ICCJ. Decizia nr. 2533/2010. Penal. Cerere de liberare provizorie sub control judiciar (art. 160 ind.2 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2533/2010
Dosar nr. 5470/1/2010
Şedinţa publică din 24 iunie 2010
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea nr. 55/F de la 15 iunie 2010 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. 739/46/2010 s-a amânat judecarea cauzei la 06 iulie 2010, termen până la care inculpatul B.G. are posibilitatea de a-şi angaja apărător ales.
Citează inculpatul arestat la locul de deţinere.
A fost respins, ca nefondată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul I.L.A., fiul lui D. şi E., în prezent reţinut în Centrul de Reţinere şi Arest Preventiv din cadrul I.P.J. Argeş.
A fost obligat inculpatul la 200 lei cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că prin rechizitoriul nr. 65/P din 26 mai 2010, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A. - Serviciul Teritorial Piteşti a fost trimis în judecată în stare de detenţie, inculpatul I.L.A. cercetat pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 257 C. pen. raportat la art. 5 alin. (1) şi art. 6 din Legea nr. 78/2000, ambele cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
În actul de sesizare a instanţei, în esenţă, s-a reţinut că inculpatul, care este avocat în cadrul Baroului Argeş, şi era angajat într-o cauză pe rolul Tribunalului Comercial Argeş, este bănuit că s-a prevalat de influenţa pe care o avea asupra unor judecători de la această instanţă şi le-a cerut denunţătorilor 3400 euro pentru judecători, în scopul obţinerii unei soluţii favorabile.
După mai multe întâlniri şi convorbiri telefonice cu denunţătorii, inculpatul le-a spus acestora să-i dea 14.000 lei RON, pentru că astfel există riscul „ca partea adversă să dea la rândul ei bani judecătorului care avea de soluţionat cauza şi astfel să piardă procesul".
În urma acestor demersuri denunţătorul C.C.I. i-a dat acestuia în ziua de 4 mai 2010 suma de 800 euro, iar a doua zi, pe 5 mai 2010, inculpatul a fost prins în flagrant în timp ce mai primea de la denunţător suma de 2600 euro.
Inculpatul a recunoscut fapta, şi a „detaliat" că „grefierul B.G. i-a spus să ceară clienţilor, întâi 2000 euro" şi în cele din urmă o sumă mai mare de bani.
Mai înainte de examinarea temeiniciei cererii de liberare provizorie sub control judiciar, curtea de apel a găsit necesar a prezenta un scurt istoric al detenţiei preventive în care se găseşte inculpatul precum şi succesiunea hotărârilor pronunţate de instanţa de judecată.
Punctul de plecare al analizei îl constituie luarea măsurii preventive faţă de inculpat.
Astfel, prin încheierea nr. 10/F/CC din 6 mai 2010 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti s-a admis propunerea formulată de D.N.A. - Serviciul Teritorial Piteşti şi în baza art. 1491 alin. (10), art. 143 raportat la art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. s-a dispus arestarea preventivă inculpatului I.L.A., pe o perioadă de 29 de zile, începând cu 6 mai 2010 şi până la 3 iunie 2010, inclusiv.
În urma pronunţării acestei soluţii, inculpatul a formulat recurs şi în şedinţa din data de 14 mai 2010 I.C.C.J. Bucureşti a respins ca nefundat recursul declarat de inculpat, împotriva încheierii sus-menţionate.
La data de 19 mai 2010, inculpatul I.L.A. a formulat cerere de liberare provizorie sub control judiciar, cerere ce a fost respinsă prin încheierea nr. 49/F din data de 21 mai 2010. Şi de data aceasta inculpatul a formulat recurs, acesta fiind respins.
La primirea dosarului, curte, în şedinţa camerei de consiliu din data de 01 iunie 2010, potrivit dispoziţiilor art. 3001 alin. (3) raportat la art. 160 C. proc. pen. a constatat legalitatea şi temeinicia arestării preventive a inculpatului I.L.A. şi a menţinut, în continuarea această măsură.
