ICCJ. Decizia nr. 2883/2010. Penal. Contestaţie la executare (art.461 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2883/2010
Dosar nr. 2754/2/2010
Şedinţa publică din 18 august 2010
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 136 din 14 mai 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a admis sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi în temeiul art. 149, raportat la art. 145 din Legea nr. 302/2004, a recunoscut Sentinţa penală nr. 56 din 16 februarie 206 a Tribunalului Provincial din Madrid, dată în Dosarul nr. 2/2005, rămasă definitivă la data de 25 mai 2007 şi a dispus transferarea condamnatului P.V. într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei de 20 ani închisoare, în natura şi limitele stabilite de autorităţile judiciare spaniole.
A dedus durata arestării preventive şi perioada executată începând cu data de 9 februarie 2005 la zi şi a dispus emiterea unui mandat de executare a pedepsei închisorii.
Hotărârea a rămas definitivă prin nerecurare la 6 noiembrie 2008, în cauză fiind emis M.E.P.I. nr. 179/2008, în vederea punerii în executare a pedepsei de 20 ani închisoare
Prin cererea adresată Curţii de Apel Bucureşti la 26 martie 2010, condamnatul P.V. a formulat contestaţie la executare împotriva Sentinţei penale nr. 136 din 14 mai 2008, invocând cazul prevăzut de art. 461 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.
În motivarea contestaţiei, contestatorul critica faptul că nu i-au fost aplicate dispoziţiile art. 144 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 302/2004, în sensul de a-i fi schimbată condamnarea prin hotărâre judecătorească, urmând să-i fie astfel înlocuită pedeapsa aplicată în statul de condamnare cu o pedeapsă prevăzută de legislaţia română pentru aceeaşi infracţiune, în condiţiile art. 146 din Legea nr. 302/2004.
Totodată, invocă faptul că pedeapsa aplicată în Spania este incompatibilă cu legea română, care nu cunoaşte instituţia cumului aritmetic, aplicat de către instanţa spaniolă, solicitând descontopirea pedepsei rezultante de 20 de ani în pedepsele componente de 12 ani, 5 ani şi 6 luni şi 4 ani şi 6 luni, iar în temeiul art. 33 C. pen. să se facă cumulul juridic al acestora.
Prin Sentinţa penală nr. 113 din 26 aprilie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, s-a respins, ca nefondată, contestaţia la executare formulată de contestatorul P.V. împotriva Sentinţei penale nr. 136 din 14 mai 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
În considerentele acestei hotărâri s-a reţinut că solicitarea condamnatului făcută în cadrul contestaţiei la executare priveşte însăşi fondul cauzei, respectiv modalitatea de recunoaştere a hotărârii străine şi efectele transferării condamnatului în statul de executare, aspect asupra căreia instanţa s-a pronunţat optând pentru continuarea pedepsei în natura şi limitele stabilite, iar pe de altă parte, chiar dacă ar putea fi primită o astfel de cerere în cursul executării, în speţa de faţă nu se justifică conversiunea condamnării întrucât pedepsele stabilite de autorităţile judiciare spaniole sunt compatibile atât ca natură, cât şi în ceea ce priveşte cuantumul, cu limitele de pedeapsă reglementate prin C. pen. român.
În plus, s-a reţinut că instanţa spaniolă nu a făcut aplicarea cumulului aritmetic, ci a celui juridic, în condiţiile în care a stabilit o pedeapsă rezultantă de 20 de ani închisoare, iar totalul celor trei pedepse componente însumează 22 ani închisoare.
Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti, în termen legal, a formulat recurs contestatorul P.V., fără a motiva în scris calea de atac conform art. 38510 C. proc. pen.
La termenul stabilit pentru soluţionarea recursului, 18 august 2010, recurentul contestator a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, iar pe fond, admiterea contestaţiei la executare, fără a motiva calea de atac.
În aceste condiţii, analizând sentinţa atacată, din oficiu, sub toate aspectele de legalitate şi temeinicie, conform prevederilor art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., combinat cu art. 3856 alin. (3) şi art. 38514 din acelaşi cod, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi dezvoltate în continuare.
