ICCJ. Decizia nr. 3384/2010. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3384/2010
Dosar nr. 712/59/2008
Şedinţa publică din 29 septembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Sub număr Dosar 712/59/2008 a fost înregistrată la Curtea de Apel Timişoara plângerea petentului M.M. împotriva rezoluţiei din 20 mai 2008 dată în Dosar nr. 641/P/2007 şi a rezoluţiei din 30 iunie 2008 dată în Dosar nr. 635/II/2/2008 ale Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, solicitând admiterea plângerii, desfiinţarea rezoluţiilor menţionate mai sus, reţinerea cauzei spre judecare în vederea pronunţării unei soluţii de condamnare a făptuitorului K.F., pentru săvârşirea infracţiunilor de fals în înscrisuri, uz de fals, sustragere de înscrisuri, având în vedere că sunt întrunite cerinţele art. 2781 pct. 8 lit. c) C. proc. pen., iar în subsidiar trimiterea cauzei la procuror în vederea începerii urmăririi penale împotriva făptuitorului pentru aceleaşi fapte.
În motivarea plângerii formulate în cauză s-a arătat că rezoluţiile atacate au caracterul unor pledoarii în apărarea făptuitorului deoarece cercetarea a fost plasată în planuri fără nici o legătură de cauzalitate cu faptele săvârşite şi mobilul acestora, s-a făcut o greşită interpretare a probelor administrate şi ignorarea acelora care dovedesc fără tăgadă faptele, s-au emis raţionamente greşite şi legături de cauzalitate ciudate, neverosimile în scopul de a justifica o stare de dubiu care să profite făptuitorului, neclarificarea şi necercetarea aprofundată prin administrarea de noi probe privitor la acele situaţii care au părut îndoielnice, deşi nu se epuizase posibilitatea de investigaţie, s-a făcut o greşită interpretare a prevederilor legale în materia comunicării actelor de procedură, înlăturarea legăturii de cauzalitate între fapta de reţinere de înscrisuri săvârşită de K.F., respectiv de sustragere din Dosarul Tribunalului Timiş nr. 9183/C/2005 a procedurilor de comunicare ale Deciziei nr. 36/A din 16 ianuarie 2006 cu fapta imediat următoare de transmitere a căii de atac a recursului prin antedatarea faxului, nepronunţarea în rezoluţie cu privire la cele două infracţiuni de uz de fals, pronunţarea soluţiei de neîncepere a urmăririi penale cu privire la o infracţiune faţă de care nu s-a făcut plângere, fals în declaraţii, în contextul în care nici organul de urmărire penală nu se sesizase din oficiu privitor la această faptă, respectiv refuzul de a se abţine procurorul de caz de la cercetare în contextul în care se mai pronunţase printr-o soluţie de neîncepere a urmăririi penale împotriva aceluiaşi făptuitor în Dosarul nr. 323/P/2007.
Petentul a mai criticat faptul că temeiul de drept folosit de către procurorul de caz este art. 10 lit. a) C. proc. pen. (fapta nu există), în condiţiile în care reţine şi motivează dubiul ce ar plana asupra persoanei făptuitorului, ori dacă nu există faptă, nu se mai poate discuta despre dubiul asupra persoanei făptuitorului, iar dacă există fapta, atunci trebuie identificat făptuitorul şi dispusă urmărirea penală împotriva sa.
Cu privire la rezoluţia din data de 30 iunie 2008 dată în Dosar nr. 635/II/2/2008 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, situaţia de fapt reţinută este eronată parţial, chiar alta decât cea despre care se face vorbire în Rezoluţia nr. 641/P/2007, nu s-a răspuns punctual la criticile formulate împotriva acestei rezoluţii, fiind ignorate, respectiv nu s-a arătat care este legătura de cauzalitate între modul de comunicare a hotărârilor judecătoreşti în cauză şi falsificarea datelor de transmitere prin fax a celor două căi de atac, din moment ce s-a reţinut această interdependenţă, nu s-a motivat de ce faptele de fals nu pot fi cercetate chiar în situaţia în care nu făptuitorul K.F. ar fi autorul sustragerii dovezilor de comunicare din Dosarul nr. 9183/2005 al Tribunalului Timiş, se susţine în continuare eronat şi nelegal greşita comunicare a hotărârilor judecătoreşti către C.H.F. şi SC R. SRL, nu s-a dispus continuarea cercetărilor pentru stabilirea cu exactitate a împrejurărilor în care au fost sustrase din Dosarul nr. 9183/2005 cele două comunicări a hotărârii Tribunalului Timiş pentru identificarea autorului.