Împotriva acestei încheieri s-a formulat recurs care a fost soluţionat de I.C.C:J. Bucureşti, recurs ce a fost respins, ca nefondat prin Decizia nr. 2230 din 07 iunie 2010 în Dosarul nr. 4865/1/2010.
În acest context, prin criticarea în mod constant a legalităţii şi temeiniciei detenţiei preventive, la data de 09 iunie 2010, inculpatul I.L.A. a formulat cerere de liberare provizorie sub control judiciar, motivând că este cercetat în stare de arest preventiv pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută şi pedepsită de art. 257 C. pen.
S-a susţinut că inculpatul în tot cursul procesului penal, poate cere punerea sa în libertate provizorie dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită nu depăşeşte 18 ani închisoare şi dacă nu există date din care să rezulte că inculpatul va săvârşi alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi sau martori.
Astfel, s-a concluzionat că prima condiţie prevăzută de lege este îndeplinită, iar cu privire la cea de-a doua condiţie a apreciat că nu este probată temerea că va săvârşi o altă faptă de natură penală.
Asupra cererii, curtea de apel a reamintit că întrunirea condiţiilor de admisibilitate conferă inculpatului vocaţia la liberare provizorie, însă art. 1608a C. proc. pen. impune şi o analiză a temeiniciei liberării.
Examinarea presupune aprecierea oportunităţii punerii în libertate a inculpatului la momentul de faţă şi consecinţele ce ar decurge din acesta.
Din această perspectivă, analiza temeiniciei cererii de liberare provizorie sub control judiciar se face şi în raport de motivele care au stat la baza arestării preventive, astfel că, în condiţiile în care măsura a fost dispusă în temeiul art. 148 lit. f) C. proc. pen., liberarea nu poate fi acordată când lăsarea în libertate a inculpatului prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
Deşi, în mod formal, la condiţiile liberării provizorii sub control judiciar, legea prevede în mod expres doar anumite condiţii ce trebuie îndeplinite, din analiza în ansamblu a dispoziţiilor legale aplicabile în materie, a rezultat şi o condiţie subînţeleasă şi anume că lăsarea în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
Având în vedere natura, gravitatea, modalitatea în care se bănuieşte că a fost săvârşită fapta imputată, curtea de apel a concluzionat că, în acest moment, liberarea provizorie sub control judiciar a inculpatului I.L.A. nu este oportună.
Aşadar, subzistenţa motivelor care au stat la baza luării măsurii arestării preventive, justifică menţinerea detenţiei şi exclude liberarea provizorie.
Nu trebuie ignorat nici scopul măsurii preventive astfel cum este definit în art. 136 C. proc. pen., obiectiv greu de realizat în cazul admiterii unei asemenea cereri.
Din această perspectivă potrivit art. 1602 C. proc. pen., liberarea provizorie sub control nu se acordă în cazul în care există date din care a rezultat necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârşească alte infracţiune sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului, prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte.
Folosirea termenului „date" de către legiuitor a fost interpretată nu în sensul de probe, ci ca informaţii, situaţii, împrejurări concrete rezultate din dosar, privind persoana inculpatului, modul de operare, faptele propriu-zise, care să îndreptăţească temerea şi să o justifice.
Răspunzând unui alt argument invocat de inculpat, curtea de apel a reamintit că pedeapsa este consecinţa tragerii la răspundere penală a inculpatului pentru infracţiunea imputată, intervenind numai dacă se constată vinovăţia acestuia prin probele administrate, iar scopul ei este reeducarea condamnatului.
Or, arestarea preventivă este o măsură care poate fi luată dacă există indicii ale săvârşirii unei infracţiuni, fără a fi necesară existenţa probelor de vinovăţie şi care trebuie să asigure buna desfăşurare a procesului penal.
Faţă de cele ce preced, curtea de apel a respins cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpat, ca nefondată, şi în temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., inculpatul a fost obligat la cheltuieli judiciare către stat.
Împotriva acestei încheieri de şedinţă a declarat, în termenul legal, recurs inculpatul I.L.A., fără a arăta iniţial motivele de recurs.
