ICCJ. Decizia nr. 2914/2010. Penal. înlocuirea măsurii preventive (art. 139 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizie nr. 2914/2010
Dosar nr. 6885/1/2010
Şedinţa publică din 20 august 2010
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin încheierea din 18 august 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I-a penală, pronunţată în Dosarul nr. 9008/3/2010 (2108/2010) s-a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive a apelantului inculpat M.M. cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu - comuna Camana, judeţul Giurgiu, fără încuviinţarea instanţei de judecată şi, în baza art. 1451 alin. (1) C. proc. pen., s-a stabilit în sarcina inculpatului următoarele obligaţii.
- să se prezinte la instanţă ori de câte ori este chemat;
- să se prezinte la organul de poliţie desemnat cu supravegherea - Poliţia Comunie Comana, judeţul Giurgiu, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliţie, sau ori de câte ori este chemat;
- să nu îşi schimbe locuinţa fără încuviinţarea instanţei;
- să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nici o categorie de arme.
S-a atras atenţia inculpatului asupta dispoziţiilor art. 145 alin. (3) C. proc. pen., referitoare la înlocuirea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea, cu măsura arestării preventive în situaţia în care nu va respecta măsurile şi obligaţiile impuse de instanţă.
S-a dispus punerea în libertate a inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză.
Prin aceeaşi încheiere s-a acordat termen pentru soluţionarea apelurilor la 15 septembrie 2010, completul 3.
În considerentele acestei hotărâri, instanţa, făcând o evaluare a temeiurilor avute în vedere la luarea măsurii preventive împotriva inculpatului, a apreciat că acestea au fost corect reţinute cu ocazia arestării preventive, dar că au survenit modificări.
În aceste sens s-a constatat că, deşi este îndeplinită cerinţa prevăzută de art. 143 alin. (1) C. proc. pen., în sensul că există suficiente indicii temeinice, în accepţiunea dată acestei noţiuni de art. 68 C. proc. pen., care justifică, în continuare, presupunerea rezonabilă că inculpatul a comis fapta pentru care este cercetat, sub aspectul condiţiilor prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., la acest momnet procesual, nu mai este îndeplinită una din cerinţele a cărei respectare este necesarăpentru nmenţinerea, în continuare, a măsurii arestării preventive, şi anume a existenţei la dosar a unor probe că lăsarea în libertate a inculpatului ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică.
Astfel, reţinând că îndeplinirea condiţiei reglementate de art. 148 lit. f) C. proc. pen. a fost justificată, atât în momentul în care s-a dispus luarea arestării preventive, cât şi cu ocazia prelungirii şi menţinerii ulterioare a măsurii de prevenţie, instanţa de apel a apreciat că, după trecerea unui interval de timp de aproximativ 9 luni de la luarea măsurii privative de libertate, menţinerea în detenţie preventivă a inculpatului nu mai poate fi justificată în mod esenţial şi abstract pe gravitatea faptei ce formează obiectul cercetărilor, în condiţiile în care, în cauză, nu există alte indicii concrete care să releve o veritabilă cerinţă de interes public, ce prevalează, în ciuda prezumţiei de nevinovăţie, asupra regulii de respectare a libertăţilor individuale stabilită prin art. 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Sus acest din urmă aspect, s-a constatat că inculpatul nu este cunoscut cu antecedente penale, că a manifestat, până la data comiterii faptei, un comportament corespunzător în comunitatea în care locuieşte şi lucrează, a avut o conduită procesuală sinceră şi cooperantă, regretând comiterea faptei şi ajutând familia victimei pe perioada spitalizării acesteia cu suma de 900 lei, precum şi faptul că avea, până la momentul reţinerii sale, un loc de muncă în cadrul SC B. SRL, având aşadar, asigurate în mod licit mijloacele de existenţă, concluzionându-se că profilul său socio-moral şi profesinal nu mai poate justifica, în niciun fel, după 9 luni de la arestarea sa, temerea că, lăsat în libertate, ar periclita ordinea de drept sau ar crea disfuncţii în menţinerea acesteia.
