ICCJ. Decizia nr. 2529/2010. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2529/2010
Dosar nr. 4958/1/2010
Şedinţa publică din 24 iunie 2010
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea penală din Şedinţa publică din 31 mai 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, pronunţată în Dosarul nr. 1836/33/2008, în baza art. 160b raportat la art. 3002 C. proc. pen. s-a menţinut starea de arest a inculpatului L.M.S.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A.- Serviciul Teritorial Cluj, din data de 3 decembrie 2008 a fost trimis în judecată (împreună cu alte persoane) inculpatul L.M.S. pentru săvârşirea următoarele infracţiuni: 1. asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni prevăzută de art. 323 alin. (1) C. pen. (cu raportare la infracţiunea de înşelăciune şi uz de fals, ambele în formă continuată); 2. înşelăciune în convenţii prin calităţi mincinoase şi mijloace frauduloase cu consecinţe deosebit de grave în formă continuată prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 75 lit. a) C. pen. (cu o pagubă de peste 1 milion de euro); 3. fals material în înscrisuri oficiale prevăzut de art. 288 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP); 4. uz de fals prevăzut de art. 291 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP); 5. fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 290 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP); 6. fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzut de art. 290 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP); 7. falsificare de instrumente oficiale prevăzută de art. 286 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP); 8. folosirea instrumentelor oficiale false prevăzută de art. 287 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP); 9. participaţie improprie la infracţiunea de fals intelectual în formă continuată prevăzută de art. 31 alin. (2) C. pen. raportat la art. 289 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi totul cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
Întrucât inculpatul a fost trimis în judecată în stare de arest preventiv instanţa a procedat din oficiu conform art. 3002 raportat la art. 160b C. proc. pen., prin încheierea penală din data de 26 aprilie 2010, la verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii arestării preventive, menţinând această măsură, încheiere ce a rămas definitivă prin respingerea recursului inculpatului.
Raportat la această măsură, s-a constatat că inculpatul a fost arestat preventiv la data de 16 august 2008 prin încheierea nr. 3/2008 a Curţii de Apel Cluj, arestarea prelungindu-se din 30 în 30 de zile în faza urmăririi penale, iar apoi fiind trimis în judecată s-a menţinut această măsură conform art. 3001 iar apoi 3002 C. proc. pen.
Conform art. 3002 C. proc. pen., în cauzele în care inculpatul este arestat, instanţa legal sesizată este datoare să verifice, în cursul judecăţii, legalitatea şi temeinicia măsurii arestului preventiv, procedând potrivit art. 160b C. proc. pen.
Dacă instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, menţine măsura arestării preventive.
Procedând la verificarea arestării preventive a inculpatului, instanţa a constatat că temeiurile care au determinat arestarea acestuia nu s-au modificat, impunându-se astfel în continuare menţinerea acestei măsuri.
Prin temeiuri care au determinat arestarea trebuie să se înţeleagă condiţiile şi cazurile riguros arătate în textele art. 143 şi 148 C. proc. pen., pentru că numai în cazul în care se constată existenţa acestora la dosarul cauzei, se poate dispune această măsură de excepţie, a arestării preventive.
De asemenea condiţiile şi cazurile expres şi limitativ arătate în art. 143, 148 C. proc. pen. care determină luarea măsurii arestării preventive ori justifică menţinerea ei reprezintă în realitate motivele de fapt şi de drept care impun luarea, prelungirea sau menţinerea măsurii arestării preventive pentru buna desfăşurare a urmăririi penale şi a judecăţii.
Sub aspectul existenţei cerinţelor prevăzute de art. 143 C. proc. pen. s-a constatat că în speţă există indiciile săvârşirii infracţiunilor pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, indicii rezultând din declaraţiile părţilor vătămate, ale martorilor audiaţi în cauză, a înscrisurilor falsificate existente la dosarul cauzei, etc.
