ICCJ. Decizia nr. 3890/2010. Penal. înşelăciunea (art. 215 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3890/2010
Dosar nr. 2635/114/2008
Şedinţa publică din 3 noiembrie 2010
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
A. Prin sentinţa penală nr. 138 din 06 august 2009 pronunţată de Tribunalul Buzău, în baza art. 334 C. proc. pen. s-a dispus schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de instigare la delapidare prev. de art. 25 C. pen. rap. la art. 2151 alin. (1) şi (2) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) pentru care a fost trimis în judecata inculpatul S.T., fiul lui I. si M., şi din infracţiunea de delapidare prev. de art. 2151 alin. (1) şi (2) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) pentru care au fost trimişi în judecată inculpaţii P.N., fiul lui V. si E., şi P.C., fiul lui I. şi M., în infracţiunea prev. de art. 25 C. pen. rap.la art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990, modificată, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) - abuzul de bunurile sau creditul societăţii, pentru inculpatul S.T. şi în infracţiunea prev. de art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990, modificată, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) pentru inculpaţii P.N. si P.C.
În conformitate cu disp. art. 124 C. pen. s-a constatat că a intervenit prescripţia specială pentru infracţiunile prev. de art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990 modificata, art. 290 C. pen. şi respectiv art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005.
În conformitate cu prevederile art. 13 (1,2) C. proc. pen. şi în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen. s-a dispus achitarea inculpatului S.T. pentru: infracţiunea prev. de art. 25 C. pen. rap. la art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990, modificată cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP); infracţiunea prev. de art. 25 C. pen. rap. la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP); infracţiunea prev. de art. 290 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), întrucât faptele nu există.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen. s-a dispus achitarea inculpatului S.T. pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 23 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002, cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) întrucât faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii, respectiv latura obiectivă.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen. s-a dispus achitarea inculpatului S.T. pentru infracţiunea prev. de art. 323 C. pen. întrucât fapta nu exista.
În conformitate cu prevederile art. 13 (1,2) C. proc. pen. şi în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen. s-a dispus achitarea inculpatului P.C. pentru: infracţiunea prev. de art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990 modificata cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP); infracţiunea prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP); infracţiunea prev. de art. 290 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), întrucât faptele nu exista.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen. s-a dispus achitarea inculpatului P.C. pentru infracţiunea prev. de art. 23 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), întrucât faptei îi lipseşte latura obiectivă.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen. s-a dispus achitarea inculpatului P.C. pentru infracţiunea prev. de art. 323 C. pen., întrucât fapta nu există.
În conformitate cu prevederile art. 13 (1,2) C. proc. pen. şi în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen. s-a dispus achitarea inculpatului P.N. pentru: infracţiunea prev. de art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990, modificată, cu art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP); infracţiunea prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP); infracţiunea prev. de art. 290 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), întrucât faptele nu există.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. rap.la art. 10 lit. d) C. proc. pen. s-a dispus achitarea inculpatului P.N. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 23 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) întrucât faptei ii lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii respectiv latura obiectiva.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap.la art. 10 lit. a) C. proc. pen. s-a dispus achitarea inculpatului P.N. pentru infracţiunea prev. de art. 323 C. pen., întrucât fapta nu există.
S-a constatat că inculpatul S.T. este arestat în altă cauză.
În conformitate cu disp.art. 346 (3) C. proc. pen., nu s-au acordat despăgubirile civile D.G.F.P. -Buzău, întrucât s-a considerat că faptele imputate nu există.
În conformitate cu disp. art. 353 (3) C. proc. pen., s-a dispus înlăturarea măsurii asigurătorii a sechestrării bunurilor inculpatului S.T. luată prin ordonanţa nr. 7661/06440 din 6 august 2002 a I.P.J. Buzău.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarea situaţie de fapt:
1. Privitor la infracţiunea de delapidare prev. de art. 2151 alin. (1) şi (2) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), instanţa de fond a dispus schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de delapidare în infracţiunea prev. de art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990 republicată, aşa cum era reglementată de dispoziţiile art. 272 alin. (1) pct. 1 din aceeaşi lege, la data comiterii pretinsei fapte.
S-a motivat că, în măsura în care situaţia de fapt ar fi cea reţinută prin actul de inculpare, în sensul că inculpatul P.C., în calitate de administrator, a decontat facturi care nu aveau la baza operaţiuni reale, această activitate nu constituie infracţiunea de delapidare şi că, eventual, s-ar putea pune problema folosirii cu rea credinţa a bunurilor societăţii (inclusiv sume de bani) în scop contrar intereselor acestora.
Dispoziţiile C. pen. reprezintă dreptul comun, Legea nr. 31/1990 reglementează o infracţiune specială, derogatorie fiind de principiu calitatea de administrator al unei societăţi comerciale, pe când la infracţiunea prev. de art. 2151, subiectul activ trebuie să fie funcţionar.
Pe fondul acestei situaţii de fapt, tribunalul a considerat că nu se poate dispune condamnarea pentru infracţiunea prev. de art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990.
S-a mai arătat că organele de urmărire penală au omis un aspect esenţial şi determinant în prezenta cauză: la data privatizării SC R. SA Buzău, aceasta nu mai funcţiona de câţiva ani, nu mai avea personal operativ şi nu avea în conturi nici o sumă de bani. Plata tuturor facturilor în discuţie s-a făcut din venituri obţinute de societate după privatizare. Majoritatea covârşitoare a acestor venituri au fost obţinute din dezmembrarea şi vânzarea a tot ceea ce putea fi valorificat din mijloacele fixe ale societăţii. Astfel, au fost scoase de pe poziţie, dezmembrate, tăiate, sortate şi valorificate cantităţi foarte mari de metale, care proveneau din utilajele societăţii şi alte elemente de infrastructura. Toată această operaţiune a necesitat angajare de forţă de muncă, folosirea unor utilaje speciale (macara) şi, în final, din vânzarea acestor cantităţi de metale societatea a obţinut venituri.
Toate aceste operaţiuni au presupus costuri, respectiv închiriere macara şi prestări servicii pentru operaţiunile sus menţionate. Or, aşa cum rezultă din facturile în discuţie, peste jumătate din suma pretins delapidată sau folosită fără drept o reprezenta tocmai plata unor facturi de prestări servicii şi pentru închirierea unei macarale. Dacă nu s-ar fi obţinut acele venituri, nu existau resurse financiare pentru plata facturilor în discuţie.
Instanţa de fond a mai reţinut că o altă categorie de plăţi o reprezenta contravaloarea unor lucrări de reparaţie şi întreţinere a unor clădiri şi că este indubitabil faptul ca asemenea lucrări s-au efectuat şi, evident, că ele trebuiau plătite.
O altă categorie de plaţi a reprezentat-o cea pentru servicii de pază, iar la data privatizării societăţii aceasta mai avea angajat un singur paznic, respectiv portarul. Suprafaţa pe care era amplasata societatea este de cca. 20 ha. Este cunoscut faptul că societatea este amplasată într-o zonă cu populaţie majoritară de etnie rromă şi că era firesc ca noii proprietari să ia măsuri pentru asigurarea pazei, sens în care au contractat asemenea servicii şi le-au plătit.
Sub acest aspect, instanţa de fond a conchis că toţi martorii audiaţi în cauză atât în faza de urmărire penală cât şi în faza de cercetare judecătorească confirmă fără excepţie faptul că s-au executat lucrări de întreţinere şi reparaţie, faptul că au fost paznici neangajaţi ai societăţii care au asigurat paza, faptul că s-au folosit macarale pentru dezafectarea halelor societăţii şi astfel este nereală susţinerea din actul de inculpare în sensul că au fost plătite prestări servicii care nu au avut la bază operaţiuni reale.
Este adevărat că facturile emise de societăţile care au prestat asemenea servicii nu au fost însoţite de acte justificative cu regim special, însă legislaţia în vigoare la acel moment, respectiv HG nr. 831/1997 nu prevedea o asemenea obligativitate, în acelaşi sens pronunţându-se şi expertul desemnat de instanţă pentru lămurirea acestui aspect.
Cu ocazia lichidării societăţii, lichidatorul desemnat, R.V., nu a solicitat instanţei atragerea răspunderii administratorilor SC R. SA Buzău, deoarece nu a avut elemente care să-l conducă la această concluzie.
Constatând că această situaţie de fapt este cea reală, instanţa de fond a considerat că se impune achitarea inculpaţilor.
2. Privitor la infracţiunea de evaziune fiscală s-a apreciat că nu se pune problema săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscala, întrucât toate cele 14 facturi plătite de SC R. au fost înregistrate în contabilitate şi au avut la baza operaţiuni reale.
Cu privire la fapta de evaziune fiscală, pe parcursul cercetării judecătoreşti s-a împlinit termenul prevăzut de lege pentru a constata că a intervenit prescripţia specială a răspunderii penale.
Privitor la această faptă, instanţa a constatat că procurorul a dispus trimiterea în judecată pentru fapta de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), iar la data comiterii pretinsei fapte în vigoare era Legea nr. 87/1994, încadrarea ar fi fost cea prevăzută de art. 13 din Legea nr. 87/1994, respectiv înregistrarea în contabilitatea societăţii a unor cheltuieli care nu au la baza operaţiuni reale, dacă au avut ca urmare neplata sau diminuarea impozitelor de orice fel, iar această faptă era pedepsită cu închisoare de la 6 luni la 5 ani sau amenda.
3. Referitor la infracţiunea de fals sub semnătură privată, s-a apreciat că nici această infracţiune nu există şi că dacă situaţia de fapt reţinută în actul de inculpare ar fi fost reală, tot nu putea fi reţinută infracţiunea prevăzută de art. 290 C. pen. iar în acelaşi sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, prin Decizia nr. 564 din 18 februarie 2008.
În motivarea acestei decizii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut, privitor la infracţiunea prevăzută de art. 290 C. pen., că această faptă trebuie analizată prin trimitere la art. 288 C. pen., iar potrivit acestui text de lege este sancţionată falsificarea unui înscris prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea lui în orice mod.
