ICCJ. Decizia nr. 3350/2010. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3350/2010
Dosar nr. 523/59/2010
Şedinţa publică din 27 septembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor de la dosar, constată următoarele:
Prin plângerea înregistrată la Curtea de Apel Timişoara sub nr. 523/59/2010, petiţionarul C.G.M. a solicitat ca prin hotărârea ce va fi pronunţată, în baza dispoziţiilor art. 2781 C. proc. pen. să se dispună desfiinţarea rezoluţiilor pronunţate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara în Dosar nr. 55/P/2010 şi Dosar nr. 391/ll/2/2010 şi trimiterea cauzei la procuror pentru începerea urmăririi penale faţă de intimatul făptuitor A.G., pentru infracţiunea prevăzută de art. 247 C. pen.
În motivarea plângerii s-a precizat că la dosar există suficiente dovezi cu privire la vinovăţia făptuitorului, astfel că rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale împotriva făptuitorului A.G. - director al Penitenciarului Timişoara este netemeinică.
Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, prin sentinţa penală nr. 131/PI din 27 mai 2010, în temeiul art. 2781 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., a respins ca nefondată plângerea formulată de petiţionarul C.G.M. împotriva rezoluţiilor pronunţate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, în Dosarul nr. 55/P/2010 şi nr. 391/11/2/2010, obligându-l, pe petiţionar, în temeiul prevederilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen., la plata sumei de 100 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a constatat că în cauză s-au ataşat cele două dosare în care au fost pronunţate rezoluţiile a căror desfiinţare s-a solicitat, din care a rezultat că prin plângerea înregistrată la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara sub nr. 55/P/2010, petiţionarul C.G.M. (aflat în Penitenciarul Timişoara în executarea pedepsei de 15 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de viol) a solicitat trimiterea în judecată a făptuitorului A.G., pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, prevăzută de art. 247 C. pen., constând în aceea că nu i s-a respectat spaţiul de detenţie, întrucât într-o cameră de 16 m2 sunt cazate două persoane.
Prin rezoluţia nr. 55/P/2010 din 24 martie 2010, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara a dispus, în baza art. 209 alin. (3) şi (4) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. şi art. 60 alin. (4) din Legea nr. 293/2004, neînceperea urmăririi penale faţă de intimatul A.G. - director al Penitenciarului Timişoara - sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzută de art. 247 C. pen.
Prin rezoluţia nr. 391/11/2/20101 din 19 aprilie 2010, Procurorul General al aceleiaşi unităţi de parchet a confirmat rezoluţia anterior menţionată şi, în baza art. 278 C. proc. pen., a respins ca nefondată plângerea formulată de petiţionarul C.G.M., reţinând că din actele premergătoare efectuate nu au reieşit indicii în legătură cu posibila comitere a infracţiunii prevăzută de art. 247 C. pen., conchizând în sensul că nu a fost încălcată vreo dispoziţie legală, făcând trimitere şi la normele cuprinse în ordinul nr. 433/C din 5 februarie 2010 pentru aprobarea Normelor minime obligatorii privind condiţiile de cazare a persoanelor private de libertate.
Prima instanţă, analizând actele şi lucrările dosarului, prin prisma criticilor petiţionarului, dar şi din oficiu cauza, a constatat că la fila nr. 5 Dosar nr. 55/P/2009 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara s-a ataşat adresa din 05 martie 2010, întocmită de judecătorul delegat din cadrul Penitenciarului Timişoara din care reiese că „spaţiile destinate cazării persoanelor private de libertate respectă demnitatea umană şi întrunesc standardele minime sanitare şi de igienă, ţinându-se cont de condiţiile climaterice şi, în special de suprafaţa de locuit, volumul de aer, iluminare, sursele de încălzire, dispun de iluminat natural, de instalaţiile necesare iluminatului artificial. Conform art. 1 din Ordinul nr. 433/C din 05 februarie 2010, camera de deţinere asigură cel puţin 6 metri cubi de aer, pentru fiecare persoană privată de liberate încadrată în regimul semideschis şi deschis".
Faţă de cele mai sus menţionate,Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, a conchis în sensul că plângerea formulată de petiţionarul C.G.M. este neîntemeiată, întrucât în mod corect, prin cele două rezoluţii s-a dispus neînceperea urmăririi penale împotriva făptuitorului A.G., astfel că, în temeiul prevederilor art. 2781 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., a respins-o ca atare.
Împotriva sentinţei penale nr. 131/PI din 27 mai 2010, în termen legal, petiţionarul C.G.M. a formulat recurs, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate, depunând, prin registratură, două memorii olografe cuprinzând motivele de recurs (filele 3 şi 7 dosar recurs). în motivarea plângerii petiţionarul a susţinut, în esenţă, aceleaşi critici relevate şi în faţa primei instanţe.
Pe rolul Secţiei Penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a înregistrat la data de 21 iunie 2010 Dosarul nr. 523/59/2009, fixându-se prim termen de judecată la data de 27 septembrie 2010, când recurentul petiţionar, aflat în stare de deţinere, a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi, pe fond, admiterea plângerii astfel cum a fost formulată şi motivată şi trimiterea cauzei la parchet pentru continuarea cercetărilor împotriva intimatului, sub aspectul celor sesizate în plângerea iniţială.