La termenul de astăzi, apărătorul recurentului inculpat, având cuvântul asupra recursului, în dezbateri a solicitat admiterea acestuia, casarea încheierii atacate şi, rejudecând să se constate că sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 1602 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. şi să se dispună punerea în libertate sub control judiciar.
În susţinerea concluziilor scrise, depuse la dosar în şedinţă publică a arătat că judecătorul a adăugat la lege, reţinând că întrunirea condiţiilor prevăzute de art. 1602 alin. (2) C. proc. pen. nu este suficientă, ci trebuie privite prin prisma unui pericol social concret, fără ca acesta să fie definit nici generic. Inculpatul a recunoscut săvârşirea infracţiunii, a ajutat organele de anchetă, astfel că va fi aplicat art. 19 din legea specială. Raportat la pericolul concret, a precizat că inculpatul nu are antecedente penale, a absolvit două facultăţi cu medii peste 9, este unul din cei mai buni avocaţi şi are o vârstă fragedă, motiv pentru care a căzut în capcană. De asemenea, a învederat că pe parcursul urmăririi penale nu s-a strâns nici o probă referitor la pericolul săvârşirii de noi infracţiuni şi de obstrucţionare a procesului penal. În ce priveşte probaţiunea a arătat că aceasta constă doar în flagrant, doi martori şi recunoaşterea inculpatului. În raport cu dispoziţiile art. 136 C. proc. pen., vârsta sa şi modalităţile prin care a dovedit că este membru de bază al societăţii, pericolul social nu poate subzista. A mai adăugat că şi la nivel european, simpla săvârşire a faptei de o mare gravitate nu mai este suficientă, vorbindu-se de proporţionalitatea măsurii şi necesitatea acesteia pentru ordinea publică, sens în care a amintit hotărârile S. contra Regatului Unit, W.L. contra Poloniei, iar privitor la termenul rezonabil, cauzele L. contra Franţei, N. contra Austriei. A mai arătat că liberarea provizorie sub control judiciar a intrat în procedura penală ca o alternativă la arestare şi că la următorul termen se va finaliza judecata fondului.
Concluziile reprezentantului M.P. asupra recursului declarat de inculpat, precum şi poziţia recurentului inculpat, din ultimul cuvânt au fost consemnate în detaliu în partea introductivă a prezentei decizii.
În concluziile scrise depuse la dosarul cauzei în şedinţă publică de către recurentul inculpat I.L.A., prin apărător, aflate la filele 20-23 dosarul Înaltei Curţi, a solicitat în temeiul dispoziţiilor art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., admiterea recursului, casarea încheierii din data de 15 iunie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti şi rejudecând cauza, în temeiul dispoziţiilor art. 1608a alin. (2) să se admită cererea şi a se dispune punerea în libertate provizorie a inculpatului.
În motivarea cererii, recurentul inculpat, prin apărător a făcut referire la art. 5 din C.E.D.O. Mai mult decât atât instanţa europeană prin jurisprudenţa sa dată în interpretarea art. 5 din Convenţie, a ridicat la rang de principii necesitatea, proporţionalitatea măsurilor preventive şi de asemenea obligaţia instanţelor de a analiza posibilitatea dispunerii unor măsuri alternative arestării preventive (V. contra Serbiei, hotărârea din 23 septembrie 2008; W.L. contra Poloniei, hotărârea din 4 aprilie 2000; M.K. contra Regatului Unit, hotărârea din 3 octombrie 2006, S. contra Regatului Unit, hotărârea din 29 ianuarie 2008; R. contra Austriei, hotărârea din 2 octombrie 2008 ).
Astfel în nenumărate decizii instanţa europeană a arătat că „nu este suficient ca privarea de libertate să fie executată conform legii naţionale, ci trebuie să fie şi necesară în circumstanţele specifice ale cauzei."