Tribunalul a constatat că şi în condiţiile în care această infracţiune ar fi existat, pedeapsa prevăzută pentru această infracţiune este închisoare de la 3 luni la 2 ani, astfel că procurorul ar fi trebuit să facă aplicarea art. 11 pct. 1 lit. c) şi să dispună încetarea urmăririi penale. Raportat la această susţinere, s-a constatat că a intervenit prescripţia specială a răspunderii penale, dar că această faptă nu există, dispunându-se achitarea.
4. Privitor la infracţiunea de spălare de bani prev. de art. 23 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2003 cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), reţinută de Parchet în actul de acuzare, prima instanţă a arătat că, la data pretinsei săvârşiri a acestei fapte, era în vigoare Legea nr. 21/1999, la art. 8 din lege fiind enumerate entităţile care intrau sub incidenţa ei.
S-a mai susţinut că, referitor la persoanele fizice, în lege apare prevederea de la lit. f) a art. 8, în sensul că acestea săvârşesc infracţiunea de spălare de bani dacă actele sau faptele sunt săvârşite în afara sistemului financiar-bancar. Cum în prezenta cauză toate sumele de bani în discuţie, plătite de SC R. SA şi încasate de alte societăţi au circulat numai prin intermediul băncilor, nu era îndeplinită condiţia premisa pentru ca o persoana fizică să poată fi acuzată de spălare de bani, adică aceea de a efectua operaţiuni financiare în afara sistemului financiar-bancar.
De asemenea, art. 23 din lege enumera activităţile ce constituie infracţiunea de spălare a banilor. Analizând textul de lege, prima instanţa a reţinut că activitatea inculpatului P.C., chiar dacă ar fi fost real ceea ce s-a reţinut în rechizitoriu, nu se circumscrie dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 21/1999.
Tot privitor la această infracţiune, tribunalul a arătat că inculpatul P.C. - în calitate de administrator - a avizat la plata cele 14 facturi, fiind singura activitate derulată de acesta. De la acel moment, inculpatului îi era imposibil să urmărească destinaţia finală a acelor sume de bani, respectiv în ce scop au fost folosite de societăţile beneficiare ale plăţilor. Acestea erau societăţi din alte localităţi, inculpatul nu ştia cine le administrează şi probabil nu auzise de ele niciodată. Şi în legătură cu această infracţiune, tribunalul a dispus achitarea inculpatului întrucât fapta nu există.
5. Privitor la infracţiunea de asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni, tribunalul a reţinut că nu există nici o probă la dosarul cauzei din care să rezulte că inculpatul P.N. s-a asociat cu ceilalţi doi inculpaţi în vederea săvârşirii unor fapte penale, afirmaţiile din rechizitoriu fiind pur speculative. în toată perioada supusă discuţiei, inculpatul P.C. nu l-a cunoscut pe inculpatul S.T. şi, este evident, că nu te poţi asocia pentru a săvârşi infracţiuni cu o persoană pe care nu o cunoşti.
Asocierea, aşa cum este sancţionată de art. 323 C. pen., presupune constituirea conştientă a unui grup de persoane cu un scop bine definit, iniţierea unui plan, coordonarea în sensul executării acelui plan şi alte activităţi care în final să ducă la atingerea scopului. Or, niciuna din aceste cerinţe nu a fost îndeplinită în prezenta cauză. Nu există, de asemenea, nici o probă din care să rezulte că inculpatul s-ar fi asociat eventual cu inculpatul P.N. Ambii erau angajaţi şi nu au făcut altceva decât să încerce să-şi păstreze un loc de munca şi să primească un salariu.
De altfel, nu există nici o probă şi nici măcar procurorul nu afirmă că vreunul din cei doi inculpaţi au avut vreun folos material injust.
S-a mai arătat că există o incompatibilitate vădită între calitatea de instigator pe care ar avea-o inculpatul S.T. şi asocierea în vederea săvârşirii de infracţiuni, astfel că prima instanţă a dispus achitarea inculpaţilor deoarece fapta nu există.
B. Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Buzău şi partea civilă M.F.P., prin D.G.F.P. Buzău.
Parchetul de pe lângă Tribunalul Buzău şi-a structurat cererea pe 4 motive de apel.
1. Într-un prim motiv, s-a susţinut că probele administrate au fost interpretate eronat de prima instanţă.
Potrivit art. 63 alin. (2) C. proc. pen., probele nu au valoare mai dinainte stabilită. Dispoziţia legală menţionată exclude o ordine de preferinţă, nefăcându-se distincţie, în ceea ce priveşte valoarea în stabilirea adevărului, după cum probele au fost administrate în faza de urmărire penală ori în aceea a judecăţii. Criteriul determinant în aprecierea probelor administrate într-o cauză şi, implicit, în soluţionarea acţiunii penale, îl constituie forţa acestora de a exprima adevărul, indiferent de momentul procesual căruia aparţin sau de organul care Ie-a administrat.
În speţă, instanţa de fond a pronunţat soluţia de achitare a inculpaţilor în baza perceperii eronate a elementelor de ordin faptic atestate de probele administrate, deşi acestea ilustrau că, în mod cert, prejudicierea SC R. SA Buzău şi a D.G.F.P. Buzău s-a realizat în cadrul şi ca o consecinţă a activităţii infracţionale desfăşurate de cei trei inculpaţi.
Achitarea inculpaţilor în temeiul disp. art. 10 lit. a) C. proc. pen. s-a dispus prin interpretarea unilaterală şi fragmentată a materialului probator, fiind ignorate unele probe sau preluate eronat altele, ceea ce a condus la concluzia inexistenţei infracţiunilor pentru care a fost sesizată instanţa, concluzie pe care o consideră greşită.
2. Instanţa de fond nu a manifestat rol activ în stabilirea corectă a situaţii de fapt şi a adevărului, în raport de care să reţină, fără nici un dubiu, dacă inculpaţii au săvârşit sau nu faptele pentru care au fost trimişi în judecată şi, implicit, dacă au cauzat cu intenţie prejudicii în dauna SC R. SA Buzău şi D.G.F.P Buzău.
Cercetarea judecătorească, cu toate că s-a efectuat pe parcursul mai multor termene, s-a rezumat la audierea celor trei inculpaţi, a unor martori audiaţi şi la urmărirea penală şi în consemnarea punctului de vedere al expertului financiar contabil, prezent la ultimul termen de judecată pentru a preciza dacă în conformitate cu legislaţia în vigoare din perioada 30 august 2000 - 31 februarie 2001 - în care s-a desfăşurat prezumtiva activitate infracţională - se impunea ca cele 14 facturi fiscale prin care se atesta efectuarea unor servicii în favoarea SC R. SA Buzău, să fie însoţite de documente justificative şi să se specifice care sunt actele normative în vigoare la acea dată.
Deşi în instanţă s-au consemnat declaraţiile celor trei inculpaţi, ei nerecunoscând faptele pentru care au fost trimişi în judecată, cu ocazia audierii nu s-a evidenţiat poziţia acestora cu privire la chestiuni esenţiale pe situaţia de fapt legate de natura activităţilor desfăşurate în perioada presupus infracţională.
În mod nejustificat, în opinia parchetului, deşi inculpaţii prin apărători au insistat în audierea tuturor martorilor din acte, instanţa, la ultimul termen de judecată şi fără o motivare convingătoare, a renunţat la aceste audieri.
Martorii la a căror audiere s-a renunţat de către instanţa de fond, ar fi putut oferi elemente esenţiale privind situaţia de fapt care, se apreciază că ar fi putut da posibilitatea instanţei să facă o apreciere corectă a întregului material probator şi să reţină o situaţie de fapt exactă, implicit contribuţia inculpaţilor la prejudicierea SC R. Buzău si D.G.F.P Buzău.
Un exemplu concludent în acest sens este martorul T.M. - administrator al SC D. SRL, cel care, aşa cum a declarat la instanţă inculpatul S.T., a emis facturile în discuţie şi care ar fi putut face precizări privind lucrările efectuate (dacă s-au executat efectiv) la SC R. SA Buzău.
Audierea acestui martor (ca de altfel şi a celorlalţi la care instanţa de fond a renunţat) a fost cerută în primul rând de inculpatul S.T. şi se impunea cu necesitate pentru lămurirea situaţiei de fapt.
Expertiza contabilă efectuată în faza de urmărire penală a avut în vedere concluziile verificărilor întreprinse de D.G.F.P. Buzău - Direcţia de Control Fiscal în perioada 20 noiembrie - 14 decembrie 2001, privind îndeplinirea obligaţiilor fiscale de către SC R. SA Buzău şi a reuşit să înlăture dubiile cu privire la existenţa şi cuantumul prejudiciului produs prin delapidarea din fondurile societăţii a sumei de 2.863.507.499 lei şi 544.066.426 lei în dauna statului, prin diminuarea TVA-ului rămas de plată, urmare înregistrării în contabilitatea societăţii a sumei de 2.863.507.499 lei.
Ca o consecinţă a interpretării unilaterale a probelor şi a ignorării celor administrate în faza de urmărire penală, inclusiv a raportului de expertiză financiar - contabilă, instanţa a adoptat soluţia de achitare a celor trei inculpaţi în temeiul disp. art. 10 lit. a) C. proc. pen.
Mai mult, deşi s-a optat pentru acest temei al achitării inculpaţilor, instanţa nu a motivat inexistenţa faptelor şi, implicit, nevinovăţia inculpaţilor.
În actul de sesizare al instanţei sunt expuse argumentele care combat susţinerile inculpaţilor şi care dovedesc fără echivoc intenţia acestora de a frauda SC R. SA şi D.G.F.P. Buzău.
Un prim argument, este legat de modul în care au fost întocmite şi acceptate la plată facturile fiscale în baza cărora s-au efectuat plăţile pentru pretinsele servicii făcute societăţii, cu nerespectarea cerinţelor prev. de HG nr. 831/2007 pentru aprobarea modelelor formularelor comune privind activitatea financiar contabilă şi a normelor metodologice privind întocmirea şi utilizarea acestora. în speţă, nici una din cele 14 facturi incriminate şi care au făcut obiectul cercetării nu îndeplineşte aceste cerinţe legale.
