ICCJ. Decizia nr. 2905/2010. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizie nr. 2905/2010
Dosar nr. 6846/1/2010
Şedinţa publică din 20 august 2010
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin încheierea din 12 iulie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I-a penală, pronunţată în Dosarul nr. 32828/3/2009 (665/2010), având ca obiect apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Bucureşti şi de inculpaţii M.P., S.C. şi C.F. împotriva sentinţei penale nr. 40 din 21 ianuarie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, în temeiul art. 3002 raportat la art. 160b alin. (3) C. proc. pen., s-a menţinut starea de arest preventiv a apelanţilor intimaţi inculpaţi M.P., S.C. şi C.F.
În considerentele acestei hotărâri, s-au reţinut următoarele:
Prin încheierea de şedinţă din Camera de Consiliu din data de 18 iunie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, în temeiul art. 136, art. 143 C. pen., art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. şi art. 149 C. proc. pen., a dispus luarea măsurii arestării preventive a inculpaţilor M.P., C.F. şi S.C., apreciind că există indicii temeinice şi probe care justifică presupunerea rezonabilă că aceştia au săvârşit infracţiunea de trafic ilicit de droguri de mare risc, prevăzută de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, în formă continuată, în ceea ce-i priveşte pe inculpaţii M.P. şi C.F. şi în stare de recidivă postcondamnatorie de către S.C., infracţiune pentru care legea penală stabileşte o pedeapsă cu închisoarea mai mare de 4 ani, iar cercetarea lor în stare de libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
În esenţă, în fapt, s-a reţinut că, la datele de 8 şi 9 ianuarie 2009, inculpatul M.P. a vândut colaboratorului cu nume de cod M.C. cantitatea de 0,53 grame heroină, contra sumei de 200 lei, la data de 21 ianuarie 2009, inculpatul S.C., ajutat fiind de coinculpatul Z.A., a vândut aceluiaşi colaborator cantitatea de 3,65 grame heroină, contra sumei de 500 lei, iar în sarcina inculpatului C.F. s-a reţinut că, în perioada mai - iunie 2009, a comercializat şi a depozitat droguri de mare risc la adresa din sectorul 2, cu ocazia percheziţiei domiciliare fiind găsită în camera folosită exclusiv de acesta, 8 punguţe cu cocaină în stare solidă.
Prin rechizitoriul din data de 7 august 2009 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Bucureşti, în Dosarul nr. 870/D/P/2008, cei trei inculpaţi au fost trimişi în judecată, în stare de arest preventiv, alături de coinculpaţii Z.A., B.M., A.A., P.S. şi D.D.
Prin sentinţa penală apelată, inculpaţii M.P., S.C. şi C.F. au fost condamnaţi la pedepse privative de libertate, instanţa de fond dispunând şi menţinerea stării de arest a celor trei.
Analizând temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive (art. 143 şi art. 148 lit. f) C. proc. pen.), instanţa de apel a constatat că acestea se menţin şi impun, în continuare, privarea de libertate a inculpaţilor, având în vedere în acest sens următoarele considerente:
Astfel, în ceea ce priveşte condiţiile prevăzute de art. 143 C. proc. pen., instanţa de apel a avut în vedere procesele-verbale de supraveghere operativă, procesele-verbale de percheziţii domiciliare, procesele-verbale de redare a convorbirilor telefonice interceptate în mod autorizat, rapoartele de constatare tehnico-ştiinţifică, procesele-verbale de consemnare a declaraţiilor date de colaboratorii cu identitate atribuită, procesele-verbale întocmite de procuror, declaraţiile martorilor cu identitate protejată, declaraţiile inculpaţilor şi celelalte înscrisuri de la dosar.