Cu privire la aspecte anterior menţionate, care ţin de persoana inculpatului, instanţa de apel a apreciat că acestea nu constituie doare criterii de individualizare judiciară a sancţiunii penale, în ipoteza stabilirii, în mod definitiv, a vinovăţiei sale, ci reprezintă, potrivit art. 136 alin. (8) C. proc. pen., elemente de care trebuie să se ţină seama la alegerea celei mai bune măsuri provizorii, arestarea preventivă a unui inculpat neputânf fi justificată în mod fundamental de gravitate şi natura infracţiunii de care acesta este bănuit, pentru a nu anticipa apelicarea unei pedepse privative de libertate.
În acest context instanţa de apel a concluzionat că nu mai există motive relevante şi suficiente care să justifice necesitatea menţinerii în stare de arest preventiv a apelantului inculpat, nemaifiind îndeplintă condiţia prevăzută de dispoziţiile art. 148 lit. f) teza a II-a C. proc. pen., referitoare la pericolul pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta lăsarea în libertate a acestuia, astfel încât, în temeiul art. 139 alin. (1) C. proc. pen., raportat la art. 145 C. proc. pen., a dispus înlocuirea aceste măsuri cu măsura obligării de a nu părsi localitatea de domiciliu - comuna Camana, judeţul Giurgiu.
Împotriva acestei încheieri, în termenul legal, a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti pentru considerente de netemeinicie a hotărârii atacate, motivele de recurs fiind dezvoltate în memoriul aflat la filele 4-5 din dosarul de recurs.
La termenul acordat pentru soluţionarea recursului, 20 august 2010, reprezentantul parchetului a susţinut oral motivele de recurs, aşa cum au fost acestea consemnate în practicarea prezentei decizii.
Analizând recursul declarat, potrivit motivelor de casare dezvoltate în scris şi susţinute oral de reprezentantul parchetului, concluziilor apărătorului intimatului inculpat, precum şi susţinerilor acestuia, a actelor şi lucrărilor de la dosar, precum şi din oficiu, sub toate aspectele de legalitate şi temeinicie, conform prevederilor art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., combinat cu art. 3856 alin. (3) şi art. 38514 din acelaşi cod, Înalta Curte constată că recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva încheierii din 18 august 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I-a penală, pronunţată în Dosarul nr. 9008/3/2010 (2108/2010), privind pe intimatul inculpat M.M., este fondat, pentru considerentele se se vor arăta în continuare:
Prin rechizitoriul nr. 3396/P/2009, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti a dispus trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv, a inculpatului M.M., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de lovituri sau vătămări cauzatoare de moarte, prevăzută de art. 183 C. pen.
În fapt, s-a reţinut că, în seara zilei de 23 octombrie 2009, în jurul orelor 2000, într-o hală aparţinând SC B. SRL, în urma unor neînţelegeri cu privire la o partidă de table, inculpatul M.M. a lovit-o cu putere, cu pumnul în bărbie (zona mentonieră) pe victima C.M. În urma loviturii aceasta a căzut în apropierea rampei de descărcare şi s-a lovit cu capul de pardoseala din beton, suferind astfel leziuni traumatice care i-au provocat decesul, în data de 09 noiembrie 2009.
Prin sentinţa penală nr. 553 din 01 iulie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 9008/3/2010, Tribunalul Bucureşti, secţia I-a penală, a dispus condamnarea inculpatului M.M. la o pedeapsă de 7 ani închisoare, făcând aplicarea art. 71-64 lit. a) teza I, şi lit. b) C. pen.
În baza art. 350 alin. (1) C. proc. pen., a menţinut măsura arestării preventive a inculpatului, iar în baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), a dedus prevenţia de la 09 noiembrie 2009 la zi.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, inculpatul M.M. şi partea responsabilă civilmente SC B. SRL.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia I-a penală sub nr. 9008/3/2010 (2108/2010).
În ceea ce priveşte măsurile preventive dispuse faţă de inculpat, se constată că prin ordonanţa nr. 3396/P/2009 din 9 noiembrie 2009 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti s-a dispus reţinerea inculpatului M.M. pe o perioadă de 24 h, începând cu 9 noiembrie 2009.