În considerarea jurisprudenţei C.E.D.O. instanţele din România au concretizat de-a lungul timpului criteriile care cuantifică existenţa pericolului pentru ordinea publică, cum ar fi reacţia publică declanşată de faptele comise, starea de nesiguranţă care ar însoţi lăsarea în libertate a inculpatului şi de asemenea profilul personal al acestuia.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin jurisprudenţa sa constantă din ultimii ani a statuat că pericolul pentru ordinea publică nu este niciodată prezumat ci întotdeauna trebuie să fie dovedit, arătând de asemenea:"comiterea unei infracţiuni chiar de o gravitate deosebită - reflectată de exemplul prin natura şi cuantumul sancţiunii nu constituie prin ea însăşi temei pentru privarea de libertate a învinuitului sau inculpatului, în forma prevenţiei preventive. Existenţa pericolului concret pentru ordinea publică, se impune a se stabili în funcţie şi de elementele ce ţin de persoana inculpatului astfel după cum acestea sunt prevăzute de art. 136 alin. (6) C. proc. pen."
S-a consacrat de asemenea ca principiu al doctrinei româneşti moderne, în materia măsurilor de prevenţie - şi C.E.D.O. a statuat în mod constant în acest sens, prin jurisprudenţa sa - că gravitatea faptelor imputate şi cuantumul pedepsei eventual aplicabile, constituie, neîndoielnic, elemente de care trebuie să se ţină seama cu ocazia examinării legalităţii şi temeiniciei arestării preventive, dar numai prin raportare la principiul, obligatoriu, al prezumţiei de nevinovăţie şi numai însoţite de alte elemente care să justifice menţinerea măsurii preventive.
În ceea ce priveşte existenţa pericolului concret pentru ordinea publică, în sensul prevăzut de dispoziţiile art. 148 lit. f), instanţa europeană a statuat că într-adevăr, prin gravitatea lor deosebită şi prin reacţia publicului la săvârşirea lor, anumite infracţiuni pot produce o tulburare socială de natură să justifice o detenţie provizorie. Totuşi, o asemenea împrejurare nu poate fi considerată suficientă decât dacă se întemeiază pe fapte de natură să demonstreze că eliberarea celui deţinut ar tulbura realmente, în mod cert, ordinea publică. În plus, detenţia preventivă îşi păstrează caracterul legitim doar dacă ordinea publică este efectiv ameninţată; detenţia nu poate şi nu trebuie să anticipeze o pedeapsă privativă de libertate căci, astfel, ar fi încălcat principiul prezumţiei de nevinovăţie.
Relativ la aplicarea art. 5 § 3 din C.E.D.O., Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în mai multe decizii (cum ar fi N. contra Austriei, T. contra Austriei), că autorităţile judiciare naţionale sunt obligate să cerceteze toate circumstanţele de natură să se admită sau să se înlăture existenţa unei veritabile exigenţe de interes public, care să justifice o derogare de la regula respectului libertăţii individuale. Trebuie să se ţină seama şi de circumstanţele personale ale acestora, precum caracterul, moralitatea, domiciliul, profesia, resursele materiale, legătura cu familia, sănătatea etc.
Recurentul inculpat, prin apărător, în cauză nu consideră că există probe, în sensul că acesta, persoană lipsită de antecedente penale, absolvent a două facultăţi, cu rezultate meritorii, ce ocupă o anumită poziţie în societate reprezintă - în stare de libertate - un pericol concret pentru ordinea publică.
Buna desfăşurare a procesului penal, în sensul imperios cerut de dispoziţiile art. 136 nu presupune cu necesitate privarea lui de libertate, cu atât mai mult cu cât nu există probe certe în sensul că s-ar sustrage de la urmărire penală, sau ar încerca să zădărnicească aflarea adevărului.
Mai mult chiar, a considerat că declaraţiile inculpatului, prin care acesta a recunoscut săvârşirea faptelor imputate, a avut o atitudine sinceră şi a ajutat organele de urmărire penală la aflarea adevărului în prezenta cauză, au făcut dovadă fără echivoc, în sens contrar, în sensul absenţei pericolului concret pentru ordinea publică, pe care lăsarea în libertate a inculpatului l-ar reprezenta.
