezoluţiei nr. 1091/11/2/2009 din 02 septembrie 2009 adoptate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, în Dosarul nr. 539/P/2008, menţinând, ca legale şi temeinice, rezoluţiile pronunţate în Dosarul nr. 539/P/2008 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti.
Prin aceeaşi sentinţă instanţa de fond l-a obligat pe petiţionar la plata sumei de 80 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că prin rezoluţia nr. 539/P/2008 din 6 august 2009 Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de intimatul avocat Ş.V., cercetat sub aspectul săvârşirii infracţiunii prev. de art. 25 C. pen. rap. la art. 290 C. pen. şi P.A.V. cu privire la infracţiunile prev. de art. 25 C. pen. rap. la art. 290 C. pen. şi art. 291 C. pen., constatându-se că faptele nu există.
Pentru a dispune astfel, pe baza actelor premergătoare efectuate în dosarul sus-menţionat, parchetul a reţinut că urmare plângerii formulată de petiţionarul P.V.M., organele de urmărire penală au efectuat cercetări sub aspectul infracţiunii prev. de art. 25 C. pen. rap. la art. 290 C. pen. faţă de avocatul Ş.V. şi cu privire la infracţiunile prev. de art. 290 şi art. 291 C. pen. faţă de numitul P.A.V., iar prin rezoluţia din 3 aprilie 2009, în temeiul disp. art. 10 lit. a) C. proc. pen., s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de aceştia, stabilindu-se că faptele reclamate nu există.
Nemulţumit de această soluţie, petiţionarul P.V.M. a formulat plângere în temeiul disp. art. 275-278 C. proc. pen. ce a fost admisă de procurorul general prin ordonanţa nr. 545/ll/6/2009 din 5 mai 2009, infirmându-se astfel rezoluţia atacată.
Ulterior completării urmăririi penale, pe baza probatoriului administrat, s-a constatat că înscrisul pretins falsificat de persoana vătămată, folosit în instanţă şi intitulat „stare financiară client" a fost eliberat B.C.R. - Agenţia Predeal la data de 14 iunie 2006, conţinutul acestuia nu a fost modificat în nici un fel, iar datele înscrise de unitatea bancară concordau cu realitatea.
S-a mai reţinut că nu au valoare juridică menţiunile efectuate de mână, după data emiterii actului, în josul paginii şi separat de cele aparţinând băncii, constatându-se că nu au alterat conţinutul înscrisului bancar şi nu pot fi luate în seamă ca un înscris sub semnătură privată, deoarece persoana care Ie-a făcut nu a semnat, în condiţiile în care, pentru valabilitatea unui astfel de document, codul civil impune datarea şi semnarea lui.
S-a mai relevat că infracţiunea prev. de art. 290 C. pen. a mai fost cercetată (ca agravantă a celei prev. de art. 215 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 244 NCP), respectiv mijloc fraudulos), în Dosarul nr. 839/P/2008 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sinaia, care prin rezoluţia din 19 martie 2009 a înlăturat această agravantă, motivat de faptul că menţiunea efectuată pe înscrisul bancar nu constituia o alterare a acestuia.
Astfel, pe baza probatoriilor administrate, s-a concluzionat că fapta de fals în înscrisuri sub semnătură privată nu exista şi, pe cale de consecinţă, nu exista nici infracţiunea de uz de fals prev. de art. 291 C. pen. şi nici aceea de instigare la fals prev. de art. 25 rap. la art. 290 C. pen.
Împotriva acestei rezoluţii, în temeiul disp. art. 275 şi art. 278 C. proc. pen., petiţionarul-persoană vătămată P.V.M. a formulat plângere, apreciind-o ca fiind netemeinică şi nelegală, susţinând că cercetarea efectuată de organul de urmărire penală este incompletă, că acesta nu a manifestat rol activ şi nu s-a conformat dispoziţiilor date prin ordonanţa nr. 545/ll/6/2009 din 5 mai 2009.
Prin rezoluţia nr. 1091/11/2/2009 din data de 2 septembrie 2009 Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti a respins plângerea petiţionarului, apreciind că soluţia dispusă prin rezoluţia atacată este legală şi temeinică.
S-a constatat, în esenţă, că procurorul de caz a dispus în mod corect, neînceperea urmăririi penale faţă de cei doi intimaţi pe baza completării cercetărilor iniţiale, respectiv a relaţiilor comunicate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sinaia, având ca obiect studierea Dosarului nr. 839/P/2008, a celor înaintate de B.C.R. - Agenţia Predeal cu privire la înscrisul în litigiu şi consultarea Dosarului nr. 732/2006 Judecătoriei Sinaia.
