ICCJ. Decizia nr. 2895/2010. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2895/2010
Dosar nr.6641/1/2010
Şedinţa publică din 18 august 2010
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin încheierea din 16 iulie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. 5960/105/2009, având ca obiect apelul declarat de inculpata M.I. împotriva sentinţei penale nr. 169 din 27 mai 2010 a Tribunalului Prahova, secţia penală, în baza art. 3002, raportat la art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen., s-a constatat legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive a inculpatei M.I., menţinându-se această măsură.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel, verificând din oficiu, conform art. 3002 alin. (1) şi (3), raportat la art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen., legalitatea şi temeinicia arestării preventive a inculpatei, a constatat că această măsură privativă de libertate s-a dispus cu respectarea normelor legale incidente - art. 143, art. 146 şi art. 148 lit. f) C. proc. pen., inculpata fiind trimisă în judecată şi condamnată prin sentinţa penală nr. 169 din data de 27 mai 2010 a Tribunalului Prahova, la o pedeapsă de 5 ani închisoare, pentru comiterea infracţiunii de tentativă de omor, prev. şi ped. de art. 20 rap. la art. 174 C. pen.
Totodată s-a apreciat că din materialul dosarului rezultă că temeiurile ce au determinat arestarea preventivă a inculpatei subzistă şi în prezent, impunându-se în continuare privarea de libertate, aceasta prezentând un real pericol pentru ordinea publică, având în vedere fapta comisă, modalitatea de săvârşire, dar şi gravitatea acesteia.
Faţă de elementele de fapt şi de drept expuse anterior, apreciind că nu există temeiuri de natură a conduce la concluzia că buna desfăşurare a procesului penal şi prezervarea ordinii publice s-ar putea realiza prin revocarea arestării preventive ori înlocuirea acesteia în condiţiile art. 145, 1451 C. proc. pen., Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie a dispus menţinerea măsurii la judecata cauzei în apel, pe durata prev. de art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen.
Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a declarat recurs inculpata M.I., care a criticat-o pentru considerente de nelegalitate şi netemeinicie, fără a motiva în scris calea de atac conform art. 38510 C. proc. pen.
La termenul acordat pentru soluţionarea recursului, 18 august 2010, recurentei inculpate i s-a adus la cunoştinţă faptul că la 6 august 2010 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, Dosarul nr. 5960/105/2009 având ca obiect recursul declarat de inculpata M.I. împotriva Deciziei penale nr. 67 din 23 iulie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, care are termen pentru verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii arestăriin preventive la 8 septembrie 2010 şi termen pentru soluţionarea recursului la 20 octombrie 2010.
Recurenta inculpată a menţionat în şedinţă publică că îşi menţine recursul declarat.
Recurenta inculpată, prin apărător a susţinut oral motivele de recurs, aşa cum au fost acestea consemnate în practicaua prezentei decizii.
Analizând recursul declarat pe baza motivelor de casare susţinute oral de recurenta inculpată prin apărător, a concluziilor procurorului, precum şi a susţinerilor inculpatei, a actelor şi a lucrărilor de la dosar, precum şi din oficiu, sub toate aspectele de legalitate şi temeinicie, conform prevederilor art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., combinat cu art. 3856 alin. (3) şi art. 38514 din acelaşi cod, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele se se vor arăta în continuare:
Prin rechizitoriul nr. 997/P/209 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv, a inculpatei M.I. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute şi pedepsite de art. 20, raportat la art. 174 C. pen., reţinându-se în esenţă, faptul că, la data de 23 noiembrie 2009, inculpata a înjunghiat-o pe partea vătămată D.V., cu un cuţit, în zona abdominală, provocându-i leziuni care au pus în primejdie viaţa victimei.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Prahova, secţia penală, sub nr. 5960/105/2009 şi a fost soluţionat prin sentinţa penală nr. 169 din 27 mai 2010, prin care inculpata a fost condamnată la pedeapsa cu închisoarea de 5 ani pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă la omor, prevăzută de art. 20, raportat la art. 174 C. pen., menţinându-se starea de arest a inculpatei.
Împotriva acestei hotărâri a formulat apel inculpata M.I., care a făcut obiectul Dosarului nr. 5960/105/2009 al Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în care s-a pronunţat încheierea din 16 iulie 2010, care face obiectul prezentei cauze.