În concret s-a reţinut în sarcina acestuia faptul că în calitate de asociat şi administrator la SC R.E.P. SRL Caransebeş, iar în unele cazuri de reprezentant al SC E. SRL Timişoara, respectiv SC B.E.P. SRL Timişoara, SC N.P. (firmă fictivă), în baza unei rezoluţii infracţionale unice prezentându-se sub calitatea mincinoasă de arhitect, împreună cu reprezentantele Agenţiei imobiliare SC C.G. SRL Cluj-Napoca, respectiv inculpatele B.N.P. (actualmente avocat Baroul Cluj) şi învinuita C.M.S. - secretară iar ulterior administrator la SC C.G. SRL Cluj-Napoca, au indus şi menţinut în eroare 120 persoane, prin falsificarea şi folosirea de înscrisuri false contrafăcute.
De asemenea în speţă sunt întrunite şi condiţiile prevăzute de art. 148 C. proc. pen. care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive.
În ceea ce priveşte temeiul de arestare prevăzut de art. 148 lit. b) C. proc. pen. în cauză există date că inculpatul a încercat să zădărnicească în mod direct aflarea adevărului prin distrugerea şi alterarea mijloacelor de probă raportat la faptul că în cauză există indicii că s-a procedat la falsificarea dovezilor de restituire a banilor prin folosirea de bucăţi din acte documente semnate de părţi pe care au fost imprimate menţiuni nereale. Astfel, din conţinutul raportului de constatare tehnico-ştiinţifică din 16 august 2008 a I.P.J. Cluj a rezultat că în cazul actelor supuse constatării semnăturile, impresiunile şi ştampilele precum şi scrisul de mână de pe anexa 5 a antecontractului, au fost aplicate anterior textului tehnoredactat, iar substanţa scripturală din componenţa semnăturilor depuse pe actele de reziliere prezintă caracteristici asemănătoare cu substanţa scripturală din componenţa semnăturilor depuse pe antecontractele de construire vânzare-cumpărare aferente. Există de asemenea indicii că s-a procedat la instigarea altor persoane la distrugerea de înscrisuri şi ştampile false raportat la faptul că din transcrierea şi certificarea interceptărilor convorbirilor telefonice a rezultat că în convorbirea telefonică purtată în 15 august 2008 ulterior efectuării percheziţiei domiciliare şi asupra vehiculului, inculpatul i-a solicitat soţiei sale predarea actelor şi ştampilelor aflate în diplomatul unei persoane numite M. pentru a fi distruse.
În ceea ce priveşte temeiul prevăzut de art. 148 lit. c) C. proc. pen. care prevede că există date că inculpatul pregăteşte săvârşirea unei noi infracţiuni subzistă şi acesta, întrucât prin prisma activităţii infracţionale desfăşurată de inculpat există riscul săvârşirii de noi infracţiuni raportat la instrumentele folosite la comiterea falsurilor precum şi la faptul că ulterior arestării inculpatului au fost formulate noi plângeri penale cu privire la alte fapte de înşelăciune în convenţii comise pe raza municipiului Timişoara.
Referitor la temeiul prevăzut de art. 148 lit. d) C. proc. pen. constând în aceea că inculpatul a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune, în concret reţinându-se că inculpatul ar fi comis infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată prevăzută de art. 290 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) în legătură cu falsificarea şi utilizarea înscrisurilor „dispoziţii de plată - reziliere antecontract anexa V antecontract, facturi, chitanţe", instanţa a apreciat că şi acest temei al arestării subzistă. Deşi textul vorbeşte de săvârşirea unei infracţiuni, ceea ce ar presupune întrunirea tuturor elementelor constitutive ale acesteia, pentru reţinerea acestui caz este suficient dacă se săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală pentru care să existe probe sau indicii temeinice, astfel cum prevede art. 143 alin. (1) C. proc. pen.
Sub aspectul temeiului prevăzut de art. 148 lit. e) C. proc. pen. respectiv că inculpatul exercită presiuni asupra persoanelor vătămate şi încearcă înţelegeri frauduloase cu acestea a rezultat că în data de 29 februarie 2008 prin intermediul unui apropiat al său, inculpatul i-a atras atenţia părţii vătămate P.L. că dacă nu-şi retrage plângerea penală nu-şi va primi banii înapoi (vol. I, f. 243).