S-a apeciat că, în egală măsură, sunt îndeplinite şi cerinţele reglementate de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., în sensul că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea pentru care inculpaţii sunt cercetaţi şi au fost condamnaţi de instanţa de fond este închisoarea mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea lor în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
În aprecierea acestei ultime condiţii, instanţa de apel a avut în vedere natura şi gravitatea faptelor penale reţinute în sarcina inculpaţilor, frecvenţa pe care o înregistrează în prezent acest tip particular de infracţiuni şi urmările nefaste pe care le produc asupra sănătăţii publice, puternica rezonanţă socială negativă pe care activităţile ilicite legate de traficul de stupefiante o generează în rândul membrilor societăţii civile şi împrejurarea că asemenea fapte se constituie, tot mai frecvent, în importante surse de venituri ilicite pentru autorii lor, sentimentul de insecuritate pe care îl generează în rândul populaţiei lăsarea în libertate a unor persoane acuzate de săvârşirea unor fapte de o asemenea gravitate, precum şi datele ce caracterizează persoana inculpaţilor, inculpaţii M.P. şi S.C. fiind recidivişti, în modalitatea prevăzută de art. 37 lit. a) C. pen., în condiţiile în care S.C. a fost condamnat anterior tot pentru comiterea unei infracţiuni de acelaşi gen, toţi trei fără ocupaţie şi loc de muncă la data arestării, neşcolarizaţi (M.P.) sau cu un grad scăzut de instruire (C.F. cu 5 clase şi S.C. - absolvent a 3 clase) elemente care justifică temerea că, în libertate, îşi vor relua activitatea infracţională.
Faţă de considerentele prezentate anterior, instanţa de apel a apreciat că se menţin temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpaţilor, sens în care, în temeiul dispoziţiilor art. 3002, raportat la art. 160b alin. (3) C. proc. pen., pentru asigurarea desfăşurării în bune condiţii a procesului penal, a menţinut arestarea preventivă a apelanţilor-intimaţi inculpaţi M.P., S.C. şi C.F.
Împotriva acestei încheieri, în termenul legal, a declarat recurs inculpatul M.P., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, fără a motiva în scris calea de atac conform art. 38510 C. proc. pen.
La termenul de judecată acordat pentru soluţionarea recursului, 20 august 2010, apărătorul recurentului inculpat a susţinut oral motivele de recurs, aşa cum au fost acestea consemnate în practicaua prezentei decizii.
Analizând recursul declarat, pe baza motivelor de casare susţinute oral de apărătorul recurentului inculpat, a concluziilor reprezentantului parchetului, precum şi a susţinerilor recurentului inculpat, a actelor şi a lucrărilor de la dosar, precum şi din oficiu, sub toate aspectele de legalitate şi temeinicie, conform prevederilor art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., combinat cu art. 3856 alin. (3) şi art. 38514 din acelaşi cod, Înalta Curte constată că recursul declarat de inculpatul M.P. împotriva încheierii din 12 iulie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I-a penală, pronunţată în Dosarul nr. 32828/3/2009 (665/2010), este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Prin rechizitoriul nr. 870D/P/2008 din data de 7 august 2009 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Bucureşti, a fost trimis în judecată, în stare de arest preventiv, inculpatul M.P., alături de coinculpaţii S.C., Z.A., B.M., A.A., P.S., D.D. şi C.F., pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri de mare risc în formă continuată, prev. de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi a art. 37 lit. a) C. pen.
S-a reţinut în actul de sesizare a instanţei că activitatea infracţională desfăşurată de inculpatul M.P. a constat în aceea că la datele de 08 ianuarie 2009 şi 09 ianuarie 2009, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, a vândut colaboratorului cu nume de cod M.C. cantitatea totală de 0,53 grame heroină, cu suma totală de 200 lei.
Prin sentinţa penală nr. 40/ F din 21 ianuarie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, inculpatul M.P. a fost condamnat, alături de ceilalţi coinculpaţi, la pedeapsa de 6 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri de mare risc, în formă continuată, prev. de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi a art. 37 lit. a) C. pen.
Prin aceeaşi hotărâre, în temeiul art. 350 C. proc. pen., s-a menţinut starea de arest a inculpatului.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Bucureşti şi inculpaţii M.P., S.C. şi C.F.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia I-a penală, sub nr. 32828/3/2009 (665/2010).
În ceea ce priveşte măsurile preventive dispuse faţă de inculpat, se constată că prin ordonanţa nr. 870D/P/2008 din data de 17 iunie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Bucureşti, s-a dispus reţinerea inculpatului M.P. pe o perioadă de 24 ore.