Împotriva ambelor rezoluţii, în termen legai, petiţionarul P.V.M. a formulat plângere potrivit 2781 C. proc. pen., criticându-le pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea plângerii petiţionarul a susţinut, în principal, că deşi prin rezoluţia de infirmare procurorul general a dispus să se lămurească dacă înscrisul incriminat ca fals era sau nu o situaţie financiară client sau recipisă bancară, precum şi alte aspecte legate de o sumă de bani în valută, în realitate, nu au fost făcute verificările necesare pentru clarificarea tuturor aspectelor cauzei, arătându-se că procurorul de caz şi-a bazat soluţia pe constatările făcute de colegii săi în alte dosare, motivarea rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale fiind preluată şi de către procurorul general.
Pe fondul cauzei, persoana vătămată a susţinut că actul incriminat ca fals emană de la o unitate dintre cele arătate sub art. 145 C. pen., purtând antetul, ştampila şi semnătura funcţionarului băncii, aşa încât procurorul, în virtutea rolului activ, era dator să facă cercetări şi sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prev. de art. 188 şi art. 189 C. pen.
Referitor la susţinerea din rezoluţie în sensul că menţiunile de mână nu au valoare juridică, persoana vătămată a arătat că aceasta nu poate fi primită cată vreme magistraţii care au pronunţat Decizia nr. 857 din 20 septembrie 2007 au reţinut, atunci când au admis recursul declarat de P.A.V., că acesta este de acord cu achitarea integrală a diferenţei de preţ stabilită de contractanţi, preţ ce a fost pus la dispoziţia vânzătorului, prin urmare, au considerat că sumele de bani erau la dispoziţia sa.
În cuprinsul rezoluţiei s-a mai motivat că pe baza acestui „act" petiţionarul P.A.V. a obţinut o hotărâre favorabilă şi deci, nu au fost puse la îndoială menţiunile înscrise în fals că respectivele sume ar fi la dispoziţia sa.
Totodată, s-a mai menţionat de către petiţionar că nu se poate pretinde că menţiunile respective nu au alterat conţinutul înscrisului bancar în nici un mod, întrucât o adăugire sub semnătură şi ştampilă este tot „o alterare" în sensul legii penale pentru că se schimbă conţinutul înscrisului, „adevărul" pe care ar trebui să-l exprime.
Petiţionarul a solicitat admiterea plângerii, desfiinţarea ordonanţei atacate şi trimiterea cauzei la procuror în vederea începerea urmăririi penale, depunând înscrisuri în susţinerea plângerii sale şi susţinând că cercetarea făcută în cauză a fost incompletă.
Prima instanţă, în raport de motivele invocate în plângere, dar şi de actele şi lucrările dosarului a reţinut că persoana vătămată P.V.M. a formulat plângere penală împotriva numiţilor Ş.V. - avocat, P.A.V. şi prietena celui din urmă, solicitând cercetarea acestora sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de fals, instigare la fals şi uz de fals, susţinând, în esenţă, că pe baza unui înscris reprezentând o situaţie financiară client – P.A.V., prin care se atestă că titularul de cont are solduri creditoare de 24.000 euro şi 5.000 DOLARI SUA, iar în partea de jos a acestuia se afla o menţiune cu scris de mână, reprezentând transformarea sumelor de bani în dolari şi menţiunea în fals „la dispoziţia P.V.M.", a obţinut o soluţie defavorabilă la instanţa de control judiciar, după ce anterior acţiunea formulată de P.A.V., privind constatarea valabilităţii vânzării-cumpărării imobilului situat în Buştenii, jud. Prahova, fusese respinsă de Tribunalul Prahova, reţinându-se că reclamantul nu a achitat decât o mică parte din preţul convenit.
După efectuarea actelor premergătoare, prin rezoluţia din 3 aprilie 2009, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de intimaţii făptuitori Ş.V. şi P.A.V., reţinându-se că faptele reclamate nu există, act ce a fost apoi infirmat de Procurorul General prin ordonanţa nr. 545/ll/6/2009 din 5 mai 2009, când, urmare admiterii plângerii formulată de persoana vătămată, cauza a fost trimisă la procuror pentru completarea urmăririi penale.
În cauză s-au solicitat suplimentar relaţii de la B.C.R., remise cu adresa din 17 iulie 2009, convenţia de cont curent pentru persoana fizice nr. 1 din 12 iunie 2006, s-a ataşat în fotocopie înscrisul emis de B.C.R. - Agenţia Predeal intitulat „stare financiară client" şi au fost ataşate în vederea studierii Dosarele nr. 839/P/2008 şi 732/2006.