Recurentul inculpat, prin apărător a învederat instanţei că în cauză sunt întrunite condiţiile cerute de dispoziţiile art. 1602 alin. (1) C. proc. pen. relativ la infracţiunile imputate şi limitele de pedeapsă ale acestora, şi de asemenea, având în vedere faptul că la acest moment urmărirea penală este finalizată, dosarul aflându-se în faza de judecată, nu mai poate exista pericolul ca inculpatul să zădărnicească aflarea adevărului în cauză. Având în vedere faptul că inculpatul nu are cazier, precum şi circumstanţele personale ale acestuia, atitudinea sinceră de recunoaştere a faptelor imputate, consideră de asemenea că nu există nici un temei din care să reiasă indicii că acesta odată eliberat va săvârşi alte infracţiuni, deci şi condiţiile impuse de dispoziţiile art. 1602 alin. (2) C. proc. pen. sunt îndeplinite.
Mai mult a considerat că la acest moment, prin executarea a aproape 2 luni de arest preventiv inculpatul a plătit tributul social pe care îl datora opiniei publice lezate prin ecoul faptelor sale iar menţinerea sa în continuare în arest nu ar fi decât o anticipare a pedepsei, chestiune prohibită, atât de jurisprudenţa românească, cât şi de cea a instanţei europene.
Concluzionând, având în vedere cele de mai sus, nu consideră că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă un pericol concret pentru ordinea publică şi în consecinţă a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii atacate şi rejudecând cauza, în temeiul dispoziţiilor art. 1608a alin. (2) admiterea cererii şi dispunerea în libertate provizorie a inculpatului.
Examinând recursul declarat de recurentul inculpat I.L.A. prin prisma dispoziţiilor art. 1609 din C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul inculpatului declarat împotriva încheierii de şedinţă nr. 55/ F din 15 iunie 2010 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi familie, ca fiind nefondat pentru considerentele ce se vor arăta.
Înalta Curte consideră că în mod corect şi motivat instanţa de fond, în baza materialului probator administrat până în prezent a apreciat că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile art. 1602 alin. (2) C. proc. pen., în raport cu natura infracţiunilor reţinute şi pretins a fi săvârşite de către inculpatul I.L.A. în actul de sesizare, a modalităţii concrete de comitere, a calităţii avute de acesta, precum şi a existenţei datelor că odată pus în libertate, va încerca să zădărnicească aflarea adevărului.
Totodată, prima instanţă a reţinut judicios subzistenţa motivelor care au stat la baza luării măsurii arestării preventive, care justifică menţinerea detenţiei şi exclude liberarea provizorie, precum şi scopul măsurii preventive, potrivit art. 136 C. proc. pen. care greu ar realizat în cazul admiterii cererii.
Înalta Curte, la rândul său, în baza propriului examen asupra modului în care prima instanţă a examinat cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatului I.L.A., în raport cu dispoziţiile art. 1602 C. proc. pen., cu motivele de recurs formulate în scris şi susţinute oral, constată că prima instanţă a făcut o riguroasă analiză asupra condiţiilor impuse de dispoziţiile legale incidente a cererii formulate, în contextul concret al cauzei, în raport cu faptele pretins a fi comise de către inculpat, modalitatea de săvârşire, natura infracţiunilor, argumentând soluţia pronunţată şi prin prisma subzistenţei temeiurilor măsurii arestării preventive, dispusă faţă de inculpat şi a scopului acesteia.
Astfel, în contextul concret al cauzei s-a arătat că măsura arestării preventive a fost luată faţă de inculpat la data de 6 mai 2010, constatându-se îndeplinite dispoziţiile art. 143 şi art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., măsură supusă controlului judiciar şi menţinută, atât în cursul urmăririi penale, cât şi ulterior sesizării instanţei de judecată, în condiţiile art. 3001 C. proc. pen., de asemenea verificată şi menţinută în calea de atac exercitată, totodată, fiind respinsă şi o cerere de liberare provizorie sub control judiciar, prin încheierea nr. 49/ F din data de 21 mai 2010, împotriva căreia inculpatul a declarat recurs, care a fost respins.
Înalta Curte consideră că, în contextul cauzei nu se justifică admiterea cererii de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpat, în raport cu materialul probator administrat până în prezent, faţă de dispoziţiile art. 1602 C. proc. pen., cu referire la prevederile art. 5§3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi jurisprudenţa C.E.D.O.
