ICCJ. Decizia nr. 2882/2010. Penal. Contestaţie la executare (art.461 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2882/2010
Dosar nr. 623/2/2010
Şedinţa publică din 18 august 2010
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, la data de 25 ianuarie 2010 sub nr. 623/2/2010, condamnatul I.N. a formulat contestaţie la executare cu privire la Decizia nr. 1469 din 14 octombrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 461 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.
Contestatorul condamnat a invocat faptul că prin decizia arătată i s-a aplicat o pedeapsă de 7 ani închisoare, fiindu-i creată o situaţie mai grea, întrucât iniţial, în primul ciclu procesual a fost condamnat la o pedeapsă de 6 ani închisoare iar calea de atac a fost exercitată, în căile ordinare de atac, numai de inculpat şi de procuror.
Instanţa de fond reţine că prin Sentinţa penală nr. 1729 din 26 septembrie 2007 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, în temeiul art. 26 rap. la art. 208 alin. (1) - 209 alin. (1) lit. a) şi i) C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), inculpatul I.N. a fost condamnat la pedeapsa de 6 ani închisoare, la care în baza art. 39 alin. (4) C. pen. a fost aplicat un spor de 1 an închisoare, în final urmând să execute 7 ani închisoare.
Prin Decizia penală nr. 162 din 05 martie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, a fost admis apelul Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 1 Bucureşti şi apelurile inculpaţilor I.N. şi U.P., a fost desfiinţată sentinţa penala apelată şi trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În al doilea ciclu procesual, prin sentinţa penală 847 din 03 noiembrie 2008 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, în temeiul art. 26 rap. la art. 208 alin. (1) - 209 alin. (1) lit. a) şi i) C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), inculpatul I.N. a fost condamnat la pedeapsa de 6 ani închisoare, la care în baza art. 39 alin. (4) C. pen. a fost aplicat un spor de 1 an închisoare, în final urmând să execute 7 ani închisoare.
Prin Decizia penală nr. 436 din 16 iulie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, au fost admise apelurile declarate de inculpaţii I.N. şi U.P., iar în baza art. 26 rap. la art. 208 alin. (1) - 209 alin. (1) lit. a) şi i) C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), inculpatul I.N. a fost condamnat la pedeapsa de 5 ani închisoare.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti care a criticat, printre altele, greşita individualizare a pedepsei aplicate inculpatului I.N. prin Decizia penală nr. 436 din 16 iulie 2009.
Totodată a formulat recurs inculpatul I.N. care, printre altele, a solicitat reducerea cuantumului pedepsei şi înlăturarea sporului de 1 an închisoare aplicat nelegal.
Prin Decizia penală nr. 1469 din 14 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost admis recursul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, iar în temeiul art. 26 rap. la art. 208 alin. (1) - 209 alin. (1) lit. a) şi i) C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), inculpatul I.N. a fost condamnat la pedeapsa de 7 ani închisoare.
A fost respins, ca nefondat, recursul inculpatului I.N.
Potrivit art. 461 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., contestaţia contra executării hotărârii penale se poate face când se iveşte vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare.
Examinând hotărârea contestată din această perspectivă legală, Curtea de Apel a constatat că nu există vreo nelămurire cu privire la cuantumul pedepsei stabilit a fi executat, prin Decizia penală nr. 1469 din 14 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, de către contestatorul I.N., şi nici nu se constată existenţa vreunei împiedicări la executarea acestei pedepse.
Astfel, aşa cum rezultă din partea expozitivă a deciziei, în urma aprecierii criteriilor generale de individualizare a pedepsei prev. de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), s-a aplicat contestatorului I.N. pedeapsa de 7 ani închisoare, pentru infracţiunea de furt calificat, comisă în formă continuată şi în stare de recidivă postexecutorie.
Prin cuantumul pedepsei aplicate de instanţa de recurs, nu s-a agravat situaţia contestatorului în propria cale de atac, întrucât acesta a fost majorat de la 5 ani la 7 ani închisoare prin admiterea recursului promovat de Parchet, în defavoarea contestatorului. Împrejurarea că procurorul nu a exercitat calea de atac a apelului, nu înseamnă că s-a admis procurorului o cale de atac omisso medio, pentru că hotărârea primei instanţe, pe care procurorul a considerat-o legală şi temeinică, a fost modificată în apelul contestatorului, situaţie în care, în mod legal, Parchetul putea critica decizia pronunţată în apel numai cu privire la dispoziţiile din sentinţă modificate.