În ceea ce priveşte măsurile preventive luate faţă de inculpată, se constată că prin prin ordonanţa nr. 997/P/2007 din 24 noiembrie 2009 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova s-a dispus reţinerea inculpatei M.I. pe o perioadă de 24 h, începând cu 24 noiembrie 2009.
Prin încheierea nr. 29 din 24 noiembrie 2009, pronunţată în Dosarul nr. 5683/105/2009 al Tribunalului Prahova, secţia penală, s-a admis propunerea formulată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova şi, în temeiul art. 149 alin. (1), raportat la art. 143 şi art. 148 lit. f) C. proc. pen., s-a dispus arestarea preventivă a inculpatei, pe o perioadă de 29 de zile, începând cu data de 24 noiembrie inclusiv, apreciindu-se că în cauză există indicii care fac verosimilă bănuiala că inculpata a comis fapta reţinută în sarcina sa, iar săvârşirea acestei infracţiuni este prevăzută de lege cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, precum şi faptul că lăsarea sa în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică, care rezultă din împrejurările concrete ale săvârşirii faptei.
Ulterior, măsura arestării preventive a fost prelungită susccesiv atât în cursul urmăririi penale, cât şi în faţa instanţei de fond, prin sentinţa penală nr. 169 din 27 mai 2010, pronunţată în Dosarul nr. 5960/105/2009, Tribunalul Prahova, secţia penală, menţinând starea de arest a inculpatei.
După înregistarea dosarului la 1 iulie 2010, Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, investită cu soluţionarea apelului declarat de inculpatat M.I. împotriva sentinţei nr. 169 din 27 mai 2010 a Tribunalul Prahova, secţia penală, procedând în conformitate cu dispoziţiile art. 3002, raportat la art. 160b C. proc. pen., a constatat, prin încheierea din 16 iulie 2010, temeinicia şi legalitatea măsurii arestării preventive a apelantei inculpate M.I., măsură pe care a menţinut-o.
Împotriva acestei încheieri a formulat recurs inculpata M.I., fără a motiva în scris calea de atac.
Ulterior, prin Decizia penală nr. 67 din 23 iulie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpata M.I. împotriva sentinţei nr. 169 din 27 mai 2010 a Tribunalul Prahova, secţia penală, menţinându-se starea de arest a inculpatei.
Ca urmare a recursului declarat de inculpată împotriva acestei ultime hotărâri, la 6 august 2010 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, Dosarul nr. 5960/105/2009 având ca obiect recursul declarat de inculpata M.I. împotriva Deciziei penale nr. 67 din 23 iulie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în care a fost stabilit termen pentru verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii arestăriin preventive la 8 septembrie 2010 şi termen pentru soluţionarea recursului la 20 octombrie 2010.
Încheierea atacată este temeinică şi legală, criticile formulate de recurenta inculpată M.I., prin apărător, dovedindu-se a fi neîntemeiate.
Art. 23 din Constituţie garantează libertatea individuală şi siguranţa persoanei.
Din dispoziţiile art. 23 din Constituţie rezultă interesul evident pe care l-a manifestat constituantul în legătură cu reglementarea clară şi precisă a măsurii arestării preventive. Acest lucru este rezultatul faptului că libertatea individuală se integrează în valorile supreme garantate prin art. 1 din Constituţie, că arestarea preventivă este o măsură care afectează grav această libertate, că prezumţia de nevinovăţie este unul dintre principiile constituţionale.
Prin urmare, art. 23 din Constituţie conferă arestării preventive o configuraţie juridică de sine stătătoare, separabilă de restul operaţiunilor fireşti, judiciare. Constituţia reglementează arestarea ca măsură ce se supune unor reguli generale, care protejează libertatea persoanei şi permite justiţiei să se deruleze.
În conformitate cu dispoziţiile art. 5 paragraful 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi libertăţilor Fundamentale, ratificată de România, orice persoană are dreptul la libertate şi nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa.
Proclamând dreptul la libertate, Convenţia consacră implicit principiul după care nici o persoană nu trebuie să fie lipsită de libertate în mod arbitrar. De la această regulă există excepţia privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor prevăzute, în mod expres şi limitativ, de dispoziţiile art. 5 paragraful 1 lit. c) din C.E.D.O.