Probele testimoniale administrate în cauză au dovedit că operaţiunile şi serviciile pentru care au fost emise cele 14 facturi nu au fost executate în realitate (sunt semnificative în acest sens declaraţiile martorilor G.M.S. - şef serviciul personal la SC R. SA în acea perioadă, B.E. - paznic, B.I., C.M. şi N.V.
Inexistenţa unor devize de lucrări şi procese verbale de recepţie, acte necesare acceptării la plată a facturilor fiscale, întăresc concluzia că, în realitate, lucrările de reparaţie şi întreţinere la clădirile SC R. SA Buzău nu au fost executate.
Un alt argument care pledează în dovedirea intenţiei de însuşire a banilor în scopuri personale este acela că, la scurt timp după săvârşirea faptelor, societăţile comerciale emitente ale facturilor fiscale au fost înstrăinate prin cesiune unor persoane de cetăţenie străină, contabilitatea acestora nemaiputând fi găsită. S-a încercat chiar şi ascunderea actelor contabile ale SC R. SA Buzău, motivându-se scoaterea lor din societate pentru efectuarea unei expertize contabile. Inculpaţii nu au putut însă da explicaţii cu privire la scopul şi utilitatea acestei expertize.
3. Cu privire la schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prev. de art. 2151 alin. (2) C. pen. în infracţiunea prev. de art. 272 din Legea nr. 31/1990 s-au susţinut următoarele:
Potrivit art. 2151 alin. (1) C. pen. „constituie infracţiune de delapidare însuşirea, folosirea sau traficarea de către un funcţionar în interesul său ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau le administrează".
Conform art. 147 alin. (2) C. pen., făcând trimitere la art. 145 C. pen., prin funcţionar se înţelege persoana prev. în alin. (1) precum şi orice salariat care exercită o însărcinare în serviciul unei alte persoane juridice decât cele prevăzute în acel alineat.
În raport de specificul activităţii SC R. SA Buzău, se poate lesne observa că cei trei inculpaţi au îndeplinit cerinţele de a fi subiect activ al infracţiunii de delapidare, respectiv calitatea de funcţionar ce avea în drept sau în fapt atribuţii de a gestiona sau administra bani, valori sau bunuri ce fac obiectul material al infracţiunii de delapidare.
S-a realizat şi situaţia permisă, aceea ca, bunurile (banii în speţă) să se găsească în posesia sau detenţia unei persoane juridice prev. de art. 147 alin. (2) C. pen.
Totodată, a administra înseamnă a avea ca atribuţii de serviciu efectuarea unor acte de dispoziţie referitoare la starea şi circulaţia bunurilor din patrimoniul persoanei juridice, condiţie, de asemenea, îndeplinită în cazul celor trei inculpaţi.
Ca urmare, ori de câte ori fapta este săvârşită de către o persoană în legătură cu bunurile, banii ori valorile pe care le gestionează ori administrează, încadrarea juridică legală este cea de delapidare.
Potrivit art. 272 din Legea nr. 31/1990 „fapta administratorului, directorului, directorului executiv sau reprezentantului legal al unei societăţi comerciale, care foloseşte, cu rea credinţă bunuri sau creditul de care se bucură societatea, într-un scop contrar intereselor acesteia sau în folosul lui propriu ori pentru a favoriza o altă societate în care are interese, direct sau indirect, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare".
Termenul de folosire nu trebuie interpretat în sensul restrictiv în care este menţionat în conţinutul infracţiunii de delapidare, prev. de art. 2151 C. pen., deoarece, această accepţiune este necesară având în vedere modalităţile alternative de săvârşire a acesteia, ori, în contextul de lege susmenţionat există această singură modalitate de săvârşire căreia legiuitorul a înţeles să-i confere un conţinut mai larg, ce le include şi pe celelalte.
În speţă, nu există situaţia unei folosiri în accepţiunea art. 272 din Legea nr. 31/1990, ci a însuşirii efective a unor sume din patrimoniul societăţii la care inculpaţii erau administratori de drept sau de fapt, această modalitate de prejudiciere constituind latura obiectivă a infracţiunii de delapidare, prev. de art. 2151 alin. (2) C. pen., infracţiune corect reţinută în actul de inculpare.
Motivarea instanţei în sensul că nu sunt îndeplinite cerinţele de a fi subiect activ al infracţiunii de delapidare, în ceea ce îi priveşte pe inculpaţi, este greşită şi nu are în vedere situaţia de fapt care, şi după finalizarea cercetării judecătoreşti, nu a suferit schimbări.
În conturarea acestui punct de vedere, parchetul a solicitat a se avea în vedere disp. art. 281 din Legea nr. 31/1990, conform cărora dacă faptele prevăzute în capitolul - infracţiuni - din această lege constituie infracţiuni grave potrivit codului penal sau a unor legi speciale, ele se pedepsesc în condiţiile şi cu sancţiunile prevăzute acolo.
Deşi instanţa de fond, în motivarea sentinţei, recunoaşte (excluzând existenţa infracţiunii de delapidare) că se poate pune problema eventual a folosirii cu rea credinţă a bunurilor societăţii (inclusiv sume de bani) în scop contrar intereselor acesteia, în final dispune achitarea inculpaţilor pentru infr. prev. de art. 272 din Legea nr. 31/1990 în temeiul art. 10 lit. a) C. proc. pen.
În consecinţă, pentru motivele expuse, instanţa trebuia să constate că inculpaţii se fac vinovaţi de săvârşirea infracţiunii de delapidare, respectiv complicitate la delapidare, prev. de art. 2151 alin. (2) şi art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) rap la art. 2151 alin. (2) C. pen. şi să dispună condamnarea lor la pedepse corespunzătoare.
4. În legătură cu achitarea inculpaţilor pentru infracţiunea de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), parchetul a motivat următoarele:
În mod legal, obligaţiile fiscale ale unei societăţi comerciale se determină în funcţie de veniturile realizate şi cheltuielile înregistrate în contabilitate. Aceasta se evidenţiază contabil pe baza unui document obligatoriu care atestă operaţiunea purtătoare de venit (de pildă, un contract de livrare de mărfuri, de vânzare, de prestări servicii etc) dar şi cheltuielile ocazionate de efectuarea activităţilor aducătoare de venituri.
În practică, cel mai adesea, locul acestor documente este ţinut de facturi. Mai mult, aceste documente se înregistrează în contabilitate la momentul emiterii lor, indiferent dacă valoarea serviciilor prestate (cazul în speţă) a fost sau nu încasată.
În cauza dedusă judecăţii, s-a dovedit că cele 14 facturi fiscale în discuţie, nu au fost însoţite de documente justificative.
În speţă, lipsa documentelor justificative pentru cele 14 facturi emise, prin care se atestă efectuarea unor servicii în favoarea SC R. SA Buzău, care să permită identificarea şi circumstanţierea fiecărei activităţi de prestări servicii şi consecinţele acestora, certifică faptul că aceste acte nu sunt reale. Certifică de asemenea şi concluziile expertizei financiar - contabile dispusă în faza de urmărire penală şi, pe cale de consecinţă, săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală de către inculpaţi, fiind întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală în modalitatea reţinută în actul de inculpare.
Fără o analiză atentă a materialului probator, instanţa a concluzionat că este indubitabil faptul că asemenea lucrări s-au efectuat şi evident că ele trebuiau plătite.
5. Cu privire la achitarea celor trei inculpaţi pentru infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 290 C. pen., s-au făcut următoarele precizări:
Aprecierea instanţei de fond, potrivit căreia există infracţiune de fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 290 C. pen. numai atunci când falsificarea are loc prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea în orice mod, de natură să producă consecinţe juridice, iar nu şi prin plăsmuirea în întregime a unui înscris, ca urmare a menţionării ca real a unui fapt necorespunzător adevărului, este eronată.
Instanţa a preluat fără nici o rezervă precizările făcute în instanţă de expertul specialist financiar - contabil - respectiv că „legislaţia în vigoare la momentul emiterii facturilor în cauză HG nr. 831/1997 nu prevedea obligativitatea însoţirii acestora de documente justificative".
Ori, materialul probator administrat în cauză dovedeşte că nu s-au executat prestări servicii în favoarea SC R. SA Buzău, în acest sens fiind concluziile rezultate din verificarea efectuată de D.G.F.P. Buzău - Direcţia de Control Fiscal privind îndeplinirea obligaţiilor fiscale de către SC R. SA Buzău, verificare ce a cuprins perioada 01 octombrie 1999 - 31 mai 2001.
Pentru considerentele expuse, rezultă că şi pentru infracţiunea prev. de art. 290 C. pen. soluţia de achitare a inculpaţilor este greşită, în speţă fiind întrunite elementele constitutive ale acestei infracţiuni şi dovada vinovăţiei celor trei inculpaţi.
Motivul real al emiterii acestor facturi l-a constituit crearea unei situaţii financiar contabile false, care să justifice eludarea de către inculpaţi a dispoziţiilor legale privind calculul TVA şi compensarea acestuia cu TVA deductibil.
Aspectele prezentate demonstrează realizarea elementului material cât şi a urmării specifice infracţiunii prev. de art. 290 C. pen., intenţia rezultând ex re.
6. În ceea ce priveşte infracţiunea de spălare de bani prev. de art. 23 lit. a) din Legea nr. 656/2002 pentru care, de asemenea, instanţa de fond a dispus achitarea inculpaţilor în temeiul art. 10 lit. d) C. proc. pen., este de observat că a fost motivată inexistenţa unuia din elementele constitutive (intenţia) prin aceea că, la data pretinsei săvârşiri, era în vigoare Legea nr. 21/1999 care, în art. 8, enumera limitativ entităţile care intrau sub incidenţa ei şi prin aceea că, referitor la persoanele fizice, regăsim o prevedere la lit. f) a aceluiaşi articol, respectiv „dacă actele sau faptele sunt săvârşite în afara sistemului bancar, cerinţă care, în opinia primei instanţe, nu era realizată în speţă.