Potrivit dispoziţiilor art. 461 alin. (1) C. proc. pen.: „Contestaţia contra executării hotărârii penale se poate face în următoarele cazuri: când s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă; când executarea este îndreptată împotriva altei persoane decât cea prevăzută în hotărârea de condamnare; când se iveşte vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare; când se invocă amnistia, prescripţia, graţierea sau orice altă cauză de stingere ori de micşorare a pedepsei, precum şi orice alt incident ivit în cursul executării."; Rezultă din textul de lege mai sus citat că modalitatea de stabilire a pedepsei de executat nu poate face obiectul unei contestaţii la executare.
Din economia dispoziţiilor art. 144 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, referitoare la efectele transferării pentru statul de executare, în speţă, Statul Român, autorităţile competente ale acestuia sunt obligate:
a) fie să continue executarea condamnării imediat sau în baza unei hotărâri judecătoreşti, în condiţiile în care Statul Român optează pentru continuarea executării pedepsei aplicate în statul de condamnare, caz în care trebuie să respecte felul şi durata pedepsei prevăzute în hotărârea de condamnare;
b) fie să schimbe condamnarea, printr-o hotărâre judecătorească, înlocuind astfel pedeapsa aplicată în statul de condamnare cu o pedeapsă prevăzută de legislaţia română pentru aceeaşi infracţiune, în condiţiile în care felul pedepsei aplicate sau durata acesteia sunt incompatibile cu legislaţia română.
Din interpretarea logică a textului mai sus arătat, rezultă că, odată admisă sesizarea procurorului cu privire la cererea de transferare în vederea continuării executării pedepsei aplicate de statul străin, instanţa română este obligată să opteze pentru una din cele două variante mai sus menţionate.
Conform art. 144 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, executarea pedepsei este guvernată de legea statului de executare. Drept urmare, cuantumul pedepsei pentru care s-a dispus transferul condamnatului P.V., în vederea continuării executării pedepsei în România este cel stabilit de instanţele spaniole, iar executarea pedepsei este guvernată de legea română.
În cauză, în vederea continuării executării pedepsei de 20 de ani închisoare aplicată de statul spaniol, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, constatând îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 129 lit. a) - f) din Legea nr. 302/2004 (condamnatul este cetăţean al statului de executare; hotărârea judecătorească de condamnare este definitivă; la data primirii cererii de transferare, condamnatul mai are de executat cel puţin 6 luni din durata pedepsei închisorii; transferul este consfinţit de către condamnat; dubla incriminare şi existenţa corespondentului între faptele reţinute în sarcina condamnatului în Spania şi legislaţia penală română), a dispus, prin hotărâre judecătorească, transferarea sa într-un penitenciar din România.
Aşadar, optând pentru varianta prevăzută la lit. a) a art. 144 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, avea obligaţia să se respecte felul şi durata pedepsei prevăzute în hotărârea de condamnare, care, de altfel, corespund legislaţiei române. Textul menţionat nu face referire la modul de stabilire a pedepsei rezultante pentru infracţiunile săvârşite (contopire, cumul juridic sau aritmetic), ci doar la cuantumul duratei acesteia, care, de altfel, nu depăşeşte maximul general prevăzut de legea penală română.
Pe de altă parte, potrivit art. 146 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 302/2004, schimbarea condamnării, prin conversiune, fie şi după transferul persoanei condamnate, poate avea loc numai dacă felul pedepsei aplicate în străinătate sau durata acesteia este incompatibilă cu legislaţia română.
Or, pedeapsa stabilită spre executare de către autorităţile judiciare spaniole nu este incompatibilă cu legislaţia română, care prevede o pedeapsă de acelaşi fel cu cea aplicată în Regatul Spaniei, respectiv închisoarea, faptele reţinute în sarcina condamnatului (furt cu intimidare, deţinere ilegală şi agresiune sexuală) au corespondent în legislaţia penală română, fiind pedepsite cu închisoarea în limitele stabilite de lege.
Prin urmare, din examinarea lucrărilor dosarului, rezultă că instanţa de fond a respins, în mod corect, ca nefondată, contestaţia la executare formulată de contestatorul P.V.
În consecinţă, cum nu se constată existenţa unor motive susceptibile de a fi luate în considerare din oficiu, Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de contestatorul P.V. împotriva Sentinţei penale nr. 113 din 26 aprilie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul contestator la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de contestatorul P.V. împotriva Sentinţei penale nr. 113 din 26 aprilie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Obligă recurentul contestator la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 18 august 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 72/2010. Penal. Menţinere măsură de... | ICCJ. Decizia nr. 102/2010. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