S-a mai arătat de către petent că: declaraţia martorei N.L., arhivar la arhiva Tribunalului Timiş, dovada din registrul arhivei privitor la consultarea dosarului în cauză de către K.F. în ziua dispariţiei înscrisurilor, dovada declarării în a doua zi a recursului prin antedatarea faxului, dovada că petentul a studiat dosarul în aceeaşi zi, înainte de K.F., dovada că a solicitat petentul definitivarea sentinţei în a doua zi după ce constatase existenţa la dosar a dovezilor de comunicare, cercetarea administrativă a preşedintelui Tribunalului Timiş care a constatat indicii cu privire la comiterea infracţiunii de sustragere de înscrisuri, dovezile concrete cu alte cinci faxuri expediate de K.F. prin antedatare sau modificare a datei de transmitere, sunt elemente care conduc la răsturnarea prezumţiei de nevinovăţie în ceea ce-l priveşte pe intimatul K.F.
Cu privire la infracţiunea prev. de art. 292 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 326 NCP), s-a arătat de către petent că este eronată motivaţia procurorului de a se pronunţa şi cu privire la această faptă, deoarece nu s-a plâns cu privire la această infracţiune.
În cauză au fost ataşate Dosarele nr. 641/P/2007 şi nr. 635/II/2/2008 ale Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara.
Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa a reţinut următoarele:
Prin rezoluţia din 20 mai 2008 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, dată în Dosar nr. 641/P/2007 s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de avocatul K.F. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prev. de art. 290, 272 şi 292 C. pen.
În motivarea rezoluţiei s-a arătat că petentul M.M. a sesizat organele judiciare că au dispărut dovezile de comunicare către părţi a hotărârii pronunţate în Dosarul civil nr. 9183/2005 al Tribunalului Timiş, acesta bănuindu-l de sustragere pe avocatul K.F., petentul acuzând aceeaşi persoană şi pentru faptele de a fi antedatat prin reprogramarea faxului recursurile declarate în Dosarele civile nr. 9183/2005 al Tribunalului Timiş şi nr. 12244/2005 al Judecătoriei Timişoara, pentru a nu fi decăzut din termen.
S-a mai arătat că avocatul K.F. este acuzat şi pentru săvârşirea infracţiunii de fals în declaraţii prev. de art. 292 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 326 NCP), constând în aceea că a susţinut în faţa instanţei de recurs în ambele cazuri că declaraţiile de recurs au fost făcute în termen.
Procurorul a arătat că din actele dosarului rezultă că plângerea este nefondată, motiv pentru care se va dispune neînceperea urmăririi penale deoarece în ceea ce priveşte infracţiunile prev. de art. 290 şi 292 C. pen. nu sunt întrunite elementele constitutive prevăzute de lege pentru aceste infracţiuni, iar în ceea ce priveşte infracţiunea prev. de art. 272 C. pen. s-a apreciat că fapta nu există.
În expozitivul stării de fapt s-a arătat că prin Decizia civilă nr. 36/A din 16 ianuarie 2006, pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. 9183/C/2005, a fost respins apelul declarat de apelanta CHF Internaţional împotriva Sentinţei civile nr. 6147 din 09 iunie 2005, pronunţată de Judecătoria Timişoara în Dosarul nr. 16337/2004, în contradictoriu cu intimata SC A.S. SRL, iar împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta CHF Internaţional.
La termenul de judecată din 4 mai 2006 al Dosarului nr. 2440/C/2006 al Curţii de Apel Timişoara având ca obiect judecarea recursului, pârâta-intimată SC A.S. SRL a ridicat excepţia tardivităţii recursului, susţinând că acesta a fost transmis printr-un fax care a fost reprogramat privitor la data de transmitere astfel încât să apară ca fiind declarat în termenul legal, respectiv 10 martie 2006, ora 13:00, deşi în realitate transmiterea s-a făcut la data de 22 martie 2006, ora 13:00 când a fost pusă rezoluţia de primire de către preşedintele Tribunalului Timiş, iar prin Decizia nr. 1133 din 11 mai 2006 a Curţii de Apel Timişoara a fost admis recursul pârâtei CHF Internaţional, s-a casat decizia recurată şi s-a trimis dosarul la Tribunalul Timiş pentru soluţionare, fără a mai pune în discuţie excepţia tardivităţii invocată anterior, apreciindu-se că nu este competentă în ceea ce priveşte soluţionarea recursului, fiind prioritară problema competenţei materiale.
