ICCJ. Decizia nr. 2708/2010. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2708/2010
Dosar nr. 5891/1/2010
Şedinţa publică din 14 iulie 2010
Deliberând asupra recursului penal de faţă, constată următoarele:
Prin încheierea din 22 iunie 2010 pronunţată în Dosar nr. 17531/3/2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, instanţa de apel, printre alte măsuri, a menţinut măsura arestării preventive a inculpatului Ş.T. (fiul lui I. şi O.), în temeiul art. 3022 C. proc. pen. raportat la art. 160b alin. (1), (3) C. proc. pen.
Pentru a dispune astfel, instanţa a apreciat că măsura arestării preventive a fost impusă faţă de inculpat cu respectarea dispoziţiilor legale, măsura preventivă fiind stabilită în raport cu criteriile prev. de art. 136 alin. (1) C. proc. pen., iar temeiurile care au determinat arestarea preventivă nu s-au schimbat şi impun în continuare privarea de libertate a inculpatului.
Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a formulat recurs inculpatul, solicitând judecarea sa în stare de libertate.
Examinând hotărârea atacată şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, conform art. 3856 alin. (6) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul formulat nu este fondat, sentinţa pronunţată în cauză fiind legală şi temeinică.
Din actele şi lucrările dosarului se constată că recurentul inculpat a fost trimis în judecată în stare de arest, pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 25 C. pen. raportat la art. 2 alin. (1), (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), art. 75 lit. a) C. pen. şi art. 14 din Legea nr. 143/2000, art. 25 C. pen. raportat la art. 3 alin. (1), (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2), art. 75 lit. a) C. pen. şi art. 14 lit. c), art. 10 din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), art. 75 lit. a) C. pen. şi art. 14 lit. c) din Legea nr. 143/2000 şi art. 7 din Legea nr. 39/2003.
Astfel, s-a reţinut că în perioada 2003-2005, inculpatul Ş.T., în timp ce se afla în stare de detenţie în Spania, acţionând în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale a constituit, coordonat şi finanţat o reţea organizată internaţională de traficanţi de droguri de mare risc cu ramificaţii pe teritoriul mai multor ţări, specializată în transportarea unor mari cantităţi de heroină, din Turcia până în Spania, cu sau fără tranzitarea României, fiecare membru având sarcini precise în cadrul organizaţiei specifice crimei organizate, instigând membrii reţelei să transporte din Turcia şi Spania prin România, aproximativ 325 kg heroină, în valoare de 22.000.000 euro, de preluarea şi expedierea acestor droguri ocupându-se inculpatul, prin intermediul unui mare număr de persoane.
Secţia I penală l-a condamnat pe inculpatul Ş.T. la pedepse privative de libertate cuprinse între 20 şi 25 ani închisoare, dispunându-se ca acesta să execute o pedeapsă rezultantă de 25 ani închisoare.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel inculpatul Ş.T., fază procesuală în care, după cum s-a menţionat, Curtea de Apel Bucureşti a menţinut starea de arest a acestuia în conformitate cu dispoziţiile art. 3002 C. proc. pen. cu referire la art. 16b alin. (1) şi (3) C. proc. pen.
Potrivit acestor dispoziţii legale, în cauzele în care inculpatul este arestat, instanţa este datoare să verifice, periodic, dar nu mai târziu de 60 zile, legalitatea şi temeinicia arestării preventive, iar când constată că termenele care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri care justifică privarea de libertate, instanţa dispune menţinerea arestării preventive.
În cauză, temeiul de drept în baza căruia s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului la data de 17 martie 2008, l-a constituit art. 148 lit. f) C. proc. pen. întrucât inculpatul a săvârşit infracţiunea pentru care lege prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe certe că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică datorită modului de săvârşire a faptelor şi gravitatea acestora.
În mod corect a reţinut instanţa de apel că şi în prezent se menţin temeiurile de fapt şi de drept care au determinat arestarea preventivă a recurentului inculpat.
Înalta Curte apreciază că aceste temeiuri continuă să existe având în vedere regimul sancţionator stabilit de lege pentru infracţiunile presupus săvârşite de recurenţi, pericolul concret pe care lăsarea în libertate a acestora l-ar prezenta pentru ordinea publică, prin crearea unui sentiment de temere şi insecuritate pentru societatea civilă, pericol care rezultă din natura şi gravitatea faptelor, din modalitatea în care se reţine că ar fi fost comise, precum şi din datele care caracterizează persoana inculpatului, care este cunoscut cu antecedente penale.
Nu în ultimul rând, se constată existenţa probelor de natură să contureze presupunerea rezonabilă a participării recurentului la săvârşirea faptelor pentru care a fost cercetat şi condamnat, în primă instanţă.
Înalta Curte constată, de asemenea, că timpul scurs de la momentul luării măsurii arestării preventive a inculpatului nu a căpătat un caracter nerezonabil prin prisma complexităţii cauzei (numărul mare de infracţiuni şi de persoane implicate în traficul de droguri), dar şi a diligenţelor depuse de organele judiciare în soluţionarea cu celeritate a cauzei (cauza parcurgând deja etapa urmăririi penale şi a judecăţii în primă instanţă).
Împrejurarea că în cauză a fost pronunţată o hotărâre de condamnare, hotărâre care nu este definitivă, nu aduce atingere principiului prezumţiei de nevinovăţie, limitarea libertăţii persoanei, în speţă, încadrându-se în prevederile legale.
În consecinţă, în raport de pericolul social concret al faptelor presupus săvârşite de inculpat, Înalta Curte apreciază că se impune, în continuare, privarea de libertate a acestuia, motiv pentru care în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va respinge, ca nefondat, recursul formulat.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul Ş.T. împotriva încheierii din 22 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. 17531/3/2008 (nr. 1725/2009).
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 14 iulie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2655/2010. Penal. Prelungirea duratei... | ICCJ. Decizia nr. 2814/2010. Penal. Cerere de liberare... → |
|---|