Prin încheierea nr. 407 din 25 noimebrie 2009, pronunţată în Dosarul nr. 44563/3/2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I-a penală a dispus, (ca urmare a admiterii recursului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva încheierii de şedinţă din 10 noiembrie 2009 a Tribunalului Bucureşti, prin care s-a respins propunerea de arestare preventivă formulată de aceeaşi unitate de parchet şi s-a luat măsura obligării de a nu părăsi ţara), arestarea preventivă a inculpatului M.M. pentru săvârşirea infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de maorte prevăzută de art. 183 C. pen.
Au fost reţinute ca temeiuri ale arestării dispoziţiile art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., apreciindu-se că în cauză există indicii care fac verosimilă bănuiala că inculpatul ar fi comis fapta reţinută în sarcina sa, precum şi faptul că infracţiunea pentru care acesta este cercetat este prevăzute de lege cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, iar lăsarea sa în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
Ulterior, măsura arestării preventive a fost prelungită susccesiv atât în cursul urmăririi penale, cât şi în faţa instanţei de fond, prin sentinţa penală nr. 553 din 01 iulie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 9008/3/2010, Tribunalul Bucureşti, secţia I-a penală, menţinându-se starea de arest a inculpatului.
După înregistarea dosarului la 8 august 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I-a penală, investită cu soluţionarea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, inculpatul M.M. şi partea responsabilă civilmente SC B. SRL, procedând în conformitate cu dispoziţiile art. 3002, raportat la art. 160b C. proc. pen., a dispus, prin încheierea din 18 august 2010, înlocuirea măsurii arestării preventive a apelantului inculpat M.M. cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu - comuna Camana, judeţul Giurgiu, fără încuviinţarea instanţei de judecată, stabilind în sarcina inculpatulu, în baza art. 1451 alin. (1) C. proc. pen., o serie de obligaţii.
Încheierea atacată este netemeinică şi nelegală, criticile formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi susţinute de reprezentantul parchetului dovedindu-se a fi întemeiate.
Art. 23 din Constituţie garantează libertatea individuală şi siguranţa persoanei.
Din dispoziţiile art. 23 din Constituţie rezultă interesul evident pe care l-a manifestat constituantul în legătură cu reglementarea clară şi precisă a măsurii arestării preventive. Acest lucru este rezultatul faptului că libertatea individuală se integrează în valorile supreme garantate prin art. 1 din Constituţie, că arestarea preventivă este o măsură care afectează grav această libertate, că prezumţia de nevinovăţie este unul dintre principiile constituţionale.
Prin urmare, art. 23 din Constituţie conferă arestării preventive o configuraţie juridică de sine stătătoare, separabilă de restul operaţiunilor fireşti, judiciare. Constituţia reglementează arestarea ca măsură ce se supune unor reguli generale, care protejează libertatea persoanei şi permite justiţiei să se deruleze.
În conformitate cu dispoziţiile art. 5 paragr. 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, ratificată de România, orice persoană are dreptul la libertate şi nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa. Proclamând dreptul la libertate, Convenţia consacră implicit principiul după care nici o persoană nu trebuie să fie lipsită de libertate în mod arbitrar. De la această regulă există excepţia privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor prevăzute, în mod expres şi limitativ, de dispoziţiile art. 5 paragr. 1 lit. c) din C.E.D.O.
Potrivit textului invocat, o persoană poate fi privată de libertate dacă a fost arestată sau reţinută în vederea aducerii sale în fata autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia.
În materia privării de libertate, Convenţia trimite, în esenţă, la legislaţia naţională şi la aplicabilitatea dreptului intern.
Legalitatea sau regularitatea detenţiei obligă ca arestarea preventivă a unei persoane şi menţinerea acestei măsuri să se facă în conformitate cu normele de fond şi de procedură prevăzute de legea naţională care, la rândul lor, trebuie să fie compatibile cu dispoziţiile Convenţiei şi să asigure protejarea individului împotriva arbitrariului.
Conform dreptului intern, respectiv dispoziţiilor art. 3002 C. proc. pen. "în cauzele în care inculpatul este arestat, instanţa legal sesizată este datoare să verifice, în cursul judecăţii, legalitatea şi temeinicia arestării preventive, procedând potrivit art. 160b" iar potrivit art. 160b procedură penală.
