ICCJ. Decizia nr. 3020/2010. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3020/2010
Dosar nr. 295/42/2010
Şedinţa publică din 6 septembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 23 februarie 2009 la Judecătoria Ploieşti, condamnatul G.N. a solicitat reabilitarea judecătorească pentru pedepsele aplicate prin sentinţa penală nr. 33 din 14 aprilie 1982 pronunţată de Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti pentru infracţiunile prev. de art. 161, art. 167, art. 166, art. 208-209-224 C. pen., susţinând că termenul de reabilitare este împlinit, că nu a comis alte fapte penale şi că îşi asigură existenţa prin mijloace licite.
Instanţa sesizată, Judecătoria Ploieşti, prin sentinţa penală nr. 1245 din 30 iunie 2009 şi-a declinat competenţa în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, cu motivarea că aceasta este competentă, conform art. 281 C. proc. pen., să soluţioneze cererea de reabilitare.
Prin sentinţa penală nr. 263 din 13 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost respinsă, ca nefondată, cererea de reabilitare, reţinând că pedeapsa cu moartea aplicată condamnatului prin sentinţa penală nr. 33/1982 a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti nu a fost înlocuită cu detenţia pe viaţă conform art. 3 din Decretul Lege nr. 6/1990, că reabilitarea judecătorească nu operează în cazul detenţiei pe viaţă, decât dacă această pedeapsă a fost comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii şi că, în condiţiile date instanţa este în imposibilitate de a calcula termenul de reabilitare, conform art. 135 lit. d) C. pen.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs condamnatul, care, prin apărătorul din oficiu, a susţinut că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor legale privind competenţa teritorială, care nu aparţinea Curţii de Apel Bucureşti, ci Curţii de Apel Ploieşti.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 119 din 18 ianuarie 2010 a admis recursul declarat de condamnat împotriva sentinţei penale nr. 263 din 13 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza la Curtea de Apel Ploieşti, instanţă competentă potrivit disp. art. 281 pct. 1 lit. a) C. proc. pen.
Curtea de Apel Ploieşti prin sentinţa penală nr. 54 din 30 aprilie 2010 a respins cererea de reabilitare formulată de condamnatul G.N., ca nefondată.
Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarea situaţie de fapt:
Prin sentinţa penală nr. 33 din 14 aprilie 1982 a Tribunalului Militar Bucureşti a fost condamnat, printre alţii, G.N. după cum urmează, la:
- pedeapsa cu moartea pentru infracţiunea de atentat împotriva unei colectivităţi, prev. de art. 161 C. pen.;
- pedeapsa de 20 de ani închisoare pentru infracţiunea de complot, prev. de art. 167 alin. (1), (3), (4) C. pen.;
- pedeapsa de 15 ani închisoare pentru infracţiunea de propagandă împotriva orânduirii socialiste, prev. de art. 166 alin. (2) C. pen.;
- pedeapsa de 7 ani închisoare pentru infracţiunea de furt calificat în paguba avutului obştesc, prev. de art. 208, art. 209 lit. a), e), g) rap. la art. 224 alin. (1) C. pen., pedeapsă graţiată parţial cu 1/6 conform art. 2 şi art. 8 din Decretul nr. 189/1981;
- pedeapsa de 5 ani închisoare pentru infracţiunea de furt calificat în paguba avutului obştesc, prev. de art. 208, art. 209 lit. a), c), e), g) rap. la art. 224 alin. (1) C. pen., pedeapsă graţiată integral în baza art. 1 şi art. 8 din Decretul nr. 189/1981;
- pedeapsa de 3 ani închisoare pentru infracţiunea de trecere frauduloasă a frontierei, prev. de art. 245 alin. (1) C. pen.
Conform art. 33 şi art. 34 C. pen. s-a dispus executarea pedepsei celei mai mari, respectiv pedeapsa cu moartea, confiscarea totală a averii, degradarea militară şi interzicerea unor drepturi.
Instanţa de apel a mai reţinut că termenul de reabilitare judecătorească se stabileşte în raport de pedeapsa cea mai grea aplicată pentru infracţiunile aflate în concurs, respectiv pedeapsa cu moartea, iar condamnatului nu i s-a făcut aplicarea Decretului nr. 11 din 26 ianuarie 1988 şi nici a Decretului-lege nr. 6/1990 cu privire la pedepsele aplicate prin sentinţa penală nr. 33 din 14 aprilie 1982 a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti şi că petentul s-a sustras executării pedepsei, fiind dat în urmărire prin Ordinul nr. 333/82 din 8 iulie 1982.
Prima instanţă, având în vedere dispoziţiile art. 135 alin. (1) lit. d) C. pen., a constatat că nu poate fi calculat termenul de reabilitare judecătorească, întrucât pedeapsa la care trebuie să se raporteze este pedeapsa cu moartea care, în cazul condamnatului, nu a fost înlocuită cu detenţiunea pe viaţă, şi nici aceasta nu a fost comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii, motiv pentru care cererea de reabilitare nu este fondată.
Împotriva acestei sentinţe, condamnatul a declarat recurs fără a-l motiva, iar la data examinării cauzei nu s-a prezentat.
