ICCJ. Decizia nr. 3144/2010. Penal. Prelungirea altor măsuri (obligarea de a nu părăsi ţara/locaţia). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3144/2010
Dosar nr. 1164/57/2010
Şedinţa publică din 13 septembrie 2010
Asupra excepţiei de faţă;
În baza lucrărilor dosarului, constată următoarele :
Prin încheierea nr. 23/MP din 3 septembrie 2010 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. 1164/57/2010 s-a respins, ca neîntemeiată, plângerea formulată de inculpatul G.R. împotriva ordonanţei de prelungire a măsurii obligării de a nu părăsi ţara, dispuse de procuror în dosarul nr. 2/D/P/2010 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Biroul Teritorial Hunedoara, la 27 august 2010.
În considerentele acestei încheieri s-au reţinut următoarele :
Prin plângerea formulată de inculpatul G.R. împotriva ordonanţei de prelungire a măsurii obligării de a nu părăsi ţara, dispuse de procuror în dosarul nr. 2/D/P/2010 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Biroul Teritorial Hunedoara, la 27 august 2010 s-a solicitat instanţei să dispună anularea ordonanţelor şi, pe cale de consecinţă, revocarea obligării de a nu părăsi ţara luată fată de inculpat.
În motivarea plângerii, inculpatul a susţinut că ordonanţa emisă de procuror este nelegală deoarece măsura obligării de a nu părăsi ţara a încetat de drept, nefiindu-i comunicată ordonanţa în termenul prevăzut de lege şi că ordonanţa nu este motivată şi nu justifică prelungirea măsurii arestării preventive.
Curtea de Apel Alba Iulia, analizând plângerea inculpatului, a apreciat că aceasta este nefondată pentru următoarele considerente:
Măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara a fost luată prin încheierea penală nr. 10/MP/2010 în 03 iunie 2010, cu ocazia soluţionării propunerii de arestare preventivă a inculpaţilor, reţinându-se că există bănuiala verosimilă că inculpaţii au săvârşit faptele de care sunt acuzaţi, iar măsura obligării de a nu părăsi ţara este suficientă pentru buna desfăşurare a procesului penal.
Măsura a fost prelungită pe 30 de zile de la 3 iulie 2010 la 1 august 2010, de la 02 august 2010 la 31 august 2010 şi prin ordonanţa din 27 august 2010 de la 01 septembrie 2010 până la 30 septembrie 2010 pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal şi pentru a se împiedica sustragerea inculpatului de la urmărirea penală.
În ordonanţa de prelungire s-au prezentat în concret faptele de care sunt acuzaţi inculpaţii şi încadrarea juridică a acestora.
Potrivit dispoziţiilor art. 1451 alin. (2) coroborat cu art. 145 alin. (2) C. proc. pen., prelungirea măsurii obligării de a nu părăsi ţara în cursul urmăririi penale a fost luată cu respectarea condiţiilor cerute de lege, respectiv: să fie necesară, să fie motivată şi să nu depăşească 30 de zile.
S-a apreciat că ordonanţa şi-a produs efectele de la data comunicării acesteia Poliţiei de Frontieră şi că măsura obligării de a nu părăsi ţara nu a încetat de drept deoarece procurorul a procedat la prelungirea măsurii preventive înainte de expirarea termenului de 30 de zile, iar necomunicarea ordonanţei de prelungire a măsurii obligării de a nu părăsi ţara nu este de natură a provoca încetarea de drept a acesteia, atâta timp cât aceasta a fost pusă în executare.
Prin urmare s-a constat că restricţia la libertatea de mişcare a inculpatului corespunde cerinţelor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, fiind o ingerinţă prevăzută de lege, urmărind un scop legitim şi fiind necesară într-o societate democratică. în acest sens s-a reţinut că prelungirea măsurii obligării de a nu părăsi ţara este justificată şi de faptul că ancheta era în curs de finalizare, urmând a fi prezentat inculpaţilor materialul de urmărire penală şi că măsura preventivă era proporţională cu gravitatea acuzaţiei, reprezentând o restrângere minimală a drepturilor inculpaţilor luată în scopul bunei desfăşurări a urmăririi penale, neimpunându-se înlăturarea acesteia.
Având în vedere considerentele de mai sus, în temeiul art. 1402 C. proc. pen., apreciind că măsura obligării de a nu părăsi ţara luată faţă de inculpat este legală şi justificată, Curtea de Apel Alba Iulia a respins, ca nefondată, plângerea inculpatului.
