ICCJ. Decizia nr. 321/2010. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 321/2010
Dosar nr. 8519/99/2008
Şedinţa publică din 29 ianuarie 2010
Asupra recursurilor de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 311 din 24 aprilie 2008 a Tribunalului Iaşi a fost schimbată încadrarea juridică a faptei din infracţiunea de omor calificat prev. de art. 174-175 lit. i) C. pen. în infracţiunea prev. de art. 174 C. pen., text de lege în baza căruia a fost condamnat inculpatul T.C. la pedeapsa închisorii de 10 ani şi 2 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen.
S-a făcut aplicarea art. 71, 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen.
În baza art. 350 C. proc. pen. a menţinut starea de arest a inculpatului, iar conform art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP) s-a dedus din pedeapsă perioada arestării preventive începând cu data de 13 august 2008 la zi.
Prin aceeaşi sentinţă a fost obligat inculpatul la despăgubiri civile către Spitalul de Penumoftiziologie Iaşi şi Serviciu de Ambulanţă Iaşi în sumă de 13.822 lei şi, respectiv, 501 lei la care se adaugă dobânda de referinţă a B.N.R. până la data achitării integrale a debitului.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut următoarele:
În ziua de vineri, 27 iunie 2008, victima P.G. se deplasa spre locuinţa sa, trecând prin livada aparţinând familiei T.D., loc în care s-a întâlnit cu fiul mai mic al acestuia, T.C. care întorcea lucerna.
Inculpatul T.C. i-a reproşat victimei că nu merge pe cărare şi îi calcă lucerna şi s-a îndreptat spre aceasta pentru a o lovi.
De teamă, victima s-a descălţat de cizmele pe care le purta în picioare pentru a putea fugi, dar fiind în vârstă şi bolnavă a fost ajunsă din urmă de inculpat care i-a aplicat mai multe lovituri cu pumnul în urma cărora a căzut la pământ. În timp ce se afla jos, victima a fost lovită cu picioarele de mai multe ori peste cap şi corp, actele de agresiune încetând doar la strigătele martorei G.M.
Ulterior, victima s-a deplasat spre locuinţa sa aflată la o distanţă de 600 m de locul agresiunii, unde a fost găsită în stare de inconştienţă de martora C.C. care a anunţat pe cumnata şi nepotul victimei de stare gravă în care se află aceasta, situaţie ce a determinat internarea sa medicală în Spitalul de Pneumoftiziologie. Cu toate intervenţiile şi tratamentele de specialitate aplicate, victima a decedat la data de 26 iulie 2008.
Din raportul de necropsie medico-legală din 12 septembrie 2008 rezultă că moartea victimei a fost violentă. Ea s-a datorat insuficienţei cardio-respiratorii acute, consecinţa unui traumatism toracic cu fracturi costale, ruptură de trahee, emfizem subcutanat, hemopneumotorax bilateral complicat în evoluţie cu apariţia unor diseminări septice de tipul bronhopneumoniei, în fiecare confluente şi endocarditei acute.
Topografia şi morfologia leziunilor traumatice pledează pentru producerea lor prin loviri active, repetate, cu mijloace contondente.
Cu ocazia efectuării necropsiei cadavrului s-au constatat numeroase semne de violenţă pe corpul victimei P.G., aceasta prezentând peste 13 echimoze la nivelul braţelor şi gambei drepte, şapte coaste rupte, din care două au pătruns în plămâni, trahee distrusă pe o lungime de 4,5 cm şi un infiltrat hemoragie la nivelul unei anse intestinale, fapt ce demonstrează că inculpatul i-a aplicat victimei multiple lovituri şi de o intensitate sporită, în zone vitale ale corpului (gât şi torace), acte de violenţă, care produc, de regulă, rezultate din cele mai grave şi chiar decesul victimei, ca în cazul de faţă.
Intensitatea loviturilor, zonele vitale unde au fost aplicate şi gravitatea numeroaselor leziuni produse, în raport şi cu vârsta şi starea de sănătate precară a victimei, conduc la concluzia că inculpatul a prevăzut rezultatul faptei sale şi cu toate că nu l-a urmărit, a acceptat posibilitatea producerii lui, săvârşind astfel fapta de omor cu intenţie indirectă şi nu pe cea de lovituri cauzatoare de moarte, astfel cum a susţinut, în mod nefondat, acesta.
La caracterizarea formei de vinovăţie a inculpatului conduce şi împrejurarea că acesta a continuat să lovească victima şi după ce aceasta a căzut la pământ, agresiunea încetând nu din iniţiativa sa proprie, ci ca urmare a apariţiei martorei G.M. care a strigat la inculpat să nu mai lovească victima.