Curtea, verificând întregul material probator administrat în cauză, inclusiv înscrisurile depuse de părţi în faţa instanţei, apreciază că rezoluţiile pronunţate de procurori sunt legale şi temeinice, din conţinutul acestora nerezultând indicii temeinice în sensul comiterii de către intimaţi a vreuneia din infracţiunile imputate.
Prima instanţă a mai constatat că rezultă fără dubii că înscrisul incriminat ca fals intitulat „stare financiară client", aflat la fila 254 d.u.p. ce a fost emis de B.C.R. - Sucursala Predeal, reprezintă situaţia contului aparţinând intimatului P.A.V., acesta având calitatea de titular, conţinutul actului fiind conform situaţiei reale a clientului băncii, sub acest aspect neexistând nici din partea părţii vătămate acuzaţii că menţiunile consemnate nu ar corespunde adevărului.
Referitor la celelalte consemnări făcute pe acelaşi înscris şi care se referă la transformarea sumelor în valută în DOLARI SUA, urmată de precizarea "la dispoziţia domnului P.V.M." se constată că acestea nu aparţin băncii emitente ci numitei G.E., prietena intimatului P.A.V., situaţie necunoscută de aceasta, conform declaraţiei din 09 noiembrie 2008, fila 51 dosar fond, aceleaşi împrejurări reieşind şi din declaraţia dată de intimat în aceeaşi zi, fila 47-50 dosar fond.
S-a apreicta de către Curtea de Apel Ploieşti că aceste menţiuni nu au nici o valoare juridică, întrucât înscrisul incriminat nu îndeplineşte condiţiile impuse de art. 1180 C. civ., în realitate acestea având rolul de a uşura înţelegerea conţinutului actului referitor la posibilităţile de plată ale debitorului obligaţiei, aşa cum rezultă din coroborarea declaraţiilor părţilor implicate.
S-a mai relevat în considerentele hotărârii primei instanţe că împrejurarea că instanţa de judecată civilă a dat o anume semnificaţie juridică situaţiei financiare depusă de intimatul P.A.V., inclusiv a menţiunilor făcute pe acest document bancar nu prezintă relevanţă şi nu poate atrage angajarea răspunderii penale câtă vreme probele administrate în cauză nu conduc la conturarea cel puţin a unor indicii în comiterea infracţiunilor de fals în înscrisuri oficiale ori sub semnătură privată şi, prin urmare, nu se poate vorbi nici de instigare la comiterea acestei infracţiuni ori de infracţiunea de uz de fals.
Prima instanţă a conchis apreciind că nu se justifică trimiterea cauzei la procuror în vederea începerii urmăririi penale, că actele premergătoare efectuate în cauză conduc la concluzia că faptele reclamate de persoana vătămată P.V.M. nu există, astfel că a considerat plângerea ca fiind nefondată, respingând-o, în consecinţă, potrivit dispoziţiilor art. 2781 alin. (8) lit. a) C. proc. pen.
Împotriva sentinţei penale nr. 163 din 30 octombrie 2009, în termen legal, petiţionarul, prin apărător ales, avocat S.F. (la cabinetul căruia şi-a indicat şi domiciliu ales pentru comunicare actelor) a formulat recurs, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate, fără însă a-l motiva aşa cum, de altfel, s-a obligat în cuprinsul cererii de recurs, depusă la dosar fila 2 dosar recurs.
Pe rolul secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a înregistrat la data de 26 noiembrie 2009, Dosarul nr. 816/42/2009, fixându-se prim termen de judecată la data de 25 ianuarie 2010, când deşi a fost legal citat, recurentul petiţionar nu s-a prezentat şi nici nu a depus la dosar vreo cerere de amânare sau vreun memoriu în susţinerea recursului promovat.
Examinând recursul declarat de petiţionar, sub toate aspectele, conform art. 3856 alin. (3) coroborat cu art. 38514 C. proc. pen. şi prin raportare la dispoziţiile art. 2781 alin. (7) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
Legiuitorul a prevăzut posibilitatea ca orice persoană nemulţumită de actele şi măsurile dispuse în timpul urmăririi penale să facă plângere împotriva acestora, ca o garanţie a respectării legalităţii în procesul penal.
Poate face o astfel de plângere, în concepţia legiuitorului, orice persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate printr-un act sau printr-o măsură procesuală, fără însă a se aduce atingere autorităţii de lucru judecat a unei hotărâri definitive de condamnare.
În cauza supusă analizei, Înalta Curte constată că instanţa de fond, în baza ansamblului materialului probator administrat în cauză, a respins în mod justificat plângerea formulată de petiţionarul P.V.M., reţinând în mod corect situaţia de fapt şi apreciind ca fiind legală şi temeinică rezoluţia nr. 539/P/2008 din data de 6 august 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti prin care s-a dispus, în baza art. 228 alin. (4) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale împotriva intimaţilor: Ş.V., avocat, cercetat sub aspectul săvârşirii infracţiunii prev. de art. 25 C. pen. rap. la art. 290 C. pen. şi P.A.V., cercetat cu privire la infracţiunile prev. de art. 25 C. pen. rap. la art. 290 C. pen. şi art. 291 C. pen., constatându-se că faptele nu există.