Examinând din oficiu recursul, Înalta Curte constată că este întemeiat pentru considerentele ce urmează:
Potrivit Decretul nr. 11/1988 au fost amnistiate toate infracţiunile pentru care s-a aplicat pedeapsa cu închisoarea până la 10 ani, au fost reduse cu jumătate pedepsele cu închisoarea mai mari de 10 ani şi s-au comutat în 20 de ani închisoare pedepsele cu moartea aplicată de instanţele de judecată, act normativ care nu face nicio referire cu privire la eventuala neaplicare în cazul sustragerii de la executare, iar art. 127 alin. (2) C. pen. nu este aplicabil în cauză.
Ulterior, prin Decretul-lege nr. 6/1990, pedeapsa cu moartea a fost înlocuită cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă, prin Decretul-lege nr. 12/1990 a fost abrogată infracţiunea prev. de art. 166 alin. (2) C. pen., iar art. 224 a fost abrogat prin Legea nr. 140/1996.
Aşadar, prin voinţa legiuitorului unele infracţiuni au fost abrogate, pentru alte infracţiuni, tot prin voinţa legiuitorului, au intervenit modificări de pedeapsă, iar prin Decretul nr. 11/1988 s-a comutat în 20 de ani pedeapsa cu moartea aplicată de instanţele de judecată.
Aceste acte normative succesive au fost analizate succint de instanţa de fond care s-a mărginit la a constata că nu se poate calcula termenul de reabilitare judecătorească raportat la pedeapsa cea mai grea aplicată condamnatului, pedeapsa cu moartea.
Or, în concepţia Codului penal român, reabilitarea judecătorească are caracter general şi integral.
Caracterul general al reabilitării este dat de faptul că, potrivit legii, ea poate fi acordată pentru orice fel de condamnare, indiferent dacă a fost pronunţată de o instanţă civilă sau militară, pentru una sau mai multe infracţiuni, indiferent de natura lor ori dacă hotărârea a fost pronunţată de instanţele române sau de instanţele altei ţări şi hotărârea a fost recunoscută potrivit legii române. Caracterul integral sau indivizibil al reabilitării este dat de faptul că reabilitarea nu poate fi obţinută doar pentru o parte din condamnările suferite, iar pentru altele persoana să rămână nereabilitată.
Ca atare, reabilitarea este posibilă atât în cazul infracţiunilor cu un pericol social minim când pedeapsa, evident, este într-un cuantum redus, dar şi în cazul săvârşirii unor infracţiuni grave când pedeapsa este mai mare, ajungând până la 30 de ani sau chiar detenţiunea pe viaţă.
Conform art. 135 alin. (1) lit. d) C. pen., reabilitarea este posibilă şi în acest din urmă caz, al detenţiunii pe viaţă, dar numai după ce această pedeapsă a fost comutată sau înlocuită cu pedeapsa privativă de libertate pe o anumită perioadă de timp.
De altfel, art. 135 C. pen. foloseşte în cuprinsul său două noţiuni importante şi anume „pedeapsă comutată" şi „pedeapsă înlocuită".
În sensul legii penale române prin pedeapsă comutată trebuie să se înţeleagă schimbarea felului pedepsei din pedeapsa cu moartea, aşa cum era reglementată până la înlocuirea acesteia prin pedeapsa detenţiunii pe viaţă prin Decretul-lege nr. 6/1990, sau detenţiunea pe viaţă în pedeapsa cu închisoarea în regim de detenţie, al cărei cuantum de regulă este de 30 de ani.
Comutarea pedepsei este posibilă doar ca efect al adoptării şi promulgării unui act de clemenţă, fiind vorba în acest caz despre un act de voinţă a legiuitorului de a comuta - fie pedeapsa cu moartea, fie a pedepsei detenţiunii pe viaţă - în pedeapsa în regim de detenţie.
Decretul nr. 11/1988, act normativ atipic de clemenţă, prin care s-a amnistiat total unele fapte penale, s-au redus pedepsele cu ˝ mai mari de 10 ani închisoare şi prin care s-a comutat în 20 de ani pedepsele cu moartea aplicate de instanţele de judecată, reprezintă un act de voinţă al legiuitorului cu efectele unui act de graţiere şi care nu poate fi ignorat de instanţă.
În speţă, instanţa de fond nu a făcut o analiză a actelor normative în succesiunea lor, nu s-a conformat deciziei de casare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a analiza condiţiile de acordare a reabilitării judecătoreşti, respectiv şi condiţiile privitoare la condamnare şi la conduita condamnatului, pe lângă condiţiile privitoare la termenul de reabilitare, instanţa de fond rezumându-se la preluarea motivării primei hotărâri, cea pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti prin sentinţa penală nr. 263 din 13 octombrie 2009.
În raport de considerentele expuse se impune admiterea recursului şi casarea sentinţei penale nr. 54 din 30 aprilie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti şi trimiterea cauzei spre rejudecare acestei instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de condamnatul G.N. împotriva sentinţei penale nr. 54 din 30 aprilie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează hotărârea atacată şi trimite cauza pentru rejudecare la Curtea de Apel Ploieşti.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 6 septembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2371/2010. Penal | ICCJ. Decizia nr. 3027/2010. Penal → |
|---|