S-a motivat că nu a fost în intenţia legiuitorului să lase în afara cadrului legal incriminator persoana fizică care, realizând totuşi elementele constitutive prev. de art. 23 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002, efectuează operaţiuni financiare numai prin şi în cadrul sistemului financiar bancar.
Faptul că inculpaţii (aşa cum rezultă din raportul de constatare tehnico-ştiinţifică) s-au folosit de fluxul financiar al sumelor de bani plătite în baza facturilor al sumelor de bani plătite în baza facturilor fiscale false (în cadrul circuitului bancar dintre SC R. SA şi celelalte societăţi - filele 31-35 rechizitoriu), dovedeşte intenţia lor în a frauda şi deci săvârşirea infracţiunii de spălare de bani.
7. Şi achitarea inculpaţilor în baza art. 10 lit. a) C. proc. pen. pentru infracţiunea de asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni prev. de art. 323 C. proc. pen. este greşită, fiind ignorate probele administrate pe parcursul procesului care atestă fără dubii că inculpaţii au acţionat împreună şi au conjugat acţiunile în scopul prejudicierii societăţii SC R. SA Buzău şi a statului, prin D.G.F.P. Buzău.
8. Instanţa de fond a constatat că pentru toate infracţiunile reţinute în sarcina inculpaţilor s-a împlinit termenul de prescripţie specială a răspunderii penale prev. de art. 124 C. pen.
Constatarea este greşită, cel puţin, cu privire la infracţiunile de delapidare, instigare la delapidare şi spălare de bani pentru care în raport de limitele de pedeapsă (maximul mai mare de 10 ani) termenul de prescripţie a răspunderii penale este de 10 ani, conform art. 122 alin. (1) lit. b) C. pen.
În speţă, raportat la momentul epuizării activităţii infracţionale - luna februarie 2001 şi data pronunţării sentinţei, nu s-a împlinit termenul de 10 ani care ar fi atras încetarea procesului penal.
Aceeaşi observaţie se impune şi în ceea ce priveşte constatarea instanţei potrivit căreia s-a dispus trimiterea în judecată a tuturor inculpaţilor pentru o faptă (nu este precizată) în legătură cu care, la data emiterii actului de inculpare, este împlinit termenul de prescripţie specială a răspunderii penale. Dacă instanţa ar fi luat în calcul data întocmirii rechizitoriului, respectiv 03 iulie 2008, în raport cu datele la care s-au comis infracţiunile reţinute în sarcina inculpaţilor, ar fi putut lesne constata că pentru niciuna dintre aceste infracţiuni nu s-a împlinit termenul de prescripţie specială prev. de art. 124 C. pen. la data sesizării instanţei.
Nu s-a contestat faptul că, pe parcursul cercetării judecătoreşti, pentru unele din infracţiuni (evaziunea fiscală, instigare la evaziune fiscală, fals în înscrisuri sub semnătură privată şi asociere în vederea comiterii de infracţiuni) s-a împlinit termenul de prescripţie specială a răspunderii penale, ceea ce poate duce la încetarea procesului penal.
Instanţa de fond nu a avut în vedere această situaţie, ci a făcut aplicarea disp. art. 13 C. proc. pen. şi, intrând pe fondul cauzei, a achitat inculpaţii pentru toate infracţiunile (inclusiv pentru cele în legătură cu care se împlinise termenul de prescripţie a răspunderii penale), în condiţiile în care, numai în ceea ce-l priveşte pe inculpatul P.N., apărătorul a formulat expres cerere de continuare a judecăţii în conformitate cu disp. art. 13 C. proc. pen.
M.F.P., prin D.G.F.P. Buzău, a susţinut în apelul său că instanţa de fond, în mod eronat, a reţinut că faptele nu există motivat de faptul că a intervenit prescripţia specială a răspunderii penală. Pentru a se constata prescripţia răspunderii penale, termenul acesteia trebuie să curgă nestingherit, să nu intervină anumite acte sau activităţi care ar readuce la cunoştinţă fapta comisă, ori în prezenta cauză cursul care a fost întrerupt prin actele care au fost comunicate învinuitului pe parcursul cercetării penale. Potrivit art. 123 C. pen., „cursul termenului prescripţiei prevăzut la art. 122 se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act, care potrivit legii, trebuie comunicat învinuitului sau inculpatului în desfăşurarea procesului penal. După fiecare întrerupere începe să curgă un nou termen de prescripţie.
Întreruperea cursului prescripţiei produce efecte faţă de toţi participanţii la infracţiune, chiar dacă actul de întrerupere priveşte numai pe unii dintre ei.
S-a susţinut că instanţa de fond în mod eronat a apreciat că a intervenit prescripţia pentru faptele comise.
Un alt motiv de apel se referă la faptul că în mod greşit instanţa fondului a reţinut că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 346 alin. (3) C. proc. pen. întrucât faptele nu există. S-a învederat faptul că instanţa de fond, în virtutea rolului activ, nu a coroborat toate probele existente la dosarul cauzei, a dispus achitarea în condiţiile în care atât din conţinutul actului de control cât şi din conţinutul rechizitoriului, rezultă faptul că învinuitul are obligaţii către bugetul consolidat al statului în cuantum de 67.797 lei.
S-a mai susţinut că pentru înlăturarea oricărui dubiu cu privire la existenţa şi cuantumul prejudiciului, pe parcursul cercetării penale s-a dispus efectuarea unei expertize financiar-contabile iar raportul de expertiză a confirmat rezultatul inspecţiei fiscale, prin aceasta concluzionându-se că au fost emise un număr de 14 facturi fiscale ce nu îndeplineau condiţiile pentru a fi acceptate la plată, acestea nefiind însoţite de documente care să ateste executarea lucrărilor. În această situaţie, facturile fiind emise pentru servicii inexistente, societatea nu avea drept de deducere a taxei pe valoare adăugată.
În final, partea civilă a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei şi obligarea inculpaţilor la plata despăgubirilor civile, aşa cum au fost solicitate.
Prin Decizia penală nr. 119 din 22 decembrie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-au admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Buzău şi de D.G.F.P. Buzău, s-a desfiinţat în parte sentinţa penală nr. 138/608.2009 pronunţată de Tribunalul Buzău şi, în consecinţă:
În baza art. 334 C. proc. pen. s-a schimbat încadrarea juridică din disp. art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), în infracţiunea prev. de art. 13 din Legea nr. 87/1994, cu aplic. art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) şi din art. 23 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2003, cu aplic. art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), în art. 23 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1999, cu aplic. art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP)
În baza art. 25 C. pen. Rap. la art. 2151 alin. (1) şi (2) C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), instigare la delapidare calificată, cu aplic. art. 74 rap la art. 76 alin. (2) C. pen. a fost condamnat inculpatul S.T. la pedeapsa principală de 5 ani închisoare, aplicând pedeapsa complimentară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a ll-a şi lit. b) şi c) C. pen., pe o perioadă de 3 ani după executarea pedepsei principale şi pedeapsa accesorie prev. de art. 71 şi art. 64 lit. a) teza a ll-a şi lit. b) şi c) C. pen.
S-a constatat că inculpatul este arestat în altă cauză.
În baza disp. art. 11 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. rap la art. 10 lit. g) C. proc. pen. rap. la art. 124 C. pen. s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului S.T. pentru infracţiunile prev. şi ped. de art. 25 C. pen. rap. la art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) din Legea nr. 87/1994, cu aplic. art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), instigare la evaziune fiscală şi de art. 290 C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), fals în înscrisuri sub semnătură privată, întrucât a intervenit prescripţia specială a răspunderii penale.
În baza art. 2151 alin. (1) şi (2) C. pen., delapidare calificată, cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 74 rap. la art. 76 alin. (2) C. pen., a condamnat pe fiecare dintre inculpaţii P.N. şi P.C. la câte 3 ani şi 4 luni închisoare, aplicând pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a), teza a ll-a şi lit. b) şi c) C. pen. pe o perioadă de 2 ani şi pedeapsa accesorie prev. de art. 71 şi art. 64 lit. a) teza a ll-a lit. b) şi c) C. pen.
În baza art. 861 C. pen. a dispus suspendarea sub supraveghere a pedepselor aplicate celor doi inculpaţi pe un termen de încercare de 5 ani şi 4 luni stabilit în conformitate cu art. 862 C. pen.
Pe durata termenului de încercare, cei doi inculpaţi se vor supune următoarelor măsuri de supraveghere exercitate de Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Buzău:
- să se prezinte la datele fixate la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Buzău;
- să anunţe în prealabil orice schimbare de domiciliu, reşedinţă ori locuinţă şi orice deplasare ce depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;
- să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;
- să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele sale de existenţă;
Conform art. 359 C. proc. pen. a atras atenţia inculpaţilor asupra disp. art. 86/4 cp. privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.
Conform art. 71 alin. (5) C. pen. a dispus suspendarea executării pedepselor accesorii.
În baza disp. art. 11 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. rap. la art. 10 lit. g) C. proc. pen. rap. la art. 124 C. pen. a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului P.N. pentru infracţiunile prev. şi ped. de art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) din Legea nr. 87/1994, cu aplic. art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), evaziune fiscală şi de art. 290 C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), fals în înscrisuri sub semnătură privată, întrucât a intervenit prescripţia specială a răspunderii penale.
În baza disp. art. 11 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. rap la art. 10 lit. g) C. proc. pen. rap. la art. 124 cp. a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului P.C. pentru infracţiunea prev. şi ped. de art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) din Legea nr. 87/1994, cu aplic. art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), evaziune fiscală întrucât a intervenit prescripţia specială a răspunderii penale.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. c) C. proc. pen. a achitat pe inculpatul P.C. pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. de art. 290 C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), fals în înscrisuri sub semnătură privată, fapta nefiind săvârşită de inculpat.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. b) C. proc. pen. a achitat pe toţi cei trei inculpaţi pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 23 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1999, cu aplic. art. 13 cpen., spălare de bani, fapta nefiind prevăzută de legea penală.
