ICCJ. Decizia nr. 2908/2010. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2908/2010
Dosar nr. 543/45/2010
Şedinţa publică din 20 august 2010
Asupra recursului penal de faţă:
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea nr. 6 din 13 august 2010 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în Dosarul nr. 543/45/2010, s-a dispus respingerea, ca nefondată a cererii formulate de inculpatul A.M., privind liberarea provizorie sub control judiciar.
A obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această hotărâre s-au reţinut, în fapt, următoarele:
Prin încheierea nr. 1 din 3 iunie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului A.M., reţinându-se săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 19 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 51/1991 cu aplicarea art. 41 alin. (2), art. 3 din Legea nr. 161/2003, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP), rap. la art. 43 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) rap. la art. 43 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 cu aplicarea art. 41 alin. (2); art. 46 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 161/2003 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
Măsura arestării preventive a fost prelungită, ulterior, prin Decizia nr. 2799 din 30 iulie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul disp. art. 155 C. proc. pen. cu referire la art. 159 alin. (6) C. proc. pen., de la 1 august 2010 până la 30 august 2010, inclusiv.
Examinând cererea de liberare provizorie sub control judiciar, instanţa de fond - după admisibilitatea în principiu a cererii - a reţinut că, raportat la infracţiunile presupus a fi fost săvârşite de inculpat şi pentru care există probe ce justifică bănuiala rezonabilă de comitere, la reprezentarea inculpatului că prin folosirea softului respectiv încalcă drepturile şi libertăţile individuale ale posesorilor telefoanelor ţintă, facilitând această activitate, nu se justifică lăsarea în libertate a inculpatului, pericolul pentru ordinea publică nefiind diminuat prin măsurile specifice controlului judiciar.
Împotriva încheierii pronunţată de instanţa de fond a declarat recurs inculpatul A.M., solicitând casarea acesteia şi în cadrul rejudecării, admiterea cererii de liberare provizorie sub control judiciar considerând ca fiind îndeplinite condiţiile legii.
În motivele de recurs şi în susţinerea orală, inculpatul, prin apărător ales, a invocat cazul de casare prev. de art. 3859 pct. 9 C. proc. pen., susţinând că motivarea hotărârii contrazice dispozitivul deciziei, întrucât deşi, prin dispozitiv cererea de liberare provizorie a fost respinsă ca nefondată, în motivarea hotărârii, judecătorul reţine netemeinicia acesteia.
Totodată, respingerea cererii, ca nefondată nu se regăseşte în soluţiile ce pot fi dispuse de instanţă conform art. 1608a pct. 6 C. proc. pen.
Pe de altă parte, instanţa face vorbire de gradul de pericol social al faptelor reţinute în sarcina inculpatului, în condiţiile în care aceasta nu era ţinută să verifice oportunitatea lăsării în libertate a inculpatului ci era obligată să examineze doar condiţiile de admisibilitate şi temeinicie a cererii.
În fine, recurentul inculpat consideră că se poate dispune liberarea provizorie a inculpatului, invocând, în sprijinul susţinerilor sale o decizie similară, cauza aflându-se pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând recursul prin prisma motivelor invocate dar şi din oficiu cauza, conform art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 136 alin. (1) C. proc. pen. în cauzele privitoare la infracţiuni pedepsite cu detenţiunea pe viaţă sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, se poate lua faţă de acesta una din următoarele măsuri preventive: a) reţinerea; b) obligarea de a nu părăsi localitatea; c) obligarea de a nu părăsi ţara; d) arestarea preventivă.
În alin. (2) al aceluiaşi text de lege, legiuitorul arată că „scopul măsurilor preventive poate fi realizat şi prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune.
Având în vedere faptul că măsurile preventive aduc atingere libertăţii individuale, consfinţită ca un drept fundamental al persoanei, legiuitorul a instituit garanţiile juridice necesare care să împiedice orice abuz în luarea şi menţinerea măsurilor preventive.
În reglementarea acestora, se recomandă instituirea unui grad diferenţiat de constrângere a libertăţii individuale sau a altor drepturi şi libertăţi, astfel încât să poată fi aleasă, în funcţie de fiecare cauză concretă, măsura preventivă care poate asigura scopul urmărit prin cea mai redusă constrângere.
Deşi nu este o măsură preventivă, liberarea provizorie poate fi considerată ca fiind o modalitate de individualizare a măsurii arestării preventive, scopul urmărit, prin ambele măsuri - chiar dacă sunt de natură diferită - fiind acelaşi şi anume, buna desfăşurare a procesului penal în ansamblul său.
Individualizarea măsurii preventive este lăsată întotdeauna la latitudinea judecătorului, respectiv instanţei în cursul judecăţii, pentru a aprecia dacă controlul judiciar este suficient sau se impune luarea, respectiv menţinerea faţă de inculpat a măsurii arestării preventive.
Din analiza dispoziţiilor art. 136 alin. (2) C. proc. pen. corelate cu art. 1602 C. proc. pen. rezultă că pentru a se putea dispune liberarea provizorie, trebuiesc îndeplinite două condiţii pozitive şi una negativă.
Prima condiţie pozitivă se referă la aceea că liberarea provizorie este condiţionată de privarea de libertate a persoanei, ca neputând fi dispusă în lipsa unei stări de arest efectiv.