Potrivit textului invocat, o persoană poate fi privată de libertate dacă a fost arestată sau reţinută în vederea aducerii sale în fata autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia.
În materia privării de libertate, Convenţia trimite, în esenţă, la legislaţia naţională şi la aplicabilitatea dreptului intern.
Legalitatea sau regularitatea detenţiei obligă ca arestarea preventivă a unei persoane şi menţinerea acestei măsuri să se facă în conformitate cu normele de fond şi de procedură prevăzute de legea naţională care, la rândul lor, trebuie să fie compatibile cu dispoziţiile Convenţiei şi să asigure protejarea individului împotriva arbitrariului.
Conform dreptului intern, respectiv dispoziţiilor art. 3002 C. proc. pen. "în cauzele în care inculpatul este arestat, instanţa legal sesizată este datoare să verifice, în cursul judecăţii, legalitatea şi temeinicia arestării preventive, procedând potrivit art. 160b" iar potrivit art. 160b procedură penală:
„(1) În cursul judecăţii, instanţa verifică periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea şi temeinicia arestării preventive.
(2) Dacă instanţa constată că arestarea preventivă este nelegală sau că temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, revocarea arestării preventive şi punerea de îndată în libertate a inculpatului.
(3) Când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanţa dispune, prin încheiere motivată, menţinerea arestării preventive.
(4) Încheierea poate fi atacată cu recurs, prevederile art. 160a alin. (2) aplicându-se în mod corespunzător."
Pe de altă parte, conform art. 139 alin. (1) C. proc. pen. „Măsura preventivă luată se înlocuieşte cu altă măsură preventivă, când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii".
Procedând la verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii arestări preventive luată faţă de inculpata M.I., în conformitate cu dispoziţiile legale mai sus evocate, instanţa de apel, în mod temeinic, a apreciat că temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatei, respectiv cele prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., prin raportare la art. 143 şi art. 149 alin. (1) C. proc. pen., se menţin, impunând în continuare privarea de libertate a acesteia.
Pornind de la temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatei M.I., se reţine că potrivit art. 148 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 din acelaşi cod şi dacă inculpata a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, se poate dispune măsura arestării preventive a acesteia.
Condiţiile art. 143 C. proc. pen. se referă la existenţa probelor sau a indiciilor temeinice că inculpatul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală.
În cauză, se constată că există indicii, obţinute prin intermediul mijloacelor de probă, cu respectarea dispoziţiilor legale pentru obţinerea acestora, care conduc la existenţa unor bănuieli legitime că inculpata a săvârşit fapta pentru care este cercetată.
Astfel, din analiza coroborată a mijloacelor de probă administrate în faza urmăririi penale şi în faţa instanţelor de judecată până în prezent, respectiv: plângerea părţii vătămate D.V., declaraţiile inculpatei, declaraţiile martorilor C.G., H.A., R.I., V.C. şi D.C. şi raportul de expertiză medico-legală nr. 808 din 26 noiembrie 2009, rezultă, în esenţă că, la data de 24 noiembrie 2008, inculpata i-a aplicat părţii vătămate D.V. o lovitură cu cuţitul în zona abdominală, provocându-i o plagă înjunghiată penetrantă hipocondrul drept, urmată de o hemoragie internă, ce i-a pus în pericol viaţa.
În cauză, există, aşadar, motive plauzibile de a bănui că inculpata a săvârşit fapta ce i se reţine în sarcină.
În ceea ce priveşte temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive, care subzistă, analiza actelor şi lucrărilor dosarului relevă îndeplinirea cumulativă a celor două cerinţe prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.
Astfel, se constată că prima condiţie prevăzută de lit. f) a textului de lege menţionat, referitoare la săvârşirea unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, este îndeplinită, având în vedere că infracţiunea reţinută în sarcina inculpatei, este sancţionată cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani.
Analiza actelor şi lucrărilor dosarului relevă existenţa şi a celei de-a doua cerinţe prevăzute în art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., care trebuie îndeplinită cumulativ, în sensul că există probe din care să rezulte că lăsarea inculpatei în libertate ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică.