De asemenea, pe reprezentanta părţii vătămate T.S., respectiv pe martora C.N., a agresat-o fizic, cauzându-i leziuni care au necesitat 3-4 zile de îngrijiri medicale conform certificatului medico-legal.
Din probele administrate a rezultat că şi alte persoane au fost intimidate prin diverse mijloace prin intermediul unor apropiaţi ai inculpatului în momentul în care au făcut demersuri pentru recuperarea sumelor de bani.
De asemenea instanţa a apreciat că în cauză subzistă temeiurile arestării preventive fiind îndeplinite cumulativ şi condiţiile prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., respectiv pedeapsa prevăzută de legea penală pentru unele dintre infracţiunile pentru care este trimis în judecată (asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni, înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave) este închisoarea mai mare de 4 ani, iar lăsarea inculpatului în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică, pericol apreciat de instanţă raportat la gravitatea faptelor de care este acuzat, gravitate determinată de natura şi împrejurările în care au fost săvârşite, precum şi de urmările, din punct de vedere material ale acestora.
În acest sens, instanţa a apreciat că pericolul pentru ordinea publică nu este relevat numai de potenţialul violent al inculpatului, condiţie neîndeplinită în acest caz, ci între altele, de orice manifestare aptă a vătăma climatul social firesc, optim pentru funcţionarea normală a instituţiilor statului, menţinerea liniştii cetăţenilor şi respectarea drepturilor acestora. În speţă, infracţiunile pentru care inculpatul a fost trimis în judecată prezintă o gravitate sporită, faptele săvârşite având rezonanţă în rândul opiniei publice (în cauză oricum existând 120 părţi vătămate) şi determinând reacţia negativă a acesteia raportat la împrejurarea că persoane asupra cărora planează astfel de acuzaţii ar fi judecate în stare de libertate.
Pe de altă parte din economia arat. 136 C. proc. pen. a rezultat că măsurile preventive au ca scop buna desfăşurare a procesului penal.
Sintagma folosită de legiuitor în textul legal menţionat priveşte asigurarea condiţiilor necesare, prevăzute de legea procesuală penală pentru realizarea scopului penal, astfel cum acesta este definit în art. 1 C. proc. pen.
S-a mai arătat în apărarea inculpatului că în speţă nu se mai poate justifica menţinerea măsurii preventive prin temeiurile iniţiale ale arestării, respectiv prevăzute de art. 148 lit. b) – e) C. proc. pen., însă chiar textul de lege prevăzut de art. 3002 C. proc. pen., care face trimitere la art. 160b C. proc. pen. arată că dacă instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea au încetat sau nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate dispune, prin încheiere motivată, revocarea arestării preventive şi punerea de îndată în libertate a inculpatului. Prin urmare, instanţa trebuie să analizeze în lumina acestui text chiar temeiurile ce au determinat arestarea, care, aşa cum s-a arătat mai sus nu au încetat prin simpla trecere a timpului.
Prin urmare, neintervenind schimbări în ceea ce priveşte temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive, şi întrucât cercetarea judecătorească este în desfăşurare, aceasta începând doar la termenul din 2 noiembrie 2009, fiind audiaţi până în prezent doar inculpaţii şi un număr de aproximativ 40 părţi vătămate (judecata fiind suspendată vreme de 7 luni în baza art. 303 alin. (6) C. proc. pen. ca urmare a invocării unei excepţii de neconstituţionalitate), cauza amânându-se pe data de 14 iunie 2010 pentru audierea următoarele 10 părţi vătămate, a apărut evident că pentru aflarea adevărului în cauză este necesară continuarea cercetării judecătoreşti cu inculpatul aflat în stare de arest preventiv.