Faptul că victima a supravieţuit agresiunii aproape 30 de zile şi la decesul său au concurat şi alte cauze patologice este irelevant în definirea formei de vinovăţie cu care inculpatul a acţionat.
Totodată, susţinerea inculpatului că a lovit victima în condiţiile unei puternice tulburări determinate de gestul acesteia de a-l lovi cu o sapă, ceea ce-l îndreptăţeşte la beneficiul scuzei atenuante a provocării (art. 73 lit. b) C. pen.) este neîntemeiată, nefiind susţinută de probele testimoniale administrate în cauză.
Relaţiile conflictuale anterioare dintre inculpat şi victimă, reţinute ca şi circumstanţe generale ale comiterii infracţiunii nu pot fundamenta concluzia existenţei provocării, chiar dacă ele sugerează momente de enervare, ca urmare a trecerii victimei prin livada deţinută de familia inculpatului, prin alt loc decât cel acceptat în mod tacit.
Această concluzie se impune întrucât condiţiile scuzei provocării sunt foarte exact reglementate de lege, nefiind suficient ca inculpatul să fi fost sub imperiul unei tulburări în momentele critice, cerându-se ca aceste tulburări să fie puternice şi determinate de acţiuni - concret şi clar definite prin lege - întreprinse de victimă.
Probele ce trebuie să demonstreze toate aceste condiţii trebuie să fie concrete şi convingătoare, ceea ce în cauza de faţă nu există.
Împrejurarea că victima ar fi ameninţat inculpatul cu o coadă de sapă este confirmată doar de martora G.M. care a asistat doar la o secvenţă a conflictului de la o distanţă de 30 de m, iar la momentul sosirii martorei la locul incidentului, după cum declară aceasta, conflictul era în plină desfăşurare, nefiind la debutul său.
Susţinerea formulată de martoră este irelevantă, sub aspectul atenuării răspunderii penale a inculpatului, dispoziţiile art. 73 lit. b) C. pen., cerând ca actul provocator al victimei să fie anterior ripostei inculpatului, şi, nicidecum să nu apară ca un gest de apărare exercitat pe parcursul desfăşurării conflictului.
Pe de altă parte, declaraţia martorei G.M. nu mai este susţinută de nici o altă probă administrată în cauză, fiind chiar contrazisă de depoziţia martorei C.C. care a arătat că victima a lucrat în acea zi la prăşit la terenul ei, iar la plecare a lăsat sapa la locuinţa martorei pentru a continua lucrul a doua zi.
De altfel, la locuinţa victimei, organele de urmărire penală nu au găsit nici o sapă care să ateste folosirea unui asemenea obiect de către victimă. Totodată, nici la locul conflictului nu s-a găsit vreun obiect din cele descrise de inculpat. Dimpotrivă, cu ocazia cercetării locului faptei, au fost găsite cizmele de cauciuc pe care victima le-a abandonat pentru a scăpa de agresor prin fugă, acestea aflându-se la aproximativ 40 de m de locul în care s-a aflat inculpatul în momentul declanşării conflictului, fapt ce demonstrează că victima nu numai că nu a ameninţat inculpatul, ci chiar a încercat să evite contactul fizic cu acesta.
De altminteri, victima fiind o persoană în vârstă şi cu probleme de sănătate, nu putea exercita asupra inculpatului vreun act provocator de natură a declanşa acestuia o puternică tulburare care să justifice o ripostă deosebit de violentă, ca cea exercitată de inculpat, prin aplicarea succesivă şi deosebit de violentă a loviturilor cu pumnii şi picioarele.
Locul în care a avut loc exercitarea violenţelor asupra victimei nu îndeplineşte nici una din cerinţele prevăzute de dispoziţiile art. 152 C. pen., acesta fiind situat pe terenul proprietatea familiei inculpatului, iar la conflict participând, în mod secvenţial, doar martori G.M.
Faptul că pe terenul inculpatului se află o cărare formată în mod natural, pe care acesta a permis anumitor persoane să se deplaseze pentru a nu mai înconjura terenul nu este de natură a schimba natura acestuia şi a-l transforma într-un loc public sau accesibil publicului, astfel cum impune în mod imperativ norma penală.
Despre natura şi situaţia juridică a terenului pe care a avut loc agresiunea victimei, a oferit suficiente informaţii martorele G.M. şi C.C. care au arătat că inculpatul a lovit victima în livada ce aparţine familiei sale şi pe care se află o cărare folosită de câţiva localnici ca urmare a acceptului tacit dat de aceasta.