A menţinut soluţia de achitare a celor trei inculpaţi privind infracţiunea prev. de art. 323 C. pen. - asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni.
A obligat pe inculpaţi, în solidar, la 340.757,39 lei despăgubiri civile către D.G.F.P. Buzău, din care 286.350,74 lei reprezintă prejudiciu din delapidare, iar 54.406,64 lei TVA dedusă nelegal.
A menţinut sechestrul asigurător asupra bunurilor inc. S.T. dispus prin ordonanţa 76661/06440/2002 a I.J.P. Buzău.
A obligat inculpaţii la câte 4000 lei cheltuieli judiciare către stat, ocazionate de judecarea fondului şi apelului.
Pentru a decide în acest sens, instanţa de apel a reţinut că întrucât faptele deduse judecăţii sunt pretins comise în perioada iunie 2000 - februarie 2001, datorită modificărilor legislative intervenite până la momentul judecăţii, se pun, în principal, probleme de aplicare în timp a legii penale.
Din acest punct de vedere, unele din încadrările juridice făcute de procuror în actul de sesizare a instanţei sunt greşite, respectiv pentru infracţiunile de evaziune fiscală şi spălare de bani, chiar dacă acesta a reţinut aplicabilitatea articolului 13 C. pen.
Astfel, în rechizitoriu, cei trei inculpaţi sunt trimişi în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) Iit. c) din Legea nr. 241/2005 şi pentru săvârşirea infracţiunii de spălare de bani, prevăzută de art. 23 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2003, ambele texte reţinute fiind cele în vigoare astăzi, la momentul judecăţii.
Or, potrivit articolului 10 C. pen. „legea penală se aplică în timpul cât ea se află în vigoare", iar dispoziţiile art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), prevăd că „în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii, până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă".
Prin urmare, pentru stabilirea unei corecte încadrări juridice şi în acord cu principiile enunţate mai sus, trebuiau analizate toate textele legale începând cu cel în vigoare la data săvârşirii infracţiunii, legea nouă fiind aplicabilă doar dacă se dovedea a fi mai favorabilă decât cea în vigoare când s-a săvârşit infracţiunea.
În ceea ce priveşte infracţiunea de evaziune fiscală, aşa cum fapta este descrisă în actul de acuzare, ca având forma înscrierii în contabilitate a unor cheltuieli nereale ce a avut drept consecinţă negativă deducerea nelegală de T.V.A, ea era prevăzută la data săvârşirii (perioada iunie 2000 - februarie 2001) de art. 13 din Legea nr. 87/1994 şi sancţionată cu închisoare de la 6 luni la 5 ani şi interzicerea unor drepturi sau cu amendă.
Legea evaziunii fiscale, nr. 87/1994, a suferit o modificare în anul 2003 - când infracţiunea descrisă mai sus a fost preluată de dispoziţiile art. 11 Iit. c) şi era pedepsită cu închisoarea de la 2 la 8 ani şi interzicerea unor drepturi. în Legea nr. 241/2005 - în vigoare la momentul judecăţii în primă instanţă şi în apel, fapta reţinută în sarcina inculpaţilor este incriminată de dispoziţiile art. 9 alin. (1) Iit.c şi este pedepsită cu închisoarea de la 2 la 8 ani şi interzicerea unor drepturi.
Analiza celor trei texte de lege, evidenţiază în mod clar că legea mai favorabilă era legea în vigoare la data săvârşirii infracţiunii, astfel că o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) impunea ca pentru această faptă să se reţină dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 87/1994.
În ce priveşte infracţiunea de spălare de bani, instanţa de apel a constatat că fapta reţinută în sarcina inculpaţilor, fiind comisă în perioada iunie 2000 - februarie 2001, făcea necesară punerea în paralel a textului de lege în vigoare la data săvârşirii infracţiunii - art. 23 din Legea nr. 21/1999 şi a celui survenit ulterior, în vigoare şi la momentul judecăţii, adică art. 23 din Legea nr. 656/2003.
Din punct de vedere al sancţiunii, ambele texte prevăd aceeaşi pedeapsă - închisoarea de la 3 la 12 ani, într-o astfel de situaţie aplicându-se principiul activităţii legii penale deci, legea în vigoare la data săvârşirii infracţiunii.
Prin urmare, în lipsa unei prevederi mai favorabile în legea nouă, faptele inculpaţilor trebuie analizate în raport de dispoziţiile în vigoare la data săvârşirii infracţiunii, adică art. 23 din Legea nr. 21/1999.
Sub aspectul situaţiei de fapt, s-a reţinut că, prin actul de acuzare, se impută inculpaţilor că, la iniţiativa şi în folosul inculpatului S.T., inculpaţii P.N., iniţial administrator şi apoi contabil şef şi inculpatul P.C., administrator al SC R. SA Buzău, prin acceptarea la plată a 14 facturi fiscale false în favoarea unor societăţi comerciale controlate de inculpatul S.T., l-au ajutat pe acesta să delapideze din fondurile societăţii suma totală de 2.863.507.499 lei.
Totodată, prin înregistrarea în contabilitatea societăţii, la capitolul cheltuieli, a sumei menţionate mai sus, s-a diminuat T.V.A cu suma totală de 544.066.426 lei, iar acest lucru a avut loc deşi cheltuielile respective erau nereale, cele 14 facturi fiind acceptate la plată fără a fi însoţite de nici un document justificativ.
Prima instanţă şi-a motivat soluţia de achitare a inculpaţilor pentru infracţiunea prevăzută de art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990 modificată, cu motivaţia că textul din legea specială este aplicabil şi nu cel C. pen. - art. 2151 alin. (2), datorită calităţii speciale de administratori a inculpaţilor P. şi P., că pentru a fi acceptate la plată, în mod legal, facturile nu trebuiau însoţite de nici un fel de document justificativ şi că, în realitate, cheltuielile evidenţiate de facturi s-au efectuat, situaţie ce ar rezulta din declaraţiile inculpaţilor şi ale martorilor, fără însă a arăta care dintre martori au atestat realitatea serviciilor menţionate în cele 14 facturi.
Analizând probele administrate în cauză, atât în cursul urmăririi penale cât şi în cursul cercetării judecătoreşti, instanţa de apel a apreciat că prima instanţă a făcut o greşită apreciere a acestora şi din acest punct de vedere criticile invocate de parchet în motivele 1 şi 2 sunt fondate, cu excepţia criticii vizând neadministrarea de către prima instanţă a probelor cu declaraţiile tuturor martorilor, în condiţiile în care chiar prin actul de acuzare s-a arătat că martorul de care face vorbire parchetul - T.M., este cetăţean al Republicii Moldova, fiind dificilă aducerea sa în fata instanţei.
Referitor la interpretarea probelor administrate în cauză, aspect criticat în primele două motive de apel ale parchetului, instanţa de apel a constatat că niciunul dintre cei trei inculpaţi nu contestă faptul că suma de 2.863.507.499 lei, plătită de SC R. Sa Buzău cu ordine de plată, semnate de inculpatul S.T. şi P.N., a ajuns în conturile societăţilor comerciale: SC J.I. SRL, SC S. SRL, SC D. SRL şi SC P. SRL, iar de aici a fost ridicată şi însuşită de inculpatul S.T. sau de fratele acestuia, S.N.M., în numele său.
De altfel, împrejurarea că suma respectivă a ajuns la inculpatul S.T. este demonstrată şi de conţinutul expertizei tehnico-contabile întocmită în cauză în cursul urmăririi penale de expertul G.V. Totodată, expertiza a reliefat şi faptul că dacă cele 14 facturi au fost emise pentru servicii inexistente, în mod greşit SC R. SA a dedus din bilanţul contabil T.V.A. în valoare de 544.066.426 lei.
În aceste condiţii, esenţial pentru lămurirea situaţiei de fapt este dacă cele 14 facturi reţinute în actul de acuzare atestă livrări de mărfuri, executări de lucrări sau prestări de servicii ce au existat în realitate sau nu.
Or, realitatea menţiunilor din facturi putea fi demonstrată cel mai simplu prin însoţirea acestora de documente justificative, aşa cum prevăd şi dispoziţiile HG nr. 831/1997, documente cum ar fi: dispoziţia de livrare, avizul de însoţire a mărfii sau alte documente tipizate care atestă executarea lucrărilor şi prestarea serviciilor.
Inculpaţii, în special P.N. şi P.C., s-au apărat, bazându-se şi pe opinia exprimată de expertul contabil B.M. la prima instanţă, în sensul că facturile respective nu trebuiau însoţite de documente justificative cu regim special, pentru a fi acceptate la plată. Pe această opinie şi-a bazat soluţia şi prima instanţă.
În dezacord cu aceasta, instanţa de apel a considerat că atât inculpatul P.N. - ce a fost administratorul SC R. în perioada mai - iunie 2000 şi apoi director economic (cu atribuţiile unui contabil şef) până în februarie 2001, cât şi inculpatul P.C. - ce a devenit administrator al SC R. SA Buzău la data de iunie 2000, tocmai în virtutea acestor calităţi aveau datoria să verifice existenţa menţiunilor din facturi, dacă serviciile trecute ca prestate de societăţile emitente au corespondenţă în realitate sau nu şi să solicite societăţilor emitente justificarea sumelor cerute drept plată a acestor servicii.
Spre exemplu, un bun administrator sau contabil şef, interesat de soarta societăţii pe care o reprezenta putea aviza cheltuielile referitoare la „închirierea unei macarale" în baza existenţei unui contract de închiriere, cu menţionarea tipului de macara, a duratei contractului; cheltuielile vizând „prestări servicii pază" în baza unui contract în care s-ar fi indicat câte persoane execută paza, ce obiective sunt păzite, etc. sau pentru avizarea facturii privind „prestări servicii întreţinere hale sau reparaţii hale" în baza unor devize de lucrări.