Instanţa a apreciat că această măsură se impune şi raportat la dispoziţiile art. 5 din C.E.D.O. şi art. 23 din Constituţie, măsura lipsirii de libertate a unei persoane putându-se dispune atunci când există motive verosimile de a bănui că s-a săvârşit o infracţiune sau există motive verosimile de a bănui că s-a săvârşit o infracţiune sau există motive temeinice a crede în necesitatea de a împiedica să se săvârşească o nouă infracţiune, fiind necesară astfel apărarea ordinii publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, ori desfăşurarea în bune condiţii a procesului penal.
Această soluţie este în concordanţă şi cu practica C.E.D.O. (a se vedea în acest sens cauzele C. contra Italiei din 24 august 1998; L. contra Italiei din 6 aprilie 2004; C. contra Maltei din 7 aprilie 2005) care a statuat că s-a dovedit că persistenţa în timp a motivelor plauzibile că inculpatul este bănuit de comiterea unei infracţiuni, este o condiţie pentru menţinerea detenţiei.
De asemenea, C.E.D.O. a acceptat în cazul L. vs. Franţa că în circumstanţe excepţionale, pe motivul gravităţii în dauna reacţiei publice, anumite infracţiuni, pot constitui cauza unor dezordini sociale în măsură să justifice detenţie, cel puţin pentru un timp.
Pe de altă parte, obstrucţionarea justiţiei şi pericolul de sustragere au constituit motive întemeiate de a refuza eliberarea unei persoane arestate preventiv, apreciate ca atare de Curtea Europeană în interpretarea art. 5 § 3 din C.E.D.O.
În ceea ce priveşte termenul rezonabil, practica constantă a C.E.D.O. a arătat că revine în sarcina instanţelor aprecierea cu privire la împlinirea acestuia, ţinând cont de urmările produse şi de pericolul pentru ordinea publică pe care faptele imputate inculpatului îl prezintă.
Faţă de toate aceste considerente, instanţa în baza art. 3002 C. proc. pen. a menţinut starea de arest a inculpatului L.M.S.
Raportat la această soluţie, precum şi la împrejurarea că temeiurile iniţiale ale arestării în opinia instanţei nu s-au schimbat, aşa cum s-a arătat mai sus, cererea inculpatului de a se dispune înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi ţara a apărut ca fiind nejustificată, fiind implicit respinsă.
Împotriva acestei încheieri de şedinţă a declarat, în termenul legal, recurs inculpatul L.M.S., fără a arăta în scris motivele de recurs.
La termenul de judecată de la data de 10 iunie 2010, în recurs s-a referit că Penitenciarul Gherla a comunicat că inculpatul nu poate fi prezentat instanţei fiind invocate dispoziţiile art. 159 alin. (4) C. proc. pen. Totodată s-a referit că apărătorul ales al recurentului inculpat, avocat S.L. a solicitat amânarea, fiind în imposibilitate de prezentare din motive medicale, sens în care a ataşat act doveditor, iar reprezentantul M.P., faţă de cererea formulată nu s-a opus amânării judecării cauzei.
Înalta Curte a apreciat ca întemeiată cererea de amânare formulată de apărătorul ales al recurentului inculpat, aflat în imposibilitate de prezentare dovedită cu acte medicale şi a amânat cauza la 24 iunie 2010, menţinând delegaţia apărătorului desemnat din oficiu, precum şi restituirea dosarului Curţii de Apel Cluj pentru termenul de fond acordat în cauză, cu menţiunea să-l retrimită în vederea judecării prezentului recurs, aşa cum rezultă din încheierea de şedinţă de la acea dată, aflată la fila 18 dosarul Înaltei Curţi.
La termenul de astăzi, s-a prezentat recurentul inculpat L.M.S. aflat în stare de arest şi asistat de apărător ales, avocat S.L.C.
S-a prezentat şi apărătorul desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, avocat P.C., a cărei delegaţie a încetat.
Procedura de citare a fost legal îndeplinită.
Apărătorul recurentului inculpat, în concluziile orale, în dezbateri a solicitat admiterea recursului, revocarea măsurii arestării preventive şi punerea de îndată în libertate a inculpatului, iar ca o garanţie a derulării procesului în bune condiţii, înlocuirea acesteia cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara.