Faptul că familia inculpatului a permis anumitor săteni să folosească un drum de acces, neconvenţional, ce trece prin livada proprietatea acesteia nu conferă acestuia caracterul de loc care prin natura şi destinaţia lui este totdeauna accesibil publicului, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 152 lit. a) C. pen.
Prin Decizia penală nr. 110 din 29 septembrie 2009, Curtea de Apel Iaşi a respins ca nefondate apelurile declarate de inculpat şi de procuror.
Instanţa de prim control judiciar a reţinut că din probele administrate rezultă cu certitudine vinovăţia inculpatului.
Astfel, în termenul prevăzut de art. 363 C. proc. pen. hotărârea a fost apelată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi şi de inculpatul T.C.
Critica Parchetului vizează încadrarea juridică a faptei, motivându-se că se impune reţinerea agravantei de la art. 175 lit. i) C. pen.
Argumentând cererea, se invocă declaraţia martorei G.M. în care aceasta susţine că „oamenii foloseau în mod frecvent drumul ca să scurteze din distanţă", şi se concluzionează că acest loc era accesibil publicului, nu doar anumitor persoane, astfel cum a reţinut instanţa de fond.
În apelul său, inculpatul contestă existenţa legăturii de cauzalitate între loviturile pe care el le-a aplicat victimei şi decesul acesteia, având în vedere intervalul de timp între agresiune şi deces precum şi starea victimei imediat după agresiune.
Inculpatul apelant consideră că victima nu putea supravieţui patru ore fără asistenţă medicală, după agresiune, faţă de gravitatea leziunilor menţionate în raportul de necropsie. Inculpatul mai invocă şi lipsa urmelor biologice de la locul faptei, aspect consemnat în procesul verbal de cercetare la faţa locului.
În subsidiar, inculpatul solicită schimbarea încadrării juridice a faptei în infracţiunea de lovituri cauzatoare de moarte.
Martorii C.C. şi C.D. - persoane la care victima a lucrat în acea zi, au văzut momentul când victima a plecat spre casă, în jurul orelor 19,00, fără a avea o sapă asupra sa, astfel cum a susţinut inculpatul. Tot martora C.C. a văzut victima imediat după agresiune, cu urme de sânge pe corp şi haine, în stare de inconştienţă, aspect ce exclude posibilitatea ca aceasta să fi fost lovită şi de alte persoane în afara inculpatului.
Martora G.M., singura persoană care a fost prezentă la locul conflictului şi care a perceput doar ultimele secvenţe din succesiunea loviturilor aplicate de inculpat, a relatat constant că inculpatul este cel care a lovit victima cu picioarele şi pumnii.
Starea victimei după agresiune este descrisă atât de C.C. cât şi de martorul S.C., asistent medical la Serviciul de Ambulanţă.
Acesta a precizat că în momentul în care a ajuns la domiciliul victimei, acesta prezenta tumefacţii şi leziuni la nivelul feţei şi toracelui iar faciesul prezenta sângerări stopate, aspecte ce pledau pentru producerea acestora prin lovire.
Raportul de necropsie medico legală din 12 septembrie 2008 a constatat că moartea victimei a fost violentă, cauzată de insuficienţă cardio-respiratorie acută, consecinţa unui traumatism toracic cu fracturi costale, ruptură de trahee, emfizem subcutanat, hemopneumotorax bilateral, complicat în evoluţie, cu apariţia unor diseminări septice, a endocarditei acute.
Corpul victimei prezenta numeroase semne de violenţă: 13 echimoze la nivelul braţelor şi a gambei drepte, 7 coaste rupte din care două au pătruns în plămâni, traheea distrusă, infiltrat hemoragie la nivelul unei anse intestinale.
Leziunile de pe corpul victimei P.G. demonstrează fără echivoc că loviturile au fost aplicate de inculpat în zone vitale ale corpului (gât, torace, abdomen) şi au avut o deosebită intensitate; practic inculpatul i-a zdrobit gâtul şi toracele victimei.
Într-adevăr, victima era în vârstă de 66 ani şi este posibil să fi avut o sănătate precară, aspecte ce conduc logic la concluzia că inculpatul, chiar dacă nu a urmărit suprimarea vieţii acesteia, putea şi trebuia să prevadă că aplicându-i multiple lovituri atât de puternice în zone vitale ale corpului, într-un interval de timp relativ mare - chiar după momentul când aceasta a căzut - era posibil să o ucidă.
La stabilirea vinovăţiei cu care inculpatul a acţionat este irelevant că decesul victimei a survenit mai târziu, intervenind şi alte cauze patologice în perioada de după agresiune.