Astfel, Înalta Curte, examinând cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpat, cu referire la criteriile privind arestarea preventivă în cauzele invocate, respectiv W.L. contra Poloniei, S. contra Marii Britanii, L. contra Franţei şi N. contra Austriei, în sensul ca măsura să fi fost luată conform dreptului naţional, lipsită de arbitrariu, să fie necesară în condiţiile concrete ale cauzei, durata acesteia să fie rezonabilă, în contextul concret al cauzei constată că nu se impune liberarea provizorie sub control judiciar, întrucât măsura arestării preventive a fost luată şi verificată de către instanţă, atât în cursul urmăririi penale, cât şi ulterior sesizării primei instanţe prin rechizitoriu, acesta fiind menţinută, apreciindu-se că au fost respectate prevederile legale, nefiind arbitrară, ci necesară scopului procesului penal, faţă de condiţiile cumulative impuse de art. 148 lit. f) C. proc. pen., precum şi de art. 136 din acelaşi cod, cu referire şi la persoana inculpatului, dar şi la mijloacele de probă administrate la acel moment, aşa cum rezultă din încheierile la care prima instanţă s-a referit în istoricul asupra măsurii preventive dispuse faţă de inculpat, la rezonanţa unor asemenea pretinse fapte, faţă de calitatea de avocat a acestuia, justificând că chiar dacă această măsură preventivă este cea mai gravă, nu este oportună o altă măsură preventivă mai blândă, fiind de natură să inducă în opinia publică convingerea că aplicarea legii se opreşte şi nu are eficienţă faţă de persoanele care prin statutul lor social şi profesional lucrează pentru aplicarea ei, aşa cum s-a motivat în încheierea nr. 10/F/CC de la 6 mai 2010 a Curţii de Apel piteşti, Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, intrată sub puterea autorităţii de lucru judecat, iar durata măsurii de la momentul dispunerii ei 6 mai 2010 şi până în prezent la soluţionarea recursului de faţă, 24 iunie 2010 se circumscrie accepţiunii de durată rezonabilă, aşa încât motivele de recurs invocate cu privire la îndeplinirea condiţiilor cererii de liberare provizorie sub control judiciar, în raport cu măsura arestării preventive nu sunt fondate.
Astfel, Înalta Curte consideră că încheierea nr. 55/ F din 15 iunie 2010 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi familie, pronunţată în Dosarul nr. 739/46/2010, prin care prin care a fost respinsă cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul I.L.A. este legală şi temeinică.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul inculpat I.L.A. împotriva încheierii nr. 55/F din 15 iunie 2010 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi familie, pronunţată în Dosarul nr. 739/46/2010.
În conformitate cu art. 192 alin. (2) C. proc. pen. se va obliga recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J., ca urmare a asigurării asistenţei obligatorii, prin studiul dosarului şi prezenţei, ce a avut loc pentru termenul de judecată de la 24 iunie 2010, de către doamna avocat C.I., cu împuternicirea avocaţială emisă la 22 martie 2010, (fila 18 Dosarul nr. 5470/1/2010 al Înaltei Curţi), potrivit art. 6 cu referire la art. 5 din Protocolul privind stabilirea onorariilor avocaţilor pentru furnizarea serviciilor de asistenţă juridică în materie penală, pentru prestarea, în cadrul sistemului de ajutor public judiciar, a serviciilor de asistenţă juridică şi/sau reprezentare ori de asistenţă extrajudiciară, precum şi pentru asigurarea serviciilor de asistenţă juridică privind accesul internaţional la justiţie în materie civilă şi cooperarea judiciară internaţională în materie penală încheiat între M.J. şi U.N.B.R.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul inculpat I.L.A. împotriva încheierii nr. 55/F din 15 iunie 2010 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi familie, pronunţată în Dosarul nr. 739/46/2010.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 24 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2529/2010. Penal. Menţinere măsură de... | ICCJ. Decizia nr. 4390/2010. Penal → |
|---|