Neexistând niciun astfel de document, care în opinia instanţei de apel nu trebuia să îmbrace neapărat forma unui tipizat emis de fisc sau de alte autorităţi de stat, inculpaţii P. şi P. nu pot prezenta nicio justificare pentru cuantumul sumelor plătite de SC R. SA Buzău către 4 societăţi ce au emis cele 14 facturi.
De altfel, în primele declaraţii date de către aceşti doi inculpaţi în cursul urmăririi penale, aceştia au arătat că, în fapt, societatea a fost administrată în toată această perioadă de către inculpatul S.T., că acesta Ie-a prezentat la plată toate cele 14 facturi, iar ei au acceptat situaţia, pentru a-şi primi în continuare salariile şi de frică să nu fie daţi afară de către acesta, întrucât îl considerau pe acesta ca fiind adevăratul patron al societăţii SC R. SA Buzău (filele 42-44 - declaraţie P.N. sau filele 56-59- declaraţie P.C, dosar urmărire penală, vol. III).
Deşi instanţa de fond a motivat că toţi martorii audiaţi în cauză ar fi confirmat că s-au executat lucrări de reparaţii, că au fost paznici neangajaţi societăţii care au asigurat paza, că s-au folosit macarale pentru dezafectarea halelor şi utilajelor, în realitate analiza declaraţiilor inculpaţilor martorilor indică o altă situaţie.
Astfel, în declaraţia sa (filele 206-209 d.u.p., vol. III) martora G.M., şef de personal la societate, a arătat că "în toată perioada cât am lucrat la SC R. SA Buzău nu s-au realizat lucrări de reparaţii capitale la hala de producţie sau sediul administrativ. Paza era asigurată de personal propriu şi de o firmă specializată S.S.".
Aceleaşi împrejurări au fost relevate şi de martorul B.I. (fila 213 d.u.p., volumul 3), acesta precizând că a fost agent de pază la o firmă de pază denumită S., din 1997 până în noiembrie 2000 şi că în această perioadă "nu s-au efectuat nici un fel de reparaţii la hala de fabricaţie, la sediul administrativ sau în altă parte."
Şi inculpatul P., în declaraţia olografă (filele 42-44 d.u.p., vol. III), a arătat textual că "după privatizarea societăţii şi până la plecarea mea în februarie 2001, la sediul societăţii nu s-au făcut nici un fel de reparaţii la halele de fabricaţie sau la sediul administrativ, cu toate acestea S.T. mi-a prezentat facturile din 3 septembrie 2000, din 21 septembrie 2000, din 3 septembrie 2000, din 01 octombrie 2000 emise de SC J.I., al cărei administrator era, în valoare de aproximativ 1,8 miliarde de lei, pe care mi-a impus să o înregistrez în contabilitate şi să dispun plata contravalorii lor. Am acceptat acest lucru, cu toate că ştiam că nu sunt reale, întrucât mi-a fost teamă că mă dă afară. Factura din 20 decembrie 2000, emisă de SC J.I. SRL, reprezentând servicii de pază, nu este reală (serviciile sunt fictive)".
În ce priveşte serviciile reprezentând închirierea macaralei, lipsind orice alt document justificativ şi acestea sunt puse sub semnul întrebării o dată ce, la privatizare, SC R. SA Buzău apărea pe inventar cu doua automacarale.
Şi plăţile făcute către SC S. SRL Focşani şi SC D. SRL Goleşti, vizând „prestări servicii dezafectare utilaje, demolare, tăiat şi fasonat fier vechi" sau „prestări servicii fier vechi", nu sunt credibile o dată ce, din adresa Inspectoratului Teritorial de Muncă Vrancea (fila 247 d.u.p., vol. III), rezultă că aceste societăţi nu au înregistrat contracte individuale de muncă sau convenţii civile de prestări servicii, până la data adresei, adică 28 noiembrie 2001.
În privinţa poziţiei inculpatului S.T. în cadrul SC R. SA Buzău, instanţa de apel a constatat că, din actele dosarului de urmărire penală rezultă că atunci când s-a privatizat societatea, în luna aprilie 2000, acţionar majoritar al acesteia (cu 89.507% din valoarea capitalului social) a devenit numitul A.A. (contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni aflându-se la filele 65 - 71 dosar urmărire penală, volumul II). în realitate, acesta nu a fost decât o persoană interpusă care a cumpărat societatea pentru numitul L.C. (A.A. fiind de fapt şofer la una din societăţile acestei persoane).
După privatizare, administrator unic al societăţii a fost numitul P.N., din 17 mai 2000 până în 21 iunie 2000, când a fost înlocuit de inculpatul P.C. Este de precizat că toate aceste modificări, atât în acţionariatul societăţii, cât şi cu privire la persoana administratorului, au fost înscrise la Oficiul Registrului Comerţului, (filele 143-152 dosar urmărire penală, volumul II).
Inculpatul S.T. a apărut în această societate prezentând un aşa-zis „contract de cesiune acţiuni" (fila 179 dosar urmărire penală), nedatat, neautentificat la notar, neînregistrat la Oficiul Registrului Comerţului, în acest contract menţionându-se că a primit prin cesionare de la A.A. acţiuni în valoare de 89,507 % din valoarea capitalului social al SC R. SA, pentru care ar fi plătit suma de 1.945.437.364 lei.
La data de 13 iunie 2000, administratorul de atunci al SC R. Sa Buzău, inculpatul P.N. l-a împuternicit pe inculpatul S.T. pentru a obţine drept de semnătură în bancă pentru societate, lucru care s-a şi întâmplat şi a rămas neschimbat şi în perioada în care administrator a devenit inculpatul P.C. Din acest moment, societatea a fost administrată efectiv de inculpatul S.T., acesta luând toate deciziile, substituindu-i-se practic atât inculpatului P.N. cât şi inculpatului P.C., care au acceptat această situaţie.
Aşa se explică şi faptul că majoritatea ordinelor de plată emise în baza celor 14 facturi în discuţie, au fost avizate la plată prin semnătura sa, cu excepţia a patru, avizate de P.N., în calitate de contabil şef.
Oricum, după privatizare, din dispoziţia acestui aparent acţionar majoritar - S.T., majoritatea activelor au fost înstrăinate şi majoritatea utilajelor au fost dezafectate şi vândute ca fier vechi, iar încasările, în loc să rămână în conturile societăţii Romcis, au luat calea celor 4 societăţi - SC J.I. SRL Buzău, SC S. SRL Focşani, SC D. SRL Goleşti şi SC P. SRL Buzău - controlate tot de S.T., care a retras banii şi i-a însuşit.
Instanţa de apel a înlăturat apărările inculpaţilor P.N. şi P.C., în sensul că au acceptat situaţia considerând că respectă ordinele acţionarului majoritar - S.T., o dată ce, în februarie 2001, când P.C., în calitate de administrator a propus adunării generale a acţionarilor demararea procedurilor de faliment, în calitate de acţionar principal apare tot A.A. (proces-verbal al adunării generale a acţionarilor, filele 392-394, d.u.p.).
Prin urmare, cei doi administratori ai SC R. SA, ambii având cunoştinţe economice şi de contabilitate, au acceptat dispoziţiile inculpatului S.T., deci ale unei persoane fără nicio calitate oficială în societate, în ce priveşte avizarea la plată a celor 14 facturi, atestând servicii fictive, în folosul societăţilor comerciale menţionate mai sus, de unde sumele de bani, totalizând 286.350,74 RON, au putut fi ridicate de acest inculpat. în acest fel, SC R. SA, a rămas în continuare datoare către furnizorii de utilităţi şi către fisc şi a intrat în scurt timp în faliment, iar inculpatul S. a intrat în posesia sumei menţionate.
În concluzie, instanţa de apel a apreciat că faptele inculpaţilor P.N. şi P.C., determinate de inculpatul S.T. şi săvârşite în calitate de administratori ai SC R. SA Buzău, primul fiind şi contabil şef în perioada cât cel de-al doilea a figurat ca administrator, constituie o folosire cu rea credinţă a bunurilor societăţii, respectiv a veniturilor în bani ale acesteia, ce au depăşit 2 miliarde lei, într-un scop contrar intereselor societăţii şi în folosul firmelor administrate direct sau aflate sub controlul inculpatului S.T. şi se circumscriu conţinutului constitutiv al infracţiunii de delapidare calificată, prevăzută de art. 2151 alin. (1) şi (2) C. pen. şi nu al infracţiunii prev. de art. 266 pct 2 din Legea 31/1990, în vigoare la data comiterii faptelor, devenit ulterior art. 272 pct. 2, aşa cum greşit a reţinut instanţa de fond.
Aceasta deoarece textul din legea specială a avut şi are un caracter subsidiar faţă de norma de drept comun, aspect statuat de prevederile art. 281 din Legea nr. 31/1990, menţinute neschimbate de la intrarea în vigoare a legii şi până în prezent. Acest text prevede că "faptele prevăzute în prezentul titlu (infracţiuni) dacă constituie - potrivit C. pen. sau unor legi speciale - infracţiuni mai grave, se pedepsesc în condiţiile şi cu sancţiunile prevăzute acolo."
Cum conţinutul constitutiv al infracţiunii prevăzută de legea societăţilor comerciale este foarte asemănător cu acela al infracţiunii de delapidare prevăzută de art. 2151 alin. (1) C. pen., iar prin activitatea continuată a inculpaţilor s-a ajuns la folosirea şi, respectiv, însuşirea unei sume de peste 2 miliarde lei, instanţa de apel a apreciat că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile C. pen. care reglementează o infracţiune mai gravă şi care, prin agravanta de la alin. (2), sancţionează şi consecinţele deosebit de grave pe care le-au avut faptele inculpaţilor în detrimentul chiar al societăţii pe care trebuia să o administreze în mod onest.
În concluzie, instanţa de apel a constatat că soluţia primei instanţe de achitare a inculpaţilor pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 272 pct. 2 din Legea nr. 31/1990 şi, respectiv, instigare la această infracţiune este greşită atât sub aspectul încadrării juridice dată faptelor, cât şi sub aspectul nereţinerii vinovăţiei celor trei inculpaţi.