Ordinea publică la care se referă art. 148 lit. f) C. proc. pen., neavând o definiţie penală, trebuie particularizată în speţă prin raportare la definiţia dată de art. 145 C. pen. noţiunii „public "în sensul că prin ordine publică se înţelege tot ceea ce vizează autorităţile publice, instituţile publice, autoritatea judiciară, iar pericolul concret la care se referă acelaşi art. 148 lit. f) este pericolul particularizat în cauză, în raport de contextul şi împrejurările în care s-a comis infracţiunea şi natura acesteia.
Prin noţiunea de probă, la care face referire art. 148 lit. f) C. proc. pen., se înţelege orice element de fapt, în sensul arătat de art. 63 din acelaşi Cod.
Pe de altă parte, din perspectiva jurisprudenţei C.E.D.O. în materie, termenul şi caracterul rezonabil al arestării preventive nu se apreciază niciodată in abstracto, ci in concreto, ţinând seama de natura şi complexitatea cauzei, comportamentul autorităţilor şi al celui arestat, iar menţinerea detenţiei este justificată doar dacă se face dovada că asupra procesului penal planează cel puţin unul dintre următoarele pericole, care trebuie apreciate, în concret, pentru fiecare caz în parte: pericolul de săvârşire a unei noi infracţiuni, pericolul de distrugere a probelor, riscul presiunii asupra martorilor, pericolul de dispariţie a inculpatului sau pericolul de a fi tulburată ordinea publică.
Din această perspectivă, se recunoaşte de instanţa de contencios european că, prin gravitatea lor particulară şi prin reacţia publicului la săvârşirea unor infracţiuni,acestea pot să provoace o tulburare socială de natură a justifica o detenţie provizorie, cel puţin pentru un anumit timp. In circumstanţe excepţionale, această împrejurare poate fi avută în vedere din punctul de vedere al Convenţiei, cu condiţia ca şi dreptul intern să accepte noţiunea de tulburare a ordinii publice. însă, aceste elemente de fapt trebuie sa se bazeze pe fapte de natură să demonstreze ca eliberarea deţinutului ar tulbura ordinea publică, care nu mai este legitimă dacă societatea nu este în continuare ameninţată efectiv, detenţia neputand fi menţinută în anticiparea unei pedepse privative de libertate (cauza Letellier vs. Franţa, precit, din 1991 şi Tomasi vs. Franţa din 27 august 1992).
Or, în raport de probatoriul administrat până în acest moment procesual, inculpata este acuzată de săvârşirea unei fapte foarte grave.
Evaluând pericolul concret pentru ordinea publică pe care l-ar reprezenta lăsarea în libertate a inculpatei, Înalta Curte apreciază că acesta rezultă din natura infracţiunii, modalitatea concretă de săvârşire, urmarea produsă, dar şi din datele ce caracteritează persoana inculpatei - fără ocupaţie şi loc de muncă, şcolarizare minimă, aceasta fiind de natură să genereze o stare de neîncredere şi insecuritate în rândul persoanelor care respectă ordinea de drept şi valorile sociale.
Or, în contextul recrudescenţei infracţiunilor de violenţă, lăsarea în libertate a unui inculpate care săvârşeşte o astfel de faptă, prezintă pericol public concret pentru ordinea publică, prin crearea unui sentiment de insecuritate şi neîncredere în buna desfăşurare a justiţiei, iar pe de altă parte, asemenea fapte, neurmate de o ripostă fermă a societăţii, ar întreţine climatul infracţional şi ar crea făptuitorilor impresia că pot persista în sfidarea legii.
În consecinţă, Înalta Curte constată că nu s-au modificat temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive, ci acestea se menţin în continuare şi având în vedere că, din examinarea cauzei în ansamblu, motivele de casare invocate de recurenta inculpată se dovedesc a fi nefondate şi nu se constată existenţa vreunui motiv de casare susceptibil a fi luat în considerare din oficiu, în baza art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpata M.I. împotriva încheierii din 16 iulie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. 5960/105/2009.
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenta inculpată va fi obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpata M.I.
Împotriva încheierii din 16 iulie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. 5960/105/2009.
Obligă recurenta inculpată la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 18 august 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2853/2010. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2908/2010. Penal → |
|---|