În susţinerea recursului a arătat că au fost încălcate textele de lege naţionale şi internaţionale şi că în cursul cercetării judecătoreşti au fost audiate aproape jumătate din cele 100 de părţi civile, toate declarând nemijlocit că înşelăciunea ar constitui în faptul că nu s-a construit blocul. Presupunând că iniţial au existat motive plauzibile şi verosimile, pentru a justifica luarea arestării preventive, la acest moment s-a dovedit pe parcursul a aproape 2 ani, că nu există nici un argument actual şi concret în acest sens.
Instanţa europeană a statuat, prin hotărârile S. şi J. contra României, că este necesar ca după trecerea unui interval de timp atât de îndelungat să se demonstreze pe lângă motive, aspecte care să se circumscrie temeiurilor de arestare reţinute de instanţă, din perspectiva subzistenţei sau nu a acestor temeiuri. Din simpla analiză a încheierii atacate a rezultat că instanţa aduce exact aceleaşi argumente, împotriva cărora a depus probe, care confirmă că nici la momentul luării măsurii nu era justificată.
Cu privire la temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive, a arătat că nu s-a precizat pericolul sustragerii de la judecată, nu s-a demonstrat cum ar putea zădărnici probaţiunea în cursul judecăţii, nici riscul comiterii unor noi infracţiuni sau de tulburare a ordinii publice.
De asemenea, acelaşi apărător a mai menţionat că măsura este menţinută în mod automat, funcţionalitatea acesteia nefiind demonstrată din perspectiva dispoziţiilor art. 136 C. proc. pen., tinzând să devină o măsură punitivă, inadmisibilă în accepţiunea C.E.D.O.
În privinţa art. 148 lit. f) C. proc. pen. a precizat că se confundă pericolul social al infracţiunilor reţinute în sarcina inculpatului cu pericolul concret pentru ordinea publică.
În acest sens, a invocat practica C.E.D.O. care a indicat instanţelor naţionale să analizeze şi măsurile alternative la măsura arestării preventive, amintind cauzele W. contra Germaniei, G. contra Italiei, B. contra Regatului Unit, L. şi T. contra Franţei.
La acest moment există garanţii suficiente pentru continuarea cercetării judecătoreşti cu inculpatul în stare de libertate, având în vedere stadiul probelor şi persoana inculpatului, care are o pregătire profesională, familie, îşi câştiga licit existenţa şi nu are antecedente penale, singura vină fiind eventual proasta gestionare a societăţii la un moment dat.
Apărătorul recurentului inculpat, concluzionând a solicitat, în principal, revocarea măsurii arestării preventive, dat fiind că temeiurile iniţiale nu mai subzistă şi nici nu există alte temeiuri noi, iar ca o garanţie a derulării procesului în bune condiţii, înlocuirea acesteia cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara.
Concluziile reprezentantului M.P. asupra recursului declarat de recurentul inculpat, precum şi poziţia recurentului inculpat, din ultimul cuvânt au fost consemnate în detaliu în partea introductivă a prezentei decizii.
Examinând recursul declarat de inculpatul L.M.S. prin prisma dispoziţiilor art. 3856 cu referire la art. 141 C. proc. pen., aşa cum a fost modificat prin dispoziţiile Legii nr. 356/2006, Înalta Curte constată recursul inculpatului declarat împotriva încheierii din 31 mai 2010, ca fiind nefondat pentru considerentele ce se vor arăta.
Din analiza cauzei rezultă că prima instanţă a efectuat un riguros examen în contextul cauzei asupra subzistenţei temeiurilor care au fost avute în vedere iniţial la luarea măsurii preventive a arestării inculpatului L.M.S., în raport cu stadiul procesual actual al cauzei, respectiv cercetarea judecătorească, fiind analizat în mod concret fiecare dintre temeiurile reţinute cu referiri la mijloace de probă care îl susţine.