De asemenea, Înalta Curte constată că prin rezoluţia nr. 1091/11/2/2009 din 2 septembrie 2009 dată în Dosarul nr. 539/P/2008 procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, verificând actele premergătoare efectuate în cauză, a confirmat soluţia dispusă de procuror faţă de numiţii Ş.V. şi P.A.V., cercetaţi sub aspectul infracţiunilor mai sus-menţionate, apreciindu-se, în mod corect, că faptele, presupuse a fi săvârşite de intimaţi, nu există în realitatea obiectivă.
De altfel, din actele şi lucrările dosarului se constată că între părţi s-a derulat de-a lungul a mai multor ani un litigiu civil, acţiunea civilă promovată de recurentul petiţionar fiind supusă tuturor căilor ordinare şi extraordinare de atac permise de legea civilă, intimaţii depunând la dosarul de recurs (filele 25-28), în xerocopie, Decizia civilă nr. 1047 din 16 decembrie 2009 (irevocabilă), pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul civil nr. 725522/105/2006, prin care s-a respins cererea de revizuire a Deciziei civile nr. 857 din 20 septembrie 2007 a Curţii de Apel Ploieşti, formulată de revizuientul P.V.M., astfel că înscrisurile cu privire la care petiţionarul a susţinut că ar avea conţinutul alterat au fost verificate şi cenzurate de instanţele civile de control judiciar, iar presupusele infracţiuni de fals în înscrisuri sub semnătură privată, uz de fals şi instigare la fals, pentru care s-a solicitat a fi traşi la răspundere penală intimaţii Ş.V. şi P.A.V., nu există, astfel cum, corect, a constatat procurorul prin rezoluţia dispusă în cauză.
Totodată, Înalta Curte mai constată că, în mod corect s-a relevat de către procuror şi apoi de către prima instanţă că, din nici un act existent la dosarul cauzei nu reiese că intimaţii ar fi încălcat dispoziţiile legale în vigoare şi ar fi săvârşit vreo faptă cu conotaţie penală, iar împrejurarea că instanţa de judecată civilă a dat o anume semnificaţie juridică situaţiei financiare depusă de intimatul P.A.V., inclusiv a menţiunilor făcute pe documentul bancar incriminat, nu prezintă relevanţă şi nu poate atrage angajarea răspunderii penale câtă vreme probele administrate în cauză nu au condus la conturarea, cel puţin, a unor indicii în comiterea infracţiunilor de fals în înscrisuri oficiale ori sub semnătură privată şi, prin urmare, nu se poate vorbi nici de instigare la comiterea acestei infracţiuni ori de infracţiunea de uz de fals. De altfel, Înalta Curte mai apreciază că instanţele judecătoreşti sunt suverane în a aprecia atât probatoriul administrat în cauzele cu care sunt investite cât şi textele de lege aplicabile, dându-le interpretarea pe care o consideră corespunzătoare, iar pronunţarea unor soluţii de către judecători, în urma efectuării activităţilor specifice de cercetare judecătorească şi potrivit convingerii proprii, nu poate fi echivalată cu exercitarea abuzivă a atribuţiilor ce le revin potrivit legii, astfel încât nu pot constitui, prin ele însele, temei pentru reţinerea vreunei fapte de natură penală.
Totodată, verificarea şi stabilirea legalităţii şi temeiniciei unei hotărâri judecătoreşti sunt de competenţa exclusivă a instanţelor superioare de control judiciar şi nu pot fi cenzurate de organul de urmărire penală, neputând constitui obiect de cercetare penală.
Aşa fiind, Înalta Curte, în temeiul art. 38515 alin. (1) pct. B) C. proc. pen., va respinge ca nefondat recursul declarat de petiţionarul P.V.M. împotriva sentinţei penale nr. 163 din 30 octombrie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul petiţionar urmează a fi obligat la plata cheltuielilor judiciare, inclusiv a onorariului apărătorului ales al intimatului P.A.V., conform chitanţelor de la dosar şi potrivit dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiţionarul P.V.M. împotriva sentinţei penale nr. 163 din 30 octombrie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurentul petiţionar la plata sumei de 200 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare către stat şi a sumei de 2000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către intimatul P.A.V. în recurs.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 25 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2349/2010. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 4578/2010. Penal. Menţinere măsură de... → |
|---|