Încheierea pronunţată a fost dată fără cale atac, prima instanţă apreciind că, în raport de Decizia nr. 18/2008 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care stabileşte că încheierea prin care judecătorul, în cursul urmăririi penale admite plângerea împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a dispus prelungirea obligării de a nu părăsi ţara este supusă căii ordinare de atac a recursului, în condiţiile art. 1403 C. proc. pen. şi pe cale de consecinţă, per a contrario, ţinând seama că prin plângerea inculpatului se solicita revocarea măsurii preventive, sunt aplicabile dispoziţiile art. 1403 alin. (1) teza a II-a C. proc. pen., încheierea nefiind supusă niciunei căi de atac.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs inculpatul G.R., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
La termenul acordat pentru soluţionarea recursului, 13 septembrie 2010, Înalta Curte, din oficiu, a pus în discuţia părţilor excepţia inadmisibilităţii recursului declarat de recurentul inculpat G.R., concluziile apărătorului recurentului inculpat şi ale reprezentatului parchetului fiind redate în practicaua prezentei decizii.
Recursul declarat de inculpat este inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Legea procesuală penală a stabilit un cadru corespunzător dispoziţiilor art. 129 din Constituţia României, revizuită, cu referire la art. 21 din legea fundamentală, pentru realizarea protecţiei judiciare a drepturilor subiective, de natură a satisface exigenţele art. 1, art. 5, art. 6 şi art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
În consecinţă, revine părţii interesate, obligaţia de a alege şi exercita în condiţiile legii, calea procesuală prevăzută în Codul de procedură penală.
Astfel, corespunzător principiului constituţional al exercitării căilor de atac, numai în condiţiile legii, legea procesuală penală a reglementat cadrul căilor de atac, determinând hotărârile susceptibile a fi supuse controlului judecătoresc, căile de atac şi titularii acestora, precum şi cazurile de casare.
Potrivit dispoziţiilor art. 1403 alin. (1) teza finală C. proc. pen., încheierea prin care judecătorul respinge, în timpul urmăririi penale revocarea, înlocuirea sau încetarea de drept a măsurii preventive nu este supusă nici unei căi de atac.
Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 3851 C. proc. pen.: [1) Pot fi atacate cu recurs: a) sentinţele pronunţate de judecătorii in cazurile prevăzute de lege; b) sentinţele pronunţate de tribunalele militare in cazul infracţiunilor contra ordinii si disciplinei militare, sancţionate de lege cu pedeapsa închisorii de cel mult 2 ani; c) sentinţele pronunţate de curţile de apel si Curtea Militară de Apel; d) sentinţele pronunţate de secţia penala a Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie; d1) sentinţele privind infracţiunile pentru care punerea in mişcare a acţiunii penale se face la plângerea prealabila a persoanei vătămate; e) deciziile pronunţate, ca instanţe de apel, de tribunale, tribunale militare teritoriale, curţi de apel si Curtea Militară de Apel. f) sentinţele pronunţate in materia executării hotărârilor penale, afara de cazul când legea prevede altfel, precum si cele privind reabilitarea. (2) încheierile pot fi atacate cu recurs numai o data cu sentinţa sau Decizia recurată, cu excepţia cazurilor când, potrivit legii, pot fi atacate separat cu recurs."
În cauză, prin încheierea nr. 23/MP din 3 septembrie 2010 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia penală, s-a respins, ca neîntemeiată, plângerea formulată de inculpatul G.R. împotriva ordonanţei de prelungire a măsurii obligării de a nu părăsi ţara, dispuse de procuror în dosarul nr. 2/D/P/2010 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Biroul Teritorial Hunedoara, la 27 august 2010.
Potrivit art. 1403 alin. (1) teza finală C. proc. pen., această încheiere nu este supusă nici unei căi de atac.
Prin urmare, exercitarea de către inculpatul G.R. a căii de atac a recursului în condiţiile în care legea interzice, nu este admisibilă potrivit dreptului comun.
Recunoaşterea unei căi de atac în alte condiţii decât cele prevăzute de legea procesuală penală, constituie o încălcare a principiului legalităţii acestora şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced şi ca urmare a admiterii excepţiei, conform art. 38515 pct. 1 lit. a) teza a II a C. proc. pen., Înalta Curte va respinge ca inadmisibil, recursul declarat de recurentul inculpat G.R. împotriva încheierii nr. 23/MP din 3 septembrie 2010 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. 1164/57/2010.
Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din acelaşi cod, Curtea va obliga recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de recurentul inculpat G.R. împotriva încheierii nr. 23/MP din 3 septembrie 2010 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. 1164/57/2010.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 13 septembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1129/2010. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 3176/2010. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