„(1) În cursul judecăţii, instanţa verifică periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea şi temeinicia arestării preventive.
(2) Dacă instanţa constată că arestarea preventivă este nelegală sau că temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, revocarea arestării preventive şi punerea de îndată în libertate a inculpatului.
(3) Când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanţa dispune, prin încheiere motivată, menţinerea arestării preventive.
(4) Încheierea poate fi atacată cu recurs, prevederile art. 160a alin. (2) aplicăndu-se în mod corespunzător."
Pe de altă parte, conform art. 139 alin. (1) C. proc. pen. „Măsura preventivă luată se înlocuieşte cu altă măsură preventivă, când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii.
Procedând la verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii arestări preventive luată faţă de inculpatul M.M., în conformitate cu dispoziţiile legale mai sus evocate, instanţa de apel, în mod netemeinic, a apreciat că temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului, respectiv cele prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., prin raportare la art. 143 alin. (1) C. proc. pen., s-au modificat, astfel că a dispus înlocuirea măsurii arestări preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu, fără încuviinţarea instanţei.
Pornind de la temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului M.M., se reţine că potrivit art. 148 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 din acelaşi cod şi dacă inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, se poate dispune măsura arestării preventive a inculpatului.
Condiţiile art. 143 C. proc. pen. se referă la existenţa probelor sau a indiciilor temeinice că inculpatul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală.
În cauză, se constată că există indicii, obţinute prin intermediul mijloacelor de probă, cu respectarea dispoziţiilor legale pentru obţinerea acestora, care conduc la existenţa unor bănuieli legitime că inculpatul a săvârşit fapta pentru care este cercetat.
Astfel, din analiza coroborată a mijloacelor de probă administrate în faza urmăririi penale şi în faţa instanţelor de judecată până în prezent, respectiv declaraţiile inculpatului, procesele-verbale încheiate de organele de poliţie, planşele foto efectuate cu ocazia cerectării la faţa locului, procesul -verbal de reconstituire, raportul de constatare medico-legală, înscrisurile medicale existente la dosarul cauzei, declaraţiile martorilor T.C.V., G.V., D.F. şi A.G.C., rezultă, în esenţă, că, în seara zilei de 23 octombrie 2009, inculpatul a lovit-o cu putere, cu pumnul, în bărbie pe victima C.M., lovitură în urma căreia aceasta a căzut şi s-a lovit cu capul de pardoseala din beton, suferind astfel leziuni traumatice care i-au provocat decesul.
În cauză, există, aşadar, motive plauzibile de a bănui că inculpatul a săvârşit fapta ce i se reţine în sarcină.
În ceea ce priveşte temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive, care subzistă, analiza actelor şi lucrărilor dosarului relevă îndeplinirea cumulativă a celor două cerinţe prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.
Astfel, se constată că, în raport de actele dosarului, prima condiţie prevăzută de textul de lege menţionat, referitoare la săvârşirea unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, este îndeplinită, având în vedere că infracţiunea reţinută în sarcina inculpatului, de loviri sau alte vătămări cauzatoare de moarte, prev. şi ped. de art. 183 C. pen., este sancţionată cu închisoarea de la 5 la 15 ani.
Analiza actelor şi lucrărilor dosarului relevă existenţa şi a celei de-a doua cerinţe prevăzute în art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., care trebuie îndeplinită cumulativ, în sensul că există probe din care să rezulte că lăsarea inculpatului în libertate ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică.
Ordinea publică la care se referă art. 148 lit. f) C. proc. pen., neavând o definiţie penală, trebuie particularizată în speţă prin raportare la definiţia dată de art. 145 C. pen. noţiunii „public" în sensul că prin ordine publică se înţelege tot ceea ce vizează autorităţile publice, instituţile publice, autoritatea judiciară, iar pericolul concret la care se referă acelaşi art. 148 lit. f) este pericolul particularizat în cauză, în raport de contextul şi împrejurările în care s-a comis infracţiunea şi natura acesteia.