Astfel, s-a reţinut îndeplinirea cerinţelor prevăzute de art. 143 C. proc. pen., respectiv existenţa indiciilor săvârşirii infracţiunilor pentru care a fost trimis în judecată inculpatul, fiind făcute referiri la declaraţiile părţilor vătămate, ale martorilor audiaţi în cauză, la înscrisurile falsificate existente la dosarul cauzei.
Totodată, prima instanţă a examinat în mod efectiv dispoziţiile art. 148 lit. b), c), e), f) C. proc. pen., prin raportarea în contextul cauzei, la mijloace de probă administrate indicate, expunând argumentele întrunirii cerinţelor prevăzute de textul arătat, în condiţiile deja arătate, prin expunerea considerentelor încheierii atacate, aşa încât a fost făcută o adecvare reală a dispoziţiilor legale la împrejurările faptice şi personale ale inculpatului L.M.S.
De asemenea, curtea de apel a analizat în mod concret condiţia existenţei pericolului social pentru ordinea publică în cazul lăsării acestuia în libertate, prin raportare la gravitatea faptelor de care este acuzat, determinată de natura şi împrejurările în care au fost săvârşite, urmările avute, în cauză existând 120 de părţi vătămate, precizând că această condiţie nu este relevată de potenţialul violent al inculpatului, aceasta nefiind îndeplinită, ci de orice manifestare aptă a vătăma climatul social firesc, optim pentru funcţionarea normală a instituţiilor statului, menţinerea liniştii cetăţenilor şi respectarea drepturilor acestora.
Totodată, a fost justificat scopul măsurii arestării preventive pentru buna desfăşurare a procesului penal, în raport cu cercetarea judecătorească, care a început efectiv la data de 2 noiembrie 2009, fiind audiaţi inculpaţii şi un număr de aproximativ de 40 părţi vătămate, arătând-se că judecata a fost suspendată de 7 luni în baza art. 303 alin. (6) C. proc. pen., ca urmare a invocării unei excepţii de neconstituţionalitate.
De asemenea, prima instanţă a examinat menţinerea măsurii arestării preventive a inculpatului L.M.S. în raport cu dispoziţiile art. 5 din C.E.D.O. şi art. 23 din Constituţia României, precum şi în raport cu jurisprudenţa Curţii Europene, cauzele C. contra Italiei din 24 august 1998; L. contra Italiei din 6 aprilie 2004; C. contra Maltei din 7 aprilie 2005, care a statuat că s-a dovedit că persistenţa în timp a motivelor plauzibile că inculpatul este bănuit de comiterea unei infracţiuni, este o condiţie pentru menţinerea detenţiei, precum şi cauza L. contra Franţei, că în circumstanţe excepţionale, pe motivul gravităţii în dauna reacţiei publice, anumite infracţiuni, pot constitui cauza unor dezordini sociale în măsură să justifice detenţie, cel puţin pentru un timp.
Curtea de apel a mai analizat menţinerea măsurii arestării preventive raportată şi la motivele de obstrucţionare a justiţiei şi pericolul de sustragere, la termenul rezonabil a măsurii.
În raport cu cele menţionate, Înalta Curte consideră că prima instanţă cu ocazia verificării legalităţii şi temeiniciei măsurii arestării preventive, dispunând menţinerea acesteia, în condiţiile art. 160b raportat la art. 3002 C. proc. pen., prin încheierea recurată a verificat nu numai persistenţa motivelor plauzibile de a bănui persoana arestată de comiterea unei infracţiuni, respectiv a existenţei indiciilor cu privire la infracţiunile pentru care inculpatul L.M.S. a fost trimis în judecată şi a celorlalte temeiuri, în condiţiile reţinute, ci şi raportarea acestora la modul în care se desfăşoară cercetarea judecătorească şi anume administrarea probelor, în cauză existând un număr mare de părţi, fiind audiaţi inculpaţii, de asemenea, 40 de părţi vătămate dintr-un număr de 120, această etapă procesuală a judecăţii, începând în mod efectiv la data de 2 noiembrie 2009, cauza fiind şi suspendată vreme de 7 luni ca urmare a invocării unei excepţii de neconstituţionalitate, justificând în mod efectiv necesitatea menţinerii măsurii arestării preventive.