Pe de altă parte, pedeapsa de 7 ani închisoare, stabilită prin decizia pronunţată în recurs, este egală cu pedeapsa aplicată de prima instanţă, în două trepte, respectiv 6 ani închisoare şi spor de 1 an închisoare în temeiul art. 39 alin. (4) C. pen., pentru infracţiunea de furt calificat săvârşită de contestator.
Aşadar, prima instanţă a considerat că, pentru infracţiunea de furt calificat comisă, o justă individualizare impune aplicarea unei pedepse de 7 ani închisoare, care să reflecte şi starea de recidivă postexecutorie, reţinută în încadrarea juridică dată faptei, nu doar elementele circumstanţiale agravante care caracterizează forma calificată a infracţiunii de furt calificat şi forma continuată a acesteia. Din hotărârea primei instanţe de fond reiese că, în procesul de individualizare a pedepsei, s-a avut în vedere atât gradul de pericol social al infracţiunii comise, cât şi datele ce caracterizează persoana contestatorului. S-a arătat însă, distinct, printr-o tehnică juridică greşită, cuantumul din pedeapsă ce corespunde stării de recidivă, în condiţiile în care pedeapsa aplicată pentru infracţiunea de furt calificat nu era egală cu minimul special prevăzut de lege, pentru aceasta.
Situaţia din speţă ar fi diferită de cea în care, instanţa de fond, ar fi aplicat pentru infracţiunea săvârşită de contestator, o pedeapsă egală cu minimul special de 15 ani închisoare, la care ar fi adăugat un spor de pedeapsă, în baza art. 39 alin. (4) C. pen., iar acel spor s-ar fi cumulat aritmetic, prin decizia contestată, cu pedeapsa iniţială.
În consecinţă, motivele invocate în susţinerea contestaţiei la executare nu se circumscriu condiţiilor reglementate de dispoziţiile art. 461 lit. c) C. proc. pen., şi nici nu se încadrează în vreunul din celelalte cazuri de contestaţie la executare, expres şi limitativ prevăzute, astfel că, în temeiul art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea de Apel a respins, ca nefondată, contestaţia la executare formulată de contestatorul I.N. împotriva Deciziei penale nr. 1469 din 14 octombrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi familie, în Dosarul nr. 7256/299/2008.
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., a obligat contestatorul la plata sumei de 100 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Împotriva deciziei a declarat recurs contestatorul condamnat I.N. solicitând casarea acesteia şi în cadrul rejudecării, admiterea contestaţiei, apreciind ca fiind îndeplinite condiţiile legii.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând recursul în conformitate cu prevederile art. 3851 şi următoarele C. proc. pen., constată că acesta este inadmisibil pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 3851 alin. (1) C. proc. pen. pot fi atacate cu recurs:
a) sentinţele pronunţate de judecători în cazul infracţiunilor menţionate în art. 279 alin. (2) lit. a), precum şi în alte cazuri prevăzute de lege;
b) sentinţele pronunţate de tribunalele militare în cazul infracţiunilor menţionate în art. 279 alin. (2) lit. a) şi al infracţiunilor contra ordinii şi disciplinei militare, sancţionate de lege cu pedeapsa închisorii de cel mult 2 ani;
c) sentinţele pronunţate de curţile de apel şi Curtea Militară de Apel;
d) sentinţele pronunţate de secţia penală şi secţia militară ale Curţii Supreme de Justiţie;
e) deciziile pronunţate, ca instanţe de apel, de tribunalele judeţene, tribunalele militare teritoriale, curţile de apel şi Curtea Militară de Apel.
Din economia dispoziţiilor legale enunţate rezultă că împotriva deciziilor pronunţate de instanţa de recurs nu mai poate fi exercitată o cale de atac ordinară.
În speţă, fiind invocate de contestator nelămuriri cu privire la hotărârea care se execută - respectiv Decizia penală nr. 1469 din 14 octombrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti ca instanţă de recurs - dispoziţiile art. 463 alin. (1) teza ultimă a atras competenţa acestei instanţe care a pronunţat o hotărâre definitivă.
În atare condiţii, corelând dispoziţiile art. 3851 C. proc. pen. cu dispoziţiile art. 129 din legea fundamentală se constată că în cauză s-a exercitat o cale de atac neprevăzută de lege.
Aşa fiind Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. a) teza a II-a C. proc. pen. va respinge ca inadmisibil recursul declarat de contestatorul condamnat I.N.
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen. contestatorul condamnat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de contestatorul I.N. împotriva Deciziei penale nr. 628/R din 20 aprilie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurentul contestator la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 18 august 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 57/2010. Penal | ICCJ. Decizia nr. 72/2010. Penal. Menţinere măsură de... → |
|---|
