ICCJ. Decizia nr. 2686/2010. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2686/2010
Dosar nr. 5873/1/2010
Şedinţa publică din 8 iulie 2010
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheiere de şedinţă din 30 iunie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală în baza disp. art. 3002 C. proc. pen. raportat la art. 160b C. proc. pen. s-a menţinut măsura arestării preventive a inculpatului C.S.V.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut următoarea situaţie de fapt:
În baza art. 3002 C. proc. pen. raportat la art. 160b C. proc. pen. instanţa a menţinut măsura arestării preventive a inculpatului, constatând că temeiurile care au stat la baza luării acestei măsuri subzistă şi în prezent, precum şi pericolul social concret pentru ordinea publică. În acest sens s-a reţinut că pedeapsa închisorii prevăzută de lege pentru infracţiunea pentru care inculpatul a fost trimis în judecată şi pentru care există presupunerea rezonabilă că ar fi fost comisă de acesta este mai mare de 4 ani.
În ce priveşte menţinerea temeiurilor se reţine şi faptul că împotriva inculpatului prima instanţă a pronunţat o hotărâre de condamnare prin sentinţa penală nr. 135 din 10 mai 2010, iar potrivit dispoziţiilor art. 681 C. proc. pen., art. 139 şi art. 160b C. proc. pen., măsurile preventive necesită existenţa presupunerii rezonabile privind săvârşirea faptelor imputate inculpatului. Totodată, s-au menţinut indiciile că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică, raportat la natura infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată, circumstanţele reale reţinute drept cadru al comiterii faptelor în actul de sesizare al instanţei, împrejurarea că fapta este una care atrage obligaţia statului de a lua măsurile pentru protecţia cetăţenilor împotriva comiterii de infracţiuni grave.
În ce priveşte respectarea dreptului la libertate al inculpatului, este adevărat că detenţia preventivă trebuie să aibă un caracter excepţional, starea de libertate fiind starea normală - şi ea nefiind admis să se prelungească dincolo de limitele rezonabile - independent de faptul că ea se va computa sau nu din pedeapsă, însă în jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, aprecierea, limitelor rezonabile ale unei detenţii provizorii se face luându-se în considerare circumstanţele concrete ale fiecărui caz, pentru a vedea în ce măsură „există indicii precise cu privire la un interes public real care, fără a fi adusă atingere prezumţiei de nevinovăţie, are o pondere mai mare decât cea a regulii generale a judecării în stare de libertate". Prin prisma dispoziţiilor art. 6 şi art. 5 paragraf 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale termenul rezonabil de soluţionare a unei cauze trebuie apreciat nu doar prin prisma perioadei petrecute de inculpat în arest preventiv şi prin prisma principiului conform căruia, până la pronunţarea unei hotărâri de condamnare cu caracter definitiv, o persoană este prezumată nevinovată, dar şi prin prisma criteriilor cum sunt natura cauzei deduse judecăţii, complexitatea acesteia, numărul părţilor implicate în cauză, natura probelor ce se impun a fi administrate ş.a. Prin urmare, instanţa este obligată să vegheze la un just echilibru între măsura privării de libertate pe de o parte şi interesul public de protecţie a cetăţenilor împotriva comiterii de infracţiuni grave, dedus din modul de săvârşire al faptelor cu privire la care există indicii că au avut loc cu participarea inculpaţilor şi din consecinţele acestora. În condiţiile speţei, la acest moment interesul general prevalează în raport cu interesul inculpatului de a fi pus în stare de libertate.
În esenţă, pentru arestarea inculpatului, în afara condiţiilor de procedură, pe fond două sunt condiţiile avute în vedere de legiuitor: existenţa unor probe sau indicii temeinice că inculpatul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală (art. 143 C. proc. pen.) şi, respectiv, existenţa unuia dintre cazurile de arestare prevăzute de art. 148 lit. a)-f) C. proc. pen.
Ambele condiţii examinate anterior, sunt regăsite şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (existenţa metodelor verosimile de a bănui că acuzatul a săvârşit o infracţiune şi, respectiv, necesitatea protejării ordinii publice), admiţându-se că, în măsura în care şi dreptul naţional o recunoaşte, prin gravitatea deosebită şi prin reacţia particulară a opiniei publice, anumite infracţiuni pot suscita o reacţie particulară a opiniei publice, anumite infracţiuni pot suscita o tulburare a societăţii de natură să justifice o detenţie preventivă.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs inculpatul C.S.V., care critică soluţia instanţei de apel ca fiind nelegală şi netemeinică, solicitând revocarea măsurii arestării preventive deoarece nu se mai menţin temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive.
Examinând legalitatea şi temeinicia soluţiei recurate, atât din punct de vedere al motivelor de recurs cât şi din oficiu, Înalta Curte constată critica formulată ca fiind nefondată, urmând să respingă recursul inculpatului ca nefondat, pentru următoarele considerente:
Cu ocazia verificării legalităţii şi temeiniciei arestării preventive, dacă instanţa constată schimbarea temeiurilor are au determinat arestarea iniţială are obligaţia înlocuirii măsurii arestării preventive sau revocarea măsurii arestării preventive.
Din tot materialul probator al dosarului, rezultă că recurentul inculpat pe fondul unor afecţiuni psihice, dezvoltând în timp un sentiment de ură şi frustrări pe victimă, în data de 21 iulie 2009 a pătruns fără drept în locuinţa victimei fără consimţământul acesteia, aplicându-i mai multe lovituri în zona feţei, deformându-i piramida nazală iar ulterior cu ajutorul unui cuţit şi a unui ciob de sticlă, i-a aplicat mai multe lovituri în zona fronto-parietală şi fronto-temporală precum şi în zona gâtului, secţionându-i vena jugulară dreaptă şi penetrându-i laringele.
În urma acestor lovituri a intervenit decesul victimei.
Aceste fapte întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de omor, infracţiune la care a fost condamnat recurentul prin sentinţa penală nr. 135 din 10 mai 2010 a Tribunalului Arad, secţia penală, la o pedeapsă de 10 ani închisoare şi 4 ani pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen.
Conform art. 112 şi art. 113 C. pen., recurentul fiind bolnav psihic a fost obligat la tratament medical psihiatric până la însănătoşire.
Prin această succintă prezentare a faptelor pe care recurentul le-a săvârşit rezultă pericolul pentru ordinea publică pe care îl prezintă recurentul, iar temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, nu s-au schimbat, ele subzistând şi în prezent.
Faţă de toate aceste considerente, Înalta Curte în baza dispoziţiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul C.S.V. împotriva încheierii din 30 iunie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală.
Conform disp. art. 192 C. proc. pen. va obliga recurentul la plata cheltuielilor de judecată către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul C.S.V. împotriva încheierii din 30 iunie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală, pronunţată în dosarul nr.6384/108/2009.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 8 iulie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2670/2010. Penal. Menţinere măsură de... | ICCJ. Decizia nr. 2352/2010. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