Este cert însă - faţă de toate probele administrate - că între loviturile aplicate de inculpat şi moartea victimei există legătură de cauzalitate.
În mod judicios a fost înlăturată şi apărarea inculpatului vizând incidenţa disp. art. 73 lit. b) C. pen.
C.C. a relatat că victima care a lucrat la prăşit în acea zi a lăsat sapa la locuinţa acestei martore, pentru a continua lucrul a doua zi.
Acasă la victimă nu a fost găsit nici o sapă care să ateste că ar fi folosit asemenea obiect împotriva inculpatului pentru a-l ameninţa, aşa cum acesta a susţinut, încercând să acrediteze versiunea provocării.
Cu ocazia cercetării la faţa locului s-au găsit şi cizmele de cauciuc pe care victima le-a abandonat, pentru a fugi, încercând să scape de furia inculpatului.
Locul în care s-a consumat agresiunea este situat pe terenul inculpatului, iar faptul că, pe cărarea care se formase în mod natural, inculpatul a permis deplasarea unor persoane, pentru a scurta distanţele, nu schimbă natura acestuia şi nu îl transformă în loc public în accepţia disp. art. 152 C. pen.
Acea cărare nu întruneşte nici una din cerinţele prev. de art. 152 C. pen., astfel cum susţine Parchetul, care îşi fundamentează argumentarea doar pe datele oferite de declaraţiile martorei G.M. Prezintă interes - sub aspectul analizei - cerinţele prevăzute de art. 152 lit. a), b), c), lit. d) şi e), necomportând nici un fel de discuţie lit. d) şi e).
În acest context, nu s-a dovedit că acea cărare prin natura sau destinaţia sa „era totdeauna accesibilă publicului", cât timp doar unele persoane aveau acces. Nu s-a probat nici faptul că inculpatul a avut intenţia ca fapta să fie auzită şi rezultatul să se fi produs faţă de două sau mai multe persoane.
Singura martoră care a văzut o parte din desfăşurarea conflictului a fost G.M.
Concluzionând şi sub acest aspect, Curtea a considerat că, încadrarea juridică reţinută de instanţa de fond este cea legală.
Infracţiunea prevăzută de art. 183 C. pen. nu este decât o formă de agravantă a infracţiunilor prev. de art. 180-182 C. pen. Deosebirea constă în faptul că în cazul obiectului juridic special al infracţiunii prev. de art. 183 C. pen., este vorba de relaţiile sociale care ocrotesc viaţa persoanei împotriva faptelor de lovire sau vătămare susceptibile să aducă atingere acestei valori sociale.
Infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte este o infracţiune praeterintenţionată. Urmarea - moartea victimei - se atribuie făptuitorului pe baza culpei dovedite şi nu pe baza prezumţiei de culpă.
Din probele dosarului rezultă cu certitudine că inculpatul a avut, în raport cu rezultatul mai grav, poziţia subiectivă caracteristică intenţiei şi chiar dacă nu a urmărit suprimarea vieţii victimei, el putea şi trebuia să prevadă, în condiţiile în care s-a dovedit că a acţionat. Numărul şi intensitatea loviturilor, zonele vitale ale corpului în care acestea au fost aplicate, faptul că acţiunea inculpatului a continuat şi după ce victima a căzut, vârsta şi starea de sănătate a acesteia, toate acestea sunt argumente ce configurează poziţia subiectivă a inculpatului şi susţin încadrarea juridică reţinută de instanţa de fond, lipsind de consecinţă critica, vizând acest aspect.
Împotriva Deciziei penale nr. 110 din 29 septembrie 2009 a Curţii de Apel Iaşi, în termen legal, au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi şi inculpatul T.C., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi critică hotărârea sub două aspecte:
1. Omisiunea instanţei de apel de a se pronunţa asupra primului motiv de nelegalitate invocat în apelul procurorul şi anume schimbarea încadrării juridice dispusă de tribunal fără a fi pusă în discuţia părţilor, motiv pentru care se solicită casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
2. În mod greşit s-a apreciat că locul săvârşirii faptei nu este loc public, acesta fiind folosit efectiv de localnici, aspect pentru care solicită schimbarea încadrării juridice a faptei în infracţiunea prev. de art. 174-175 lit. i) C. pen. şi aplicarea unei pedepse corespunzătoare.
Inculpatul T.C. a solicitat în principal achitarea sa întrucât nu există legătură de cauzalitate între loviturile aplicate şi cauza decesului, victima decedând la un interval de 30 de zile de la data conflictului.
În subsidiar, inculpatul solicită schimbarea încadrării juridice a faptei în infracţiunea prevăzută de art. 183 C. pen., iar în raport de această nouă încadrare aplicarea unei pedepse cu reţinerea de circumstanţe atenuante.