Prin încheierea de şedinţă din Camera de Consiliu din data de 18 iunie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, în temeiul art. 136, art. 143 C. pen., art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. şi art. 149 C. proc. pen., a dispus luarea măsurii arestării preventive a inculpatului M.P., apreciind că există indicii temeinice şi probe care justifică presupunerea rezonabilă că a săvârşit infracţiunea de trafic ilicit de droguri de mare risc, prevăzută de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, în formă continuată, infracţiune pentru care legea penală stabileşte o pedeapsă cu închisoarea mai mare de 4 ani, iar cercetarea lui în stare de libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică. În cauză a fost emis mandatul de arestare preventivă nr. 243/UP din 18 iunie 2009.
Ulterior, măsura arestării preventive a fost prelungită susccesiv atât în cursul urmăririi penale, cât şi în faţa instanţei de fond, prin sentinţa penală nr. 40 din 21 ianuarie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 32828/3/2009 (665/2010), Tribunalul Bucureşti, secţia I-a penală, menţinând starea de arest a inculpatului.
După înregistarea dosarului la 18 martie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I-a penală, investită cu soluţionarea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Bucureşti şi de inculpaţii M.P., S.C. şi C.F. împotriva sentinţei penale nr. 40 din 21 ianuarie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, procedând în conformitate cu dispoziţiile art. 3002, raportat la art. 160b C. proc. pen., a constatat, prin încheierea din 19 martie 2010, temeinicia şi legalitatea măsurii arestării preventive a apelantului intimat inculpat M.P., măsură pe care a menţinut-o.
Ulterior, prin încheierea din 12 iulie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I-a penală, pronunţată în Dosarul nr. 32828/3/2009 (665/2010), în temeiul art. 3002 raportat la art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen., s-a menţinut starea de arest preventiv a apelantului intimat inculpat M.P.
Încheierea atacată este temeinică şi legală, criticile formulate de recurentul inculpat M.P., prin apărător dovedindu-se a fi neîntemeiate.
Art. 23 din Constituţie garantează libertatea individuală şi siguranţa persoanei.
Din dispoziţiile art. 23 din Constituţie rezultă interesul evident pe care l-a manifestat constituantul în legătură cu reglementarea clară şi precisă a măsurii arestării preventive. Acest lucru este rezultatul faptului că libertatea individuală se integrează în valorile supreme garantate prin art. 1 din Constituţie, că arestarea preventivă este o măsură care afectează grav această libertate, că prezumţia de nevinovăţie este unul dintre principiile constituţionale.
Prin urmare, art. 23 din Constituţie conferă arestării preventive o configuraţie juridică de sine stătătoare, separabilă de restul operaţiunilor fireşti, judiciare. Constituţia reglementează arestarea ca măsură ce se supune unor reguli generale, care protejează libertatea persoanei şi permite justiţiei să se deruleze.
În conformitate cu dispoziţiile art. 5 paragr. 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, ratificată de România, orice persoană are dreptul la libertate şi nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa. Proclamând dreptul la libertate, Convenţia consacră implicit principiul după care nici o persoană nu trebuie să fie lipsită de libertate în mod arbitrar. De la această regulă există excepţia privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor prevăzute, în mod expres şi limitativ, de dispoziţiile art. 5 paragr. 1 lit. c) din C.E.D.O.
Potrivit textului invocat, o persoană poate fi privată de libertate dacă a fost arestată sau reţinută în vederea aducerii sale în fata autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia.
În materia privării de libertate, Convenţia trimite, în esenţă, la legislaţia naţională şi la aplicabilitatea dreptului intern.
Legalitatea sau regularitatea detenţiei obligă ca arestarea preventivă a unei persoane şi menţinerea acestei măsuri să se facă în conformitate cu normele de fond şi de procedură prevăzute de legea naţională care, la rândul lor, trebuie să fie compatibile cu dispoziţiile Convenţiei şi să asigure protejarea individului împotriva arbitrariului.
Conform dreptului intern, respectiv dispoziţiilor art. 3002 C. proc. pen. "în cauzele în care inculpatul este arestat, instanţa legal sesizată este datoare să verifice, în cursul judecăţii, legalitatea şi temeinicia arestării preventive, procedând potrivit art. 160b" iar potrivit art. 160b procedură penală:
„(1) În cursul judecăţii, instanţa verifică periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea şi temeinicia arestării preventive.
(2) Dacă instanţa constată că arestarea preventivă este nelegală sau că temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, revocarea arestării preventive şi punerea de îndată în libertate a inculpatului.