Aşa cum s-a arătat în analiza de mai sus, instanţa de apel a constatat că din coroborarea probelor administrate în cauză: concluziile expertizei contabile, declaraţiile de martori citate şi declaraţiile inculpaţilor P. şi P., rezultă că prestările de servicii şi de lucrări atestate de cele 14 facturi fiscale nu au fost reale, dar totuşi, s-a procedat la înregistrarea acestora în contabilitatea SC R. SA, lucru ce a avut ca efect deducerea TVA în sumă de 544.066.426 lei.
În aceste condiţii se confirmă şi existenta infracţiunii de evaziune fiscală, prev. de art. 13 din Legea nr. 87/1994 cu aplic, art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), pentru care s-a împlinit însă termenul de prescripţie specială a răspunderii penale, prevăzut de art. 124 C. pen. În aceeaşi ordine de idei, instanţa de apel a apreciat că, dacă nu era întrunit termenul de prescripţie a răspunderii penale, inculpaţii S.T. şi P.N. puteau să răspundă penal şi pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290 C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), primul pentru folosirea celor 14 facturi falsificate, în sensul că nu reprezenta realitatea şi pentru semnarea unora din ordinele de plată emise în baza acestor facturi falsificate, iar cel de-al doilea pentru semnarea a 4 asemenea ordine de plată.
Instanţa de apel a considerat că dispoziţiile art. 290 C. pen. privind falsul în înscrisuri sub semnătură privată nu trebuie raportate doar la operaţiuni de contrafacere a scrierii sau subscrierii pe un înscris, aşa cum a reţinut instanţa de fond, ci şi la alterarea acestuia în orice mod, inclusiv prin faptul că înscrisul respectiv nu reflectă o situaţie reală.
În sarcina inculpatului P.C., care atât potrivit propriilor declaraţii, cât şi actelor şi lucrărilor dosarului, nu a semnat pe niciunul din înscrisurile menţionate ca falsificate, nu se poate reţine această infracţiune, astfel încât în conformitate cu disp. art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. c) C. proc. pen. se impune achitarea acestuia.
Cu privire la infracţiunea de spălare de bani, pentru care parchetul a solicitat condamnarea inculpaţilor, pe baza unei încadrări juridice prevăzute de Legea nr. 656/2002 ce nu era în vigoare la data săvârşirii infracţiunii de către inculpaţi, instanţa de apel a reţinut că, pentru aplicarea corectă a legii penale în timp, faptele inculpaţilor trebuiau raportate în primul rând la legea în vigoare la data săvârşirii acestora, întrucât legea nouă se aplică numai dacă are prevederi mai favorabile; or, în speţa de faţă, sub aspectul sancţiunii, cele două texte ce incriminează spălarea de bani, art. 23 din Legea nr. 21/1999 şi art. 23 din Legea nr. 656/2002, prevăd aceeaşi pedeapsă de la 3 la 12 ani închisoare. Mergând mai departe cu analiza textelor incriminatoare, instanţa de apel a constatat că, în realitate, fapta de spălare de bani, aşa cum este descrisă în actul de acuzare ca fiind transferul sumelor de bani din conturile SC R. către alte societăţi comerciale controlate de inculpatul S.T., la momentul săvârşirii acesteia, nu era prevăzută de lege ca infracţiune.
Aceasta deoarece niciuna dintre ipotezele prevăzute la art. 23 (lit. a), b), c)) din Legea nr. 21/1999 nu este aplicabilă în speţa de faţă. Astfel, art. 23 din legea în vigoare la data săvârşirii infracţiunii incrimina ca spălare de bani:
a) - schimbarea sau transferul de valori, cunoscând că acestea provin din săvârşirea unor infracţiuni: traficul de stupefiante; nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor în forma agravantă; nerespectarea regimului materialelor nucleare sau al altor materii radioactive; nerespectarea regimului materiilor explozive; falsificarea de monede sau de alte valori; proxenetismul; contrabanda; şantajul; lipsirea de libertate în mod ilegal; înşelăciunea în domeniul bancar, financiar sau de asigurări; bancruta frauduloasă; furtul şi tăinuirea de autovehicule; nerespectarea regimului de ocrotire a unor bunuri; traficul de animale ocrotite în ţările lor; comerţul cu ţesuturi şi organe umane; infracţiunile săvârşite prin intermediul calculatoarelor; infracţiunile săvârşite cu cărţi de credit; infracţiunile săvârşite de persoane care fac parte din asociaţii de infractori; nerespectarea dispoziţiilor privind importul de deşeuri şi de reziduuri; nerespectarea dispoziţiilor privind jocurile de noroc; în scopul ascunderii sau disimulării originii ilicite a acestora, precum şi în scop de tăinuire sau de favorizare a persoanelor implicate în astfel de activităţi sau presupuse că s-ar sustrage consecinţelor juridice ale faptelor lor;
b) ascunderea sau disimularea naturii reale a provenienţei, apartenenţei, dispoziţiei, mişcării proprietăţii bunurilor sau a dreptului asupra acestora, cunoscând că aceste bunuri provin din săvârşirea uneia dintre infracţiunile prevăzute la lit. a);
c) dobândirea, posesia sau utilizarea de bunuri, cunoscând că acestea provin din săvârşirea uneia dintre infracţiunile prevăzute la lit. a).
În plus, aşa cum a arătat şi prima instanţă, trebuia avut în vedere şi art. 8 din Legea nr. 21/1999, care arăta în mod expres şi limitativ care sunt subiecţii activi ce intrau sub incidenţa legii spălării banilor, inculpaţii, chiar ca reprezentanţi ai unor societăţi comerciale, nefiind printre persoanele menţionate de textul legal.
Astfel, dispoziţiile art. 8 prevedeau că „intră sub incidenţa prezentei legi: a)- băncile, sucursalelor băncilor străine şi instituţiile de credit; b)- instituţiile financiare.; c)- societăţile de asigurări şi reasigurări; d)- agenţii economici care desfăşoară activităţi de jocuri de noroc ori de amanet; e)- persoanele fizice şi juridice care acordă asistenţă de specialitate juridică, notarială, contabilă, financiar-bancară; f)- orice altă persoană fizică sau juridică, prin acte şi fapte săvârşite în afara sistemului financiar bancar". Or, în speţa de faţă, transferul sumelor de bani nu s-a făcut în afara sistemului bancar, ci prin intermediul acestuia.
Împrejurarea că, prin Legea nr. 656/2002 cadrul de încriminare a subiecţilor şi operaţiunilor ce sunt catalogate ca fiind spălare de bani a fost lărgit, putând include şi activitatea inculpaţilor, nu înseamnă că textul din legea nouă poate retroactiva, situaţia nefiind în favoarea inculpaţilor, ci dimpotrivă, în defavoarea acestora. Mai mult, în acest caz, este aplicabil principiul prevăzut de art. 11 C. pen., referitor la neretroactivitatea legii penale, care prevede că „legea penală nu se aplică faptelor care, la data când au fost săvârşite nu erau prevăzute ca infracţiuni".
Din acest punct de vedere, pentru infracţiunea de spălare de bani, soluţia ce se impunea era achitarea în temeiul art. 10 lit. b) C. proc. pen. - fapta nu este prevăzută de legea penală şi nu aceea de achitare în conformitate cu art. 10 lit. d) C. proc. pen., aşa cum a dispus prima instanţă, cu argumente asemănătoare celor expuse mai sus.
Instanţa de apel a apreciat că nu este fondată nici critica privind greşita achitare a infracţiunii prev. De art. 323 C. pen., asocierea în vederea comiterii de infracţiuni, întrucât, deşi inculpaţii au comis infracţiunile delapidare şi evaziune fiscală în participaţie, ei nu fost constituiţi într-un grup infracţional organizat, cu rol şi atribuţiuni precise, într-un scop anume determinat.
Aşa cum rezultă din declaraţiile inculpaţilor P. şi P., aceştia au executat dispoziţiile coinculpatului S.T. în ce priveşte acceptarea la plată a facturilor falsificate, fără să se dovedească în vreun mod că ar fi avut vreun beneficiu din sumele însuşite de inculpatul S., în afară de faptul că şi-au primit salariile în calitate de administratori ai societăţii şi, respectiv, contabil şef (P.N.).
Sub aspectul laturii civile, ca efect al reţinerii existenţei faptelor şi vinovăţiei inculpaţilor, în ceea ce priveşte infracţiunile de delapidare, pentru inculpaţii P.N. şi P.C. şi instigare la delapidare, pentru inculpatul S.T. şi a condamnării acestora în baza disp. art. 2151 alin. (1) şi (2) C. pen., instanţa de apel a dispus obligarea în solidar a inculpaţilor la plata sumei de 286.350,74 lei reprezentând prejudiciul creat SC R. SA, în drepturile căreia, după declararea falimentului acesteia, s-a substituit partea civilă M.F.P., prin D.G.F.P. Buzău.
Tot ca efect al reţinerii existenţei faptei şi a vinovăţiei inculpaţilor, în ceea ce priveşte infracţiunea de evaziune fiscală, prev. de art. 13 din Legea nr. 87/1994, chiar dacă a intervenit prescripţia specială, instanţa de apel a constatat că este antrenată răspunderea inculpaţilor, aceştia urmând a fi obligaţi, în solidar, la plata sumei de 54.406,64 lei reprezentând TVA dedusă nelegal, aşa cum rezultă din concluziile expertizei tehnice contabile efectuată de expert G.V. (filele 100-121 vol. III, dosar urmărire penală).
În ceea ce priveşte individualizarea judiciară a pedepselor, instanţa de apel a apreciat că, faţă de perioada îndelungată scursă de la data săvârşirii infracţiunii şi până la data trimiterii în judecată a inculpaţilor, ce a depăşit 7 ani, situaţie neimputabilă acestora, precum şi faţă de împrejurarea că nu au antecedente penale, pot fi reţinute circumstanţe atenuante judiciare prevăzute de art. 74 C. pen.