A doua condiţie vizează natura şi gravitatea infracţiunii săvârşite.
Sub acest aspect, potrivit dispoziţiilor art. 1602 alin. (1) C. proc. pen. „liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracţiunilor săvârşite din culpă, precum şi în cazul infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 18 ani".
Condiţia negativă vizează comportamentul inculpatului şi perspectiva acestui comportament după liberarea provizorie.
Astfel, în art. 1602 C. proc. pen. se arată că liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta a încercat să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori, sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte.
Se observă că legiuitorul, folosind expresia de „date" nu a avut în vedere existenţa unor probe în sensul legii, ci a unor informaţii, situaţii, împrejurări concrete rezultate din dosar, privitoare la persoana inculpatului modul de operare, infracţiunea săvârşită, care să îndreptăţească temerea, să o justifice.
Îndeplinirea celor trei condiţii nu conferă celui arestat un drept la liberarea provizorie, ci numai o vocaţie, instanţa având facultatea şi nu obligaţia de a dispune măsura. Aceasta poate refuza liberarea provizorie, dacă apreciază că detenţia provizorie este absolut necesară iar scopul procesului penal nu poate fi asigurat decât prin menţinerea măsurii arestării preventive.
Detenţia provizorie poate fi menţinută atunci când instanţa constată insuficienţa controlului judiciar, cu respectarea, pe toată durata procesului, a principiului proporţionalităţii între măsura preventivă şi gravitatea faptei respectiv a făptuitorului.
Din perspectiva C.E.D.O., în art. 5 paragraful 3 se arată că orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, are dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.
Pentru a înţelege sensul dispoziţiei enunţate, Curtea a stabilit cu exactitate domeniul ei de aplicaţie. Astfel s-a apreciat că este esenţial ca, în funcţie de starea de detenţie a persoanei împotriva căreia se desfăşoară urmărirea penală, instanţele naţionale să aprecieze dacă intervalul scurs înaintea judecării inculpatului a depăşit, la un moment dat, limitele rezonabile, adică cele ale sacrificiului care, în circumstanţele cauzei, putea fi impus în mod rezonabil unei persoane prezumată nevinovată.
Curtea a decis, cu valoare de principiu că termenul final al detenţiei provizorii la care se referă art. 5 paragraful 3 este ziua când hotărârea de condamnare a devenit definitivă, sau aceea în care s-a statuat asupra fondului cauzei, fie chiar numai în primă instanţă.
Totodată, s-a statuat că gravitatea unei fapte poate justifica menţinerea stării de arest în condiţiile în care durata acestuia nu a depăşit o limită rezonabilă.
Raportând datele speţei dedusă judecăţii la dispoziţiile cuprinse în legea internă corelate cu prevederile art. 5 din C.E.D.O., Înalta Curte, apreciază că - astfel cum a dispus şi instanţa de fond - în acest moment, este insuficient instituirea faţă de inculpatul A.M., a controlului judiciar, neputându-se realiza scopul măsurilor preventive astfel cum este reglementat prin art. 136 C. proc. pen.
Rezultă, din probele administrate de organele de urmărire penală că inculpatul, în cursul lunii noiembrie 2009 şi mai 2010 a achiziţionat de la o firmă thailandeză V.C.L. produse F.S. sub denumirea credite V., punând la dispoziţie, prin comercializarea către diverse persoane, coduri de acces şi alte date informatice apte a permite accesul parţial sau total la un sistem informatic, prin încălcarea măsurilor de securitate, înlesnind astfel, fără drept, interceptarea unei transcrieri de date informatice care nu erau publice.
Totodată, se reţine că societatea administrată de inculpat deţine o pagină, unde se află magazinul on-line al firmei, pe care erau postate produsele comercializate, denumite „echipamente de spionaj". La categoria „telefon spion" erau oferite, spre vânzare, programe software care erau instalate pe telefonul mobil al unei persoane ce urma a fi monitorizată, fără ştiinţa acesteia.
Deosebit de relevant este şi faptul că inculpatul A.M. avea la rândul său acces la datele persoanelor monitorizate, putând accesa raportările din contul fiecărui client, căruia îi generase ID şi parolă.
Faptele reţinute în sarcina inculpatului şi cu privire la care există indicii în sensul cerut de lege sunt deosebit de grave în condiţiile în care doar autorităţilor le este permisă supravegherea unei persoane, interceptarea şi ascultarea conversaţiilor purtate în mediul ambiental şi numai cu autorizaţia judecătorului în cazurile limitativ prevăzute de lege.
În atare condiţii, Înalta Curte constată criticile formulate de către inculpat ca fiind nefondate, controlul judiciar nefiind suficient pentru a-l împiedica pe acesta să săvârşească alte infracţiuni.
Aşa fiind Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în temeiul disp. art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul A.M. împotriva încheierii nr. 6 din 13 august 2010 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în Dosarul nr. 543/45/2010.
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul A.M. împotriva încheierii nr. 6 din 13 august 2010 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în Dosarul nr. 543/45/2010.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 225 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul M.J.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 20 august 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2895/2010. Penal. Menţinere măsură de... | ICCJ. Decizia nr. 3085/2010. Penal → |
|---|