(3) Când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanţa dispune, prin încheiere motivată, menţinerea arestării preventive.
(4) Încheierea poate fi atacată cu recurs, prevederile art. 160a alin. (2) aplicându-se în mod corespunzător."
Pe de altă parte, conform art. 139 alin. (1) C. proc. pen. „Măsura preventivă luată se înlocuieşte cu altă măsură preventivă, când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii."
Procedând la verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii arestări preventive luată faţă de inculpatul M.P., în conformitate cu dispoziţiile legale mai sus evocate, instanţa de apel, în mod temeinic, a apreciat că temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului, respectiv cele prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., prin raportare la art. 143 şi art. 149 C. proc. pen., se menţin, impunând în continuare privarea de libertate a inculpatului.
Pornind de la temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului M.P., se reţine că potrivit art. 148 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 din acelaşi cod şi dacă inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, se poate dispune măsura arestării preventive a inculpatului.
Condiţiile art. 143 C. proc. pen. se referă la existenţa probelor sau a indiciilor temeinice că inculpatul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală.
În cauză, se constată că există indicii, obţinute prin intermediul mijloacelor de probă, cu respectarea dispoziţiilor legale pentru obţinerea acestora, care conduc la existenţa unor bănuieli legitime că inculpatul a săvârşit fapta pentru care este cercetat.
Astfel, din analiza coroborată a mijloacelor de probă administrate în faza urmăririi penale şi în faţa instanţelor de judecată până în prezent, respectiv: procesele-verbale de supraveghere operativă, procesele-verbale de percheziţii domiciliare, procesele-verbale de redare a convorbirilor telefonice interceptate în mod autorizat, rapoartele de constatare tehnico-ştiinţifică, procesele-verbale de consemnare a declaraţiilor date de colaboratorii cu identitate atribuită, procesele-verbale întocmite de procuror, declaraţiile martorilor cu identitate protejată, declaraţiile inculpaţilor şi celelalte înscrisuri de la dosar, rezultă, în esenţă, că, la datele de 08 ianuarie 2009 şi 09 ianuarie 2009, în baza aceleiaşi zoluţii infracţionale, inculpatul M.P. a vândut colaboratorului cu nume de cod M.C. cantitatea totală de 0,53 grame heroină, cu suma totală de 200 lei.
În cauză, există, aşadar, motive plauzibile de a bănui că inculpatul a săvârşit fapta ce i se reţine în sarcină.
În ceea ce priveşte temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive, care subzistă, analiza actelor şi lucrărilor dosarului relevă îndeplinirea cumulativă a celor două cerinţe prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.
Astfel, se constată că prima condiţie prevăzută de lit. f) a textului de lege menţionat, referitoare la săvârşirea unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, este îndeplinită, având în vedere că infracţiunea reţinute în sarcina inculpatului, este sancţionată cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani.
Analiza actelor şi lucrărilor dosarului relevă existenţa şi a celei de-a doua cerinţe prevăzute în art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., care trebuie îndeplinită cumulativ, în sensul că există probe din care să rezulte că lăsarea inculpatului în libertate ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică.
Ordinea publică la care se referă art. 148 lit. f) C. proc. pen., neavând o definiţie penală, trebuie particularizată în speţă prin raportare la definiţia dată de art. 145 C. pen. noţiunii „public" în sensul că prin ordine publică se înţelege tot ceea ce vizează autorităţile publice, instituţile publice, autoritatea judiciară, iar pericolul concret la care se referă acelaşi art. 148 lit. f) este pericolul particularizat în cauză, în raport de contextul şi împrejurările în care s-a comis infracţiunea şi natura acesteia.
Prin noţiunea de probă, la care face referire art. 148 lit. f) C. proc. pen., se înţelege orice element de fapt, în sensul arătat de art. 63 din acelaşi Cod.
Pe de altă parte, din perspectiva jurisprudenţei C.E.D.O. în materie, termenul şi caracterul rezonabil al arestării preventive nu se apreciază niciodată in abstracta, ci in concreto, ţinând seama de natura şi complexitatea cauzei, comportamentul autorităţilor şi al celui arestat, iar menţinerea detenţiei este justificată doar dacă se face dovada că asupra procesului penal planează cel puţin unul dintre următoarele pericole, care trebuie apreciate, în concret, pentru fiecare caz în parte: pericolul de săvârşire a unei noi infracţiuni, pericolul de distrugere a probelor, riscul presiunii asupra martorilor, pericolul de dispariţie a inculpatului sau pericolul de a fi tulburată ordinea publică.
