ICCJ. Decizia nr. 2666/2010. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2666/2010
Dosar nr. 5764/1/2010
Şedinţa publică din 6 iulie 2010
Deliberând asupra recursului de faţă pe baza lucrărilor şi materialului din dosarul cauzei constată următoarele.
1. Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, prin încheierea de şedinţă din 22 iunie 2010 dată în cursul judecăţii în apel în dosar nr. 502/35/P/2010, după rezolvarea în fond prin condamnare a acţiunii penale la judecata în primă instanţă, a amânat din motive de ordin procedural soluţionarea apelurilor declarate de procuror şi inculpată la data de 28 septembrie 2010, interval de timp în care a menţinut arestarea preventivă a inculpatului I.R. în conformitate cu dispoziţiile art. 3002 raportat la art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen.
Dispunând astfel instanţa de control judiciar a constatat că inculpatul-apelant I.R. a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 53 din 12 martie 2010 a Tribunalului Satu Mare, secţia penală, la pedeapsa de 3 ani şi 10 luni închisoare cu executare într-un loc de deţinere pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri de risc prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. [aflat alături de ceilalţi coinculpaţi în cauză în cadrul unei reţele de trafic internaţional de droguri de intermediat la data de 5 noiembrie 2009 vânzarea cantităţii de 100 gr. haşiş către „un client" al coinculpatului S.I.C., iar anterior a mai fost condamnat la pedeapsa rezultantă de 6 ani şi 6 zile prin sentinţa penală nr. 756 din 30 iunie 2009 a Judecătoriei Satu Mare „fiind liberat condiţionat având un rest rămas neexecutat de 783 zile închisoare] situaţie juridică în care s-a apreciat că se menţin nemodificate temeiurile prevăzute de art. 143, art. 148 alin. (1) lit. f), art. 5 paragraf 1 lit. c) din CEDO ce au impus arestarea sa iniţială în cursul urmăririi penale la data de 6 noiembrie 2009 prin încheierea nr. 41 din 6 noiembrie 2009 a Tribunalului Bihor, măsură preventivă prelungită, menţinută ulterior succesiv de instanţă cu respectarea procedurilor şi a garanţiilor privind dreptul la apărare prevăzute de art. 1491 şi urm. C. proc. pen., respectiv art. 6, art. 70 alin. (2) şi art. 171 C. proc. pen.
2. Împotriva încheierii amintite a declarat în termen recurs inculpatul I.R. care a susţinut motivele iniţiale ce au impus arestarea sa preventivă în cursul urmăririi penale la data de 6 noiembrie 20099 (bănuiala de a fi comis o infracţiune gravă, protejarea ordinii publice, periculozitatea acestuia atestă de statutul de recidivist post-condamnatorie) sunt insuficiente şi nerelevante pentru a mai justifica menţiunea măsurii preventive la momentul actual al judecăţii în apel după o perioadă de circa 8 luni fiind încălcate astfel dispoziţiile art. 5 paragraf 3 din CEDO privind caracterul rezonabil al perioadei de detenţie, situaţie juridică ce impune revocarea arestării sale şi punerea de îndată în libertate prin aplicarea în cauză a prevederilor art. 160b alin. (2) C. proc. pen.
Criticile amintite sunt neîntemeiate.
Dispoziţiile art. 5 paragraful 3 din CEDO, privind caracterul rezonabil al perioadei de detenţie, iar în conexiune cu acestea şi prevederile art. 160b alin. (2) C. proc. pen. privind revocarea arestării preventive şi punerea de îndată în libertate a inculpatului, sunt implicabile în speţă întrucât după pronunţarea unei hotărâri de condamnare în primă instanţă, indiferent dacă hotărârea este executorie sau nu în dreptul intern al unui stat membru, detenţia se încadrează din punctul de vedere al Curţii în art. 5 paragraf 1 lit. a) fiind o detenţie după condamnare; acest principiu afirmat pentru prima dată în cauza Weimhoff c. Germania, a fost confirmat în B.c. Austria cu motivarea că, dată fiind legătura esenţială către paragraful 3 şi sub paragraful 1 lit. c) al art. 5 o persoană condamnată în primă instanţă şi menţionată în arest preventiv în calea de atac nu mai poate fi considerată ca fiind deţinută pentru a fi adusă în faţa autorităţii competente în baza unei suspiciuni rezonabile de a fi comis aceea infracţiune.
Condamnarea în primă instanţă la pedeapsa închisorii cu executare într-un loc de detenţie de către un tribunal competent în urma cercetării judecătoreşti efectuate cu respectarea garanţiilor procesuale prevăzute de art. 6, art. 70 alin. (2) şi art. 171 C. proc. pen. ce au inclus şi ascultarea inculpatului I.R., la care se adaugă şi statul de recidivist post-condamnatoriu al acestuia – constituie temeiuri noi suficiente şi necesare ce justifică menţinerea arestării preventive a inculpatului în condiţiile art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen., aplicate în mod corect prin încheierea atacată.
În consecinţă, recursul inculpatului se va respinge ca nefondat în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. fiind obligat acesta potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul I.R. împotriva încheierii din 22 iunie 2010 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în dosarul nr. 502/35/P/2010.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 6 iulie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2631/2010. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2350/2010. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