Prin noţiunea de probă, la care face referire art. 148 lit. f) C. proc. pen., se înţelege orice element de fapt, în sensul arătat de art. 63 din acelaşi Cod.
Pe de altă parte, din perspectiva jurisprudenţei C.E.D.O. în materie, termenul şi caracterul rezonabil al arestării preventive nu se apreciază niciodată in abstracto, ci in concreto, ţinând seama de natura şi complexitatea cauzei, comportamentul autorităţilor şi al celui arestat, iar menţinerea detenţiei este justificată doar dacă se face dovada că asupra procesului penal planează cel puţin unul dintre următoarele pericole, care trebuie apreciate, în concret, pentru fiecare caz în parte: pericolul de săvârşire a unei noi infracţiuni, pericolul de distrugere a probelor, riscul presiunii asupra martorilor, pericolul de dispariţie a inculpatului sau pericolul de a fi tulburată ordinea publică.
Din această perspectivă, se recunoaşte de instanţa de contencios european că, prin gravitatea lor particulară şi prin reacţia publicului la săvârşirea unor infracţiuni, acestea pot să provoace o tulburare socială de natură a justifica o detenţie provizorie, cel puţin pentru un anumit timp. În circumstanţe excepţionale, această împrejurare poate fi avută în vedere din punctul de vedere al Convenţiei, cu condiţia ca şi dreptul intern să accepte noţiunea de tulburare a ordinii publice. Însă, aceste elemente de fapt trebuie sa se bazeze pe fapte de natură să demonstreze ca eliberarea deţinutului ar tulbura ordinea publică, care nu mai este legitimă dacă societatea nu este în continuare ameninţată efectiv, detenţia neputand fi menţinută în anticiparea unei pedepse privative de libertate (cauza Letellier vs. Franţa, precit, din 1991 şi Tomasi vs. Franţa din 27 august 1992).
Or, în raport de probatoriul administrat până în acest moment procesual, inculpatul este acuzat de săvârşirea unei fapte foarte grave, prin care s-a produs decesul unei persoane.
Evaluând pericolul concret pentru ordinea publică pe care l-ar reprezenta lăsarea în libertate a inculpatului, Înalta Curte apreciază că acesta rezultă din natura infracţiunii, dar şi din împrejurările comiterii acesteia, aceasta fiind de natură să genereze o stare de neîncredere şi insecuritate în rândul persoanelor care respectă ordinea de drept şi valorile sociale.
Or, în contextul recrudescenţei infracţiunilor de violenţă, lăsarea în libertate a unui inculpat care săvârşeşte o astfel de faptă, prezintă pericol public concret pentru ordinea publică, prin crearea unui sentiment de insecuritate şi neîncredere în buna desfăşurare a justiţiei, iar pe de altă parte, asemenea fapte, neurmate de o ripostă fermă a societăţii, ar întreţine climatul infracţional şi ar crea făptuitorilor impresia că pot persista în sfidarea legii.
În consecinţă, Înalta Curte constată că nu s-au modificat temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive, ci acestea se menţin în continuare, motiv pentru care, în temeiul art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., va admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva încheierii din 18 august 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I-a penală, pronunţată în Dosarul nr. 9008/3/2010 (2108/2010), va casa, în parte, încheierea atacată numai cu privire la dispoziţia instanţei de înlocuire a măsurii arestării preventive a apelantului inculpat M.M. cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, dispoziţie pe care o va înlătura şi, în baza art. 3002 rap. la art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen., va menţine măsura arestării preventive a inculpatului M.M.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva încheierii din 18 august 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I-a penală, pronunţată în Dosarul nr. 9008/3/2010 (2108/2010).
Casează, în parte, încheierea atacată numai cu privire la dispoziţia instanţei de înlocuire a măsurii arestării preventive a apelantului inculpat M.M. cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, dispoziţie pe care o înlătură.
În baza art. 3002 rap. la art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen., menţine măsura arestării preventive a inculpatului M.M.
Menţine celelalte dispoziţii ale încheierii atacate.
Suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va plăti din fondul M.J.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 20 august 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2905/2010. Penal. Menţinere măsură de... | ICCJ. Decizia nr. 4035/2010. Penal. Traficul de persoane (Legea... → |
|---|