În drept, s-au invocat cazurile de casare prev. de art. 3859 pct. 9, 17 şi 18 C. proc. pen.
Examinând recursurile declarate în cauză prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte reţine că recursurile sunt nefondate pentru considerentele ce urmează:
Referitor la recursul declarat de procuror, Înalta Curte constată că disp. art. 3859 pct. 9 şi 17 C. proc. pen. nu sunt incidente în speţă.
Astfel, prin Decizia recurată, instanţa de apel s-a pronunţat motivat asupra încadrării juridice a faptei, arătându-se aspectele în raport de care nu sunt incidente disp. art. 174 lit. i) C. pen.
Împrejurarea că instanţa nu a făcut referire în mod expres în considerentele deciziei la schimbarea încadrării juridice a faptei fără ca aceasta să fie pusă în discuţia părţilor nu atrage casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare, având în vedere că, deşi disp. art. 334 C. proc. pen., nu au fost respectate, s-a dispus schimbarea încadrării juridice într-o infracţiune mai uşoară, iar inculpatului nu i s-a adus nici o vătămare în drepturile sale procesuale.
Cea de-a doua critică este, de asemenea, nefondată.
Potrivit art. 175 lit. i) C. pen. constituie infracţiunea de omor calificat omorul săvârşit în public.
În speţă, în raport cu disp. art. 152 C. pen., nu se poate reţine că infracţiunea de omor a fost comisă în public.
Inculpatul a săvârşit infracţiunea pe un teren ce aparţine familiei sale, iar împrejurarea că pe acest teren se află o cărare folosită de unii localnici cu acceptul inculpatului nu îl transformă într-un teren public sau accesibil publicului în accepţiunea art. 152 C. pen.
De asemenea, inculpatul nu a avut intenţia ca fapta sa să fie auzită sau văzută şi acest rezultat să se fi produs faţă de două sau mai multe persoane.
Recursul declarat de inculpat este, de asemenea, nefondat.
Probele administrate în cauză demonstrează fără dubiu că inculpatul este vinovat de săvârşirea infracţiunii pentru care a fost condamnat, reţinându-se că acesta a comis fapta cu intenţie indirectă, respectiv că a prevăzut rezultatul faptei sale şi, deşi nu l-a urmărit, a acceptat posibilitatea producerii lui.
Inculpatul a lovit victima - o persoană în vârstă şi cu probleme de sănătate - în mod repetat cu pumnii şi picioarele, inclusiv când aceasta era căzută la pământ, agresiunea încetând doar ca urmare a intervenţiei martorei G.M.
Loviturile aplicate au fost de mare intensitate şi au produs leziunile descrise în raportul medico-legal de necropsie, ce concluzionează în sensul că moartea victimei a fost violentă şi s-a datorat insuficienţei cardio-respiratorii acute, consecinţa unui traumatism toracic, cu fracturi costale, ruptură de trahee, emfizem subcutanat, hemopneumotorax bilateral.
Topografia şi morfologia leziunilor traumatice pledează pentru producerea lor prin loviri active, repetate, cu mijloace contondente.
Contrar susţinerilor inculpatului, loviturile aplicate de acesta au produs victimei leziuni majore care au condus la deces.
Ambele instanţe au făcut şi o corectă încadrare juridică a faptei, astfel că disp. art. 3859 pct. 17 C. proc. pen. nu sunt incidente în speţă.
Infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte este o infracţiune praeterintenţionată; lovirea sau vătămarea corporală se săvârşeşte cu intenţie, iar urmarea mai gravă produsă - moartea victimei este rezultatul culpei.
În speţă, aşa cum s-a arătat, inculpatul a acţionat cu intenţia indirectă de a ucide victima, respectiv a prevăzut rezultatul faptei sale şi, deşi nu l-a urmărit, a acceptat posibilitatea producerii lui.
Inculpatul a aplicat victimei lovituri de mare intensitate, în zone vitale, cauzându-i leziuni grave ce au condus la decesul acesteia.
Faţă de considerentele expuse, în baza disp. art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile declarate de procuror şi de inculpat.
Conform art. 38516 rap. la art. 381 C. proc. pen. se va deduce din pedeapsă durata arestării preventive de la 13 august 2008 la zi.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi şi de inculpatul T.C. împotriva Deciziei penale nr. 110 din 29 septembrie 2009 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, durata arestării preventive de la 13 august 2008, la 29 ianuarie 2010.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J.L.C.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 29 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3085/2010. Penal | ICCJ. Decizia nr. 322/2010. Penal → |
|---|