Din această perspectivă, se recunoaşte de instanţa de contencios european că, prin gravitatea lor particulară şi prin reacţia publicului la săvârşirea unor infracţiuni, acestea pot să provoace o tulburare socială de natură a justifica o detenţie provizorie, cel puţin pentru un anumit timp. În circumstanţe excepţionale, această împrejurare poate fi avută în vedere din punctul de vedere al Convenţiei, cu condiţia ca şi dreptul intern să accepte noţiunea de tulburare a ordinii publice. Însă, aceste elemente de fapt trebuie sa se bazeze pe fapte de natură să demonstreze ca eliberarea deţinutului ar tulbura ordinea publică, care nu mai este legitimă dacă societatea nu este în continuare ameninţată efectiv, detenţia neputand fi menţinută în anticiparea unei pedepse privative de libertate {cauza Letellier vs. Franţa, precit, din 1991 şi Tomasi vs. Franţa din 27 august 1992).
Or, în raport de probatoriul administrat până în acest moment procesual, inculpatul este acuzat de săvârşirea unei fapte de o gravitate sporită, respectiv infracţiunea de trafic de droguri de droguri de mare risc în formă continuată şi în stare de recidivă postcondamnatorie.
Evaluând pericolul concret pentru ordinea publică pe care l-ar reprezenta lăsarea în libertate a inculpatului, Înalta Curte reţine că fapta acestuia este deosebit de gravă, pe de o parte prin implicaţiile sociale ale traficului şi consumului de droguri în rândul populaţiei, iar pe de altă parte prin modalitatea de comitere a faptei - un mediu organizat, cu un sediu de distribuire a drogurilor, frecvenţa pe care o înregistrează în prezent acest tip particular de infracţiuni şi urmările nefaste pe care le produc asupra sănătăţii publice, puternica rezonanţă socială negativă pe care activităţile ilicite legate de traficul de stupefiante o generează în rândul membrilor societăţii civile şi împrejurarea că asemenea fapte se constituie, tot mai frecvent, în importante surse de venituri ilicite pentru autorii lor, sentimentul de insecuritate pe care îl generează în rândul populaţiei lăsarea în libertate a unei persoane acuzate de săvârşirea unor fapte de o asemenea gravitate, precum şi datele ce caracterizează persoana inculpatului care este recidivist în modalitatea prevăzută de art. 37 lit. a) C. pen., fără ocupaţie şi loc de muncă la data arestării, neşcolarizat, elemente care justifică temerea că, în libertate, va comite alte fapte prevăzute de legea penală.
Or, în contextul recrudescenţei infracţiunilor de acest gen, lăsarea în libertate a unui inculpat care săvârşeşte astfel de fapte, prezintă pericol public concret pentru ordinea publică, prin crearea unui sentiment de insecuritate şi neîncredere în buna desfăşurare a justiţiei, iar pe de altă parte, asemenea fapte, neurmate de o ripostă fermă a societăţii, ar întreţine climatul infracţional şi ar crea făptuitorilor impresia că pot persista în sfidarea legii.
În consecinţă, Înalta Curte constată că nu s-au modificat temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive, ci acestea se menţin în continuare şi având în vedere că, din examinarea cauzei în ansamblu, motivele de casare invocate de recurentul inculpat se dovedesc a fi nefondate şi nu se constată existenţa vreunui motiv de casare susceptibil a fi luat în considerare din oficiu, în baza art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul M.P. împotriva încheierii din 12 iulie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I-a penală, pronunţată în Dosarul nr. 32828/3/2009 (665/2010).
Potrivit art. 192 alin. (2) din acelaşi Cod, recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul M.P.
Împotriva încheierii din 12 iulie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I-a penală, pronunţată în Dosarul nr. 32828/3/2009 (665/2010).
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 20 august 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2760/2010. Penal. Excepţie de... | ICCJ. Decizia nr. 2914/2010. Penal. înlocuirea măsurii... → |
|---|