S-a mai menţionat că prin Decizia civilă nr. 116/R din 27 martie 2007 pronunţată în Dosarul nr. 4270/30/2006 al Tribunalului Timiş, s-a respins excepţia tardivităţii recursului ca inadmisibilă şi s-a respins recursul declarat de recurenta CHF Internaţional împotriva Sentinţei civile nr. 6147 din 09 mai 2005 a Judecătoriei Timişoara, în contradictoriu cu intimata SC A.S. SRL.
Cu privire la aspectul sustragerii dovezilor de comunicare a Deciziei civile nr. 36/A din 16 ianuarie 2006 din dosarul Tribunalului Timiş nr. 9183/C/2005, procurorul a arătat că în favoarea numitului K.F. operează principiul de drept „in dubio pro reo”, care în conexiune cu principiul prezumţiei de nevinovăţie exclud în contextul de faţă posibilitatea punerii în mişcare a acţiunii penale pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 272 C. pen.
Astfel, s-a arătat că din registrul de termene pentru arhivă al Tribunalului Timiş rezultă că la data de 21 martie 2006 Dosarul civil nr. 9183/C/2005 a fost luat la studiu de către avocatul K.F., iar din declaraţia arhivarei N.L. rezultă că pe faxul instanţei la data de 22 martie 2006 s-a primit un recurs declarat de avocatul K.F. împotriva hotărârii Tribunalului Timiş, pe care era imprimată o altă dată calendaristică şi că tot atunci s-a constatat lipsa dovezilor de comunicare.
Procurorul a menţionat că existenţa dubiului privind natura comunicării este dovedit prin însuşi faptul verificărilor efectuate de către Tribunalul Timiş, deoarece nu rezultă din documente precizarea esenţială a felului comunicării.
În ceea ce priveşte depunerea prin fax a recursului la Tribunalul Timiş la data de 22 martie 2006, procurorul a arătat că acesta este un fapt evident, care rezultă atât din rezoluţia pusă de preşedintele instanţei cât şi din listingul transmiterilor de acest gen, precum şi din registrul de evidenţă ţinut la acest organ judiciar, iar mai mult decât atât, avocatul K.F. nu a exclus posibilitatea ca vreunul din colaboratorii săi să fi trimis faxul către instanţa de recurs la data respectivă.
Procurorul de caz a arătat că nu sunt întrunite din punct de vedere obiectiv şi subiectiv elementele constitutive ale infracţiunilor prev. de art. 290 şi 292 C. pen., iar infracţiunea prev. de art. 272 C. pen. nu există.
Cu privire la infracţiunea prev. de art. 292 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 326 NCP) s-a mai arătat că avocatul K.F. şi-a exercitat în faţa instanţelor de judecată atribuţiile specifice profesiei sale şi nu a dat declaraţii de genul acelora la care face referire textul incriminator.
Cu privire la cealaltă infracţiune prev. de art. 290 C. pen. s-a arătat că prin Sentinţa civilă nr. 11487 din 20 decembrie 2005 pronunţată în Dosar nr. 12244/2005, Judecătoria Timişoara a admis acţiunea formulată de reclamanta SC A.S. SRL împotriva pârâtei SC R. SRL, a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare marfă încheiat între părţi; apelul împotriva acestei hotărâri, redactat cu data 10 martie 2006 a fost expediat pe faxul Tribunalului Timiş la data de 23 martie 2006 şi a fost înregistrat a doua zi, 24 martie 2006, orele 7:30; prin Decizia civilă nr. 11/A din 12 mai 2006 pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. 5314/COM/2006 a fost declarat nul apelul pârâtei SC R. SRL, iar recursul împotriva acestei hotărâri a fost admis de Curtea de Apel Timişoara prin Decizia civilă nr. 1317 din 06 noiembrie 2006, dispunându-se casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În continuare s-a menţionat că prin Decizia nr. 12/A din 03 aprilie 2007 pronunţată de Tribunalul Timiş, s-a respins apelul ca tardiv introdus, reţinându-se că hotărârea atacată a fost comunicată la 28 februarie 2006 iar apelul a fost transmis prin fax la un organ judiciar necompetent, astfel că nu mai putea fi luat în calcul ca fiind introdus în termen la organul judiciar competent.