Aşadar, motivele pertinente şi suficiente iniţiale avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive au fost completate prin măsurile procesuale de diligenţă, în vederea bunei desfăşurării a procesului penal, în etapa cercetării judecătoreşti, prin raportare la complexitatea cauzei, dată de numărul părţi, de comportarea procesuală a acestora, ceea ce impune în continuare menţinerea măsurii arestării preventive a inculpatului.
Astfel, Înalta Curte consideră că faţă de cele arătate, apărările formulate de către recurentul inculpat L.M.S. cu privire la nejustificarea concretă a menţinerii măsurii arestării preventive, a pericolului pentru ordinea publică, în raport cu jurisprudenţa invocată, nu pot fi avute în vedere, întrucât prima instanţă a făcut un examen complet de legalitate şi temeinicie, atât prin prisma prevederilor C. proc. pen., cât şi prin prisma dispoziţiilor art. 5 din C.E.D.O. şi jurisprudenţei la care a făcut expres referire.
De asemenea, Înalta Curte nu poate reţine nici apărările recurentului inculpat legate de încălcarea caracterului rezonabil al măsurii, având în vedere criteriile privind gravitatea faptelor arătate, numărul mare de părţi vătămate, comportarea procesuală a inculpatului, care au fost expres relevate de prima instanţă, aşa încât menţinerea măsurii arestării preventive, motivată concret justifică exigenţele stabilite de instanţa de contencios european.
Totodată, Înalta Curte nu poate avea în vedere nici solicitarea formulată în subsidiar de către apărătorul recurentului inculpat de a se înlocui măsura arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi ţara, pe de-o parte, ţinând cont de limitele investirii prin recursul declarat de inculpat, temeiul în drept al măsurii dispuse fiind art. 3002 raportat la art. 160b C. proc. pen., iar prevederile alin. (2) ale art. 160b stipulează numai ipoteza revocării măsurii nu şi aceea a înlocuirii, aşa încât, chiar în situaţia în care s-ar fi impus o asemenea măsură, aceasta nu putea fi luată faţă de impedimentul legal evidenţiat, iar, pe de altă parte, în mod separat, în recurs nu poate fi luată o asemenea măsură, întrucât s-ar încălca competenţa materială, în raport cu infracţiunile pentru care a fost trimis în judecată inculpatul.
Astfel, Înalta Curte consideră că încheierea din 31 mai 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, prin care s-a menţinut starea de arest preventiv a inculpatului L.M.S. este legală şi temeinică, aşa încât toate criticile formulate de apărătorul recurentului inculpat nu sunt fondate.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul inculpat L.M.S. împotriva încheierii din 31 mai 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, pronunţată în Dosar nr. 1836/33/2008.
În conformitate cu art. 192 alin. (2) C. proc. pen. se va obliga recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J., sumă ca urmare a asigurării asistenţei obligatorii, ce a avut loc pentru termenele de judecată de la 10 iunie 2010 şi 24 iunie 2010, de către doamna avocat P.C., cu împuternicirea avocaţială emisă la 07 iunie 2010, (fila 13 Dosarul nr. 4958/1/2010 al Înaltei Curţi), potrivit art. 6 cu referire la art. 5 din Protocolul privind stabilirea onorariilor avocaţilor pentru furnizarea serviciilor de asistenţă juridică în materie penală, pentru prestarea, în cadrul sistemului de ajutor public judiciar, a serviciilor de asistenţă juridică şi/sau reprezentare ori de asistenţă extrajudiciară, precum şi pentru asigurarea serviciilor de asistenţă juridică privind accesul internaţional la justiţie în materie civilă şi cooperarea judiciară internaţională în materie penală încheiat între M.J. şi U.N.B.R.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul inculpat L.M.S. împotriva încheierii din 31 mai2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, pronunţată în Dosar nr. 1836/33/2008.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 24 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4387/2010. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 2533/2010. Penal. Cerere de liberare... → |
|---|