Examinând recursul declarat de petiţionar, sub toate aspectele, conform art. 3856 alin. (3) coroborat cu art. 38514 C. proc. pen. şi prin raportare la dispoziţiile art. 2781 alin. (7) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
Legiuitorul a prevăzut posibilitatea ca orice persoană nemulţumită de actele şi măsurile dispuse în timpul urmăririi penale să facă plângere împotriva acestora, ca o garanţie a respectării legalităţii în procesul penal.
Poate face o astfel de plângere, în concepţia legiuitorului, orice persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate printr-un act sau printr-o măsură procesuală, fără însă a se aduce atingere autorităţii de lucru judecat a unei hotărâri definitive de condamnare.
În cauza supusă analizei, Înalta Curte constată că instanţa de fond, în baza ansamblului materialului probator administrat în cauză, a respins în mod justificat plângerea formulată de petiţionarul C.G.M., reţinând în mod corect situaţia de fapt şi apreciind ca fiind legală şi temeinică rezoluţia nr. 55/P/2010 din data de 24 martie 2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara prin care s-a dispus, în baza art. 228 alin. (4) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. cu referire la art. 209 alin. (3) şi (4) C. proc. pen. şi art. 60 alin. (4) din Legea nr. 293/2004, neînceperea urmăririi penale împotriva intimatului A.G. - directorul Penitenciarului Timişoara, cercetat sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzută de art. 247 C. pen., constatându-se, în speţă, că fapta reclamată nu a existat în realitatea obiectivă.
De asemenea, Înalta Curte constată că prin rezoluţia nr. 391/11/2/20101 din 19 aprilie 2010, Procurorul General al aceleiaşi unităţi de parchet, verificând actele premergătoare efectuate în cauză, a confirmat rezoluţia nr. 55/P/2010, anterior menţionată şi, în baza art. 278 C. proc. pen., a respins ca nefondată plângerea formulată de petiţionarul C.G.M., reţinând că nu s-au relevat date sau indicii în legătură cu presupusa comitere a infracţiunii prevăzută de art. 247 C. pen. de către intimatul A.G., conchizând, justificat, în sensul că nu a fost încălcată vreo dispoziţie legală, (făcând referire, în mod special, la normele cuprinse în ordinul nr. 433/C din 5 februarie 2010 pentru aprobarea Normelor minime obligatorii privind condiţiile de cazare a persoanelor private de libertate) şi apreciindu-se, în mod corect, că fapta, presupusă a fi săvârşită de intimat nu există.
De altfel, din actele şi lucrările dosarului, inclusiv din adresa din 05 martie 2010, întocmită de judecătorul delegat din cadrul Penitenciarului Timişoara [din care reiese că „spaţiile destinate cazării persoanelor private de libertate respectă demnitatea umană şi întrunesc standardele minime sanitare şi de igienă (.)"], dar şi din actele premergătoare, se constată că intimatul, exercitându-şi atribuţiile de serviciu ce-i revin în calitate de director al unui penitenciar, în cadrul activităţilor specifice, n-a făcut altceva decât să vegheze la bunul mers al instituţiei pe care o reprezintă, veghind cu bună credinţă la aplicarea şi respectarea Regulamentului de ordine interioară, a dispoziţiilor Legii nr. 275/2006, privind executarea pedepselor, dar şi tuturor actelor normative în vigoare, care reglementează condiţiile de detenţie, inclusiv a „Normelor minime obligatorii privind condiţiile de cazare a persoanelor private de libertate".
Totodată, Înalta Curte mai constată că, în mod corect, s-a relevat de către procuror şi apoi de către prima instanţă că, din nici un act existent la dosarul cauzei nu reiese că intimatul ar fi încălcat dispoziţiile legale în vigoare şi ar fi săvârşit vreo faptă cu conotatie penală, iar împrejurarea că petiţionarul nu se simte confortabil în celula în care îşi execută în regim de detenţie pedeapsa, nu e un motiv suficient şi serios pentru a solicita şi obţine tragerea la răspundere penală a intimatului - director al Penitenciarului Timişoara.
Aşadar, activitatea specifică desfăşurată de intimatul A.G., ca director al Penitenciarului Timişoara nu poate fi apreciată că s-ar circumscrie unei fapte din sfera ilicitului penal şi, cu atât mai puţin, unei infracţiuni de abuz în serviciu prin îngrădire unor drepturi, aşa cum, neîntemeiat şi fără nici un suport real, a tins a acredita ideea petiţionarul, persoană privată de libertate, care îşi execută pedeapsa de 15 ani închisoare în cadrul respectivului penitenciar.
Aşa fiind, Înalta Curte, în temeiul art. 38515 alin. (1) pct. b) C. proc. pen., va respinge ca nefondat recursul declarat de petiţionarul recursul declarat de petiţionarul C.G.M. împotriva sentinţei penale nr. 131/PI din 27 mai 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul petiţionar urmează a fi obligat la plata cheltuielilor judiciare, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiţionarul C.G.M. împotriva sentinţei penale nr. 131/PI din 27 mai 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală.
Obligă recurentul petiţionar la plata sumei de 100 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 27 septembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3089/2010. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 4039/2010. Penal → |
|---|