Procurorul, în final, a arătat că apelul fiind declarat nul şi apoi respins ca tardiv, soluţia rămânând definitivă, face ca în speţa de faţă să nu fie întrunite, cel puţin din punct de vedere obiectiv, elementele constitutive ale infracţiunii prev. de art. 290 C. pen., iar cu privire la infracţiunea prev. de art. 292 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 326 NCP) a fost reiterată ideea că avocatul K.F. şi-a exercitat în faţa instanţei de judecată atribuţiile specifice profesiei sale şi nu a dat declaraţii de genul acelora la care face referire textul incriminator.
Împotriva acestei rezoluţii a formulat plângere petentul M.M., care a fost respinsă prin rezoluţia din 30 iunie 2008 dată în Dosarul nr. 635/II/2/2008 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara.
Împotriva acestor rezoluţii a formulat plângere petentul M.M., care a fost respinsă, ca nefondată, de Curtea de Apel Timişoara prin Sentinţa penală nr. 77 din 18 martie 2010.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs petiţionarul M.M., în nume propriu şi „ca asociat unic al SC A.S.” SRL Timişoara, solicitând casarea acesteia şi, pe fond, admiterea plângerii.
Examinând recursul conform art. 38514 C. proc. pen. pe baza actelor şi înscrisurilor existente la dosarul cauzei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acesta este nefondat pentru următoarele motive.
Potrivit art. 200 C. proc. pen. „urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată.”
Pentru realizarea obiectului urmăririi penale, legea procesual penală a determinat precis şi coerent regulile de desfăşurare a acestei faze a procesului penal.
Astfel, organul competent efectuează acte premergătoare şi de urmărire penală în succesiunea determinată de lege, iar atunci când datele infirmă existenţa infracţiunii devin incidente dispoziţiile art. 10 C. proc. pen. în care punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale este împiedicată.
În cauza de faţă, organele judiciare nu au avut suficiente dovezi pentru înfrângerea prezumţiei de nevinovăţie şi pentru a dispune începerea urmăririi penale, ceea ce înseamnă că soluţia procurorului de neîncepere a urmăririi penale faţă de avocatul K.F. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prev.de art. 272, 290 şi 292 C. pen., este temeinică şi legală.
În acest sens, apare ca fiind corectă reţinerea faptului că infracţiunea prev. de art. 272 C. pen. nu s-a dovedit în mod cert ca fiind săvârşită de avocatul K.F. deoarece nu s-a probat în nici un fel că acesta, studiind dosarul cu o zi înainte de a se constata că dovezile de comunicare către părţi a hotărârii pronunţate au dispărut, ar fi reţinut înscrisurile.
Referitor la săvârşirea infracţiunii prev. de art. 290 C. pen., Înalta Curte constată că procurorul a reţinut corect incidenţa dispoziţiilor art. 10 lit. d) C. proc. pen. deoarece antedatarea recursurilor de către intimat, astfel cum afirmă petentul, cu ajutorul reprogramării faxului, nu are vreo relevanţă juridică, în condiţiile în care termenul de declarare a unei căi de atac este calculat de la data înregistrării la instanţă în cazul transmiterii prin fax a cererilor de declarare a căii de atac.
Cu privire la critica petentului în sensul nepronunţării asupra a două infracţiuni de uz de fals, Curtea apreciază că procurorul în mod corect, nu a reţinut în concurs infracţiunea prev. de art. 290 C. pen. şi infracţiunea prev. de art. 291 C. pen. deoarece falsul în înscrisuri sub semnătură privată include şi uzul de fals, potrivit practicii juridice în materie.
În consecinţă, neexistând probe pentru a se dispune începerea urmăririi penale sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prev. de art. 272, 290 şi 292 C. pen., corect instanţa de fond a respins cererea petentului de a fi trimisă cauza la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara.
De asemenea, nici solicitarea formulată de petent în sensul reţinerii cauzei spre judecată pe fond nu putea fi admisă în condiţiile în care împotriva făptuitorului s-a dispus soluţia neînceperii urmăririi penale de către procuror.
Pe cale de consecinţă, atât rezoluţia procurorului, cât şi sentinţa pronunţată de instanţa de fond sunt legale, împrejurare faţă de care Înalta Curte, în conformitate cu disp. art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiţionarul M.M.
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul petent va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiţionarul M.M., în nume propriu şi ca asociat unic la SC A.S. SRL Timişoara, împotriva Sentinţei penale nr. 77/P din 18 martie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală.
Obligă recurentul la 200 RON cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 29 septembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 71/2010. Penal. Menţinere măsură de... | ICCJ. Decizia nr. 745/2010. Penal. Infracţiuni la alte legi... → |
|---|