Întrucât inculpatul S.T. a fost beneficiarul principal al sumei de bani rezultată din delapidare, pedeapsa aplicată acestuia a fost stabilită într-un cuantum mai mare decât al celorlalţi 2 inculpaţi, dispunându-se executarea efectivă în regim privativ de libertate. Totodată, instanţa de apel a apreciat că inculpaţii P.N. şi P.C., ce au avut la începutul urmăririi penale o atitudine sinceră şi de regret şi nu au beneficiat de sumele delapidate, prezintă totuşi garanţia că se pot îndrepta şi fără a se dispune executarea pedepselor aplicate în regim privativ de libertate, astfel încât a făcut aplicaţia dispoziţiilor art. 861 C. pen. privind suspendarea sub supraveghere a executării pedepselor.
Constatând că a intervenit prescripţia specială a răspunderii penale, instanţa de apel a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului S.T. pentru infracţiunile prev. şi ped. de art. 25 C. pen. rap.la art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) din Legea nr. 87/1994, cu aplic. art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), instigare la evaziune fiscală şi de art. 290 C. pen. cu aplic art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), fals în înscrisuri sub semnătură privată; faţă de inculpatul P.N. pentru infracţiunile prev. şi ped. de art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) din Legea nr. 87/1994, cu aplic. art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), evaziune fiscală şi de art. 290 C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), fals în înscrisuri sub semnătură privată; faţă de inculpatul P.C. pentru infracţiunea prev. şi ped. de art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) din Legea nr. 87/1994, cu aplic. art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), evaziune fiscală.
Totodată, a dispus achitarea inculpatului P.C., în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap la art. 10 lit. c) C. proc. pen. pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. de art. 290 C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), fals în înscrisuri sub semnătură privată, precum şi a celor trei inculpaţi, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap la art. 10 lit. b) C. proc. pen., pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 23 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1999, cu aplic. art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), spălare de bani.
C. Împotriva acestei decizii au declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Ploieşti şi inculpaţii S.T., P.C. şi P.N., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, pentru motivele de recurs arătate în scris şi precizate oral cu ocazia dezbaterilor, aşa cum au fost consemnate în practicaua prezentei decizii.
Examinând Decizia recurată prin prisma cazurilor de casare invocate, prev. de art. 3859 pct. 9, 10 12, 17,18 C. proc. pen., Înalta Curte constată următoarele:
1. Criticile inculpatului P.C. vizând nemotivarea în Decizia din apel a participaţiei sale la săvârşirea faptelor pentru care a fost condamnat, precum şi neaudierea tuturor martorilor şi revenirea asupra unor cereri de probatorii, cu consecinţa admiterii recursului şi trimiterii cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, este nefondată.
Din examinarea considerentelor deciziei pronunţate de instanţa de apel reiese că aceasta s-a preocupat de stabilirea situaţiei de fapt şi a contribuţiei fiecărui inculpat la derularea activităţii infracţionale, cu ocazia analizării apărărilor acestora. Astfel, instanţa de apel a considerat că atât inculpatul P.N. - ce a fost administratorul SC R. în perioada mai - iunie 2000 şi apoi director economic (cu atribuţiile unui contabil şef) până în februarie 2001, cât şi inculpatul P.C. - ce a devenit administrator al SC R. SA Buzău la data de iunie 2000, tocmai în virtutea acestor calităţi aveau datoria să verifice existenţa menţiunilor din facturi, dacă serviciile menţionate ca prestate de societăţile emitente au corespondenţă în realitate sau nu şi să solicite societăţilor emitente justificarea sumelor cerute drept plată a acestor servicii. Or, neexistând niciun astfel de document, care în opinia instanţei de apel nu trebuia să îmbrace neapărat forma unui tipizat emis de fisc sau de alte autorităţi, inculpaţii P. şi P. nu pot prezenta nicio justificare pentru cuantumul sumelor plătite de SC R. SA Buzău către 4 societăţi ce au emis cele 14 facturi.
A mai reţinut instanţa de apel că, în primele declaraţii date de către aceşti doi inculpaţi în cursul urmăririi penale, au recunoscut că, în fapt, societatea a fost administrată în toată această perioadă de către inculpatul S.T., că acesta Ie-a prezentat la plată toate cele 14 facturi, iar ei au acceptat situaţia, pentru a-şi primi în continuare salariile şi de frică să nu fie daţi afară de către acesta, întrucât îl considerau pe acesta ca fiind adevăratul patron al societăţii SC R. SA Buzău (filele 42-44-declaraţie P.N. sau filele 56-59 - declaraţie P.).
În concluzie, activitatea infracţională a inculpatului P.C. a fost stabilită distinct de instanţa de apel, astfel că nu se poate reţine critica privind nemotivarea hotărârii sub acest aspect.
Referitor la critica privind neadministrarea tuturor probelor utile cauzei, în baza rolului activ al instanţei, precum şi a prevalentei date declaraţiilor din faza de urmărire de către unii dintre martori, Înalta Curte constată că, pe de o parte, reaudierea unora dintre martori nu a fost posibilă din motive obiective, fiind plecaţi din localitatea de domiciliu sau în străinătate, iar pe de altă parte, înlăturarea unor declaraţii de martori s-a făcut motivat, în contextul analizării coroborate a întregului material probator şi a interpretării acestuia, instanţa de apel având în vedere dispoziţiile art. 63 alin. (2) C. proc. pen. potrivit cărora probele nu au o valoare mai dinainte stabilită.
Ca atare, cum criticile expuse nu sunt întemeiate, nu se justifică trimiterea cauzei spre rejudecare pentru suplimentarea probatoriului sau lipsa motivării participaţiei inculpatului P.C.
2. Acelaşi recurent - inculpat, P.C. a criticat Decizia instanţei de apel şi prin prisma cazului de casare prev. de art. 3859 pct. 12 C. proc. pen., respectiv pentru că a fost condamnat pentru alte fapte decât cele pentru care a fost instrumentată urmărirea penală.
În concret, a susţinut că faţă de el s-a început urmărirea penală prin procesul - verbal din data de 26 iunie 2002 pentru infracţiunile prevăzute de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) rap. la 2151 alin. (2) C. pen., art. 11 pct. 1 din Legea nr. 78/2000, că prin rezoluţia nr. 83/P/2005 din data de 28 noiembrie 2005 - D.N.A. - Secţia Infracţiuni Conexe a dispus continuarea cercetărilor de către D.I.I.C.O.T. - Structura Centrală pentru infracţiunile prevăzute de art. 23 alin. (1) din Legea nr. 21/1990, art. 10, 13 din Legea nr. 87/1994, art. 2151 alin. (1) C. pen., art. 289, 291 C. pen, art. 276 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, iar la data de 23 august 2007 D.I.I.C.O.T. a dispus schimbarea încadrărilor juridice faţă de inculpat în infracţiunile care a fost trimis în judecată, fără să îi aducă la cunoştinţă noile învinuiri, astfel că actele de urmărire penală efectuate după data de 23 august 2007 sub aspectul altor infracţiuni decât cele iniţiale reţinute şi aduse la cunoştinţă prin procesul verbal din 26 februarie 2002 sunt efectuate cu încălcarea normelor procedurale.
Examinând critica formulată de recurentul - inculpat, Înalta Curte constată că aceasta nu este întemeiată, întrucât cazul de casare invocat - pct. 12 - nu este incident, deoarece acesta se referă la pronunţarea unei hotărâri de condamnare pentru o altă faptă decât cea pentru care condamnatul a fost trimis în judecată; or, din examinarea dispozitivului actului de inculpare şi aşa cum reiese chiar din susţinerile recurentului, prezentate mai sus, aceasta a fost trimis în judecată chiar pentru infracţiunile cu privire la care instanţele de fond şi apel au pronunţat hotărâri de achitare sau condamnare. încercarea apărării de a pune semnul egalităţii între „fapte pentru care a fost instrumentată urmărirea penală" şi „fapte pentru care condamnatul a fost trimis în judecată" nu este pertinentă, astfel că Înalta Curte constată critica nefondată, nefiind incident cazul de casare invocat.
3. Referitor la criticile formulate atât de către parchet cât şi de către inculpaţi cu privire la grava eroare de fapt în aprecierea probelor, cu consecinţa greşitei achitări/condamnări a inculpaţilor, Înalta Curte retine următoarele:
Incidenţa cazului de casare prev. de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen. presupune, în principiu, că instanţa de recurs verifică respectarea legii la judecarea cauzei de către instanţele anterioare, luând în considerare situaţia de fapt pe care acestea au reţinut-o prin propria apreciere dată probelor administrate. Aşadar, în reglementarea actuală a recursului nu se prevede pentru instanţa de recurs dreptul de a da o nouă apreciere probelor şi, eventual, de a administra probele necesare, aşa cum se prevede în art. 378 alin. (2) C. proc. pen. în privinţa apelului. Fără a se confunda „eroarea de fapt" cu o greşită apreciere a probelor, prin „eroare de fapt" se înţelege o greşită examinare a probelor administrate de instanţa de fond sau apel - adică la dosar există o anumită probă care în realitate nu există sau atunci când se consideră că o anumită mărturie, un anumit act, un anumit raport de expertiză ar demonstra existenţa unei împrejurări, când, în realitate, din aceste mijloace de probă reiese contrariul; totodată, eroarea de fapt trebuie să fie „gravă", adică să fi influenţat soluţia procesului, respectiv să se fi pronunţat o soluţie inversă decât cea corectă.
În considerentele prezentei decizii au fost expuse detaliat toate mijloacele de probă administrate în cauză, redându-se inclusiv raţionamentele pe baza cărora instanţele, în interpretarea acestor probe, au ajuns la soluţia de achitare/condamnare a inculpaţilor. Această redare detaliată a considerentelor hotărârilor criticate nu s-a făcut în ideea unei redactări facile, ci a fost justificată de necesitatea de a trece în revistă toate probele, tocmai pentru a se analiza dacă instanţele au făcut o corectă sau, dimpotrivă, greşită examinare a probelor.
a) Cu aceste precizări, fără a mai relua expunerea faptelor, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel este cea care a făcut o corectă examinare a probelor administrate în cauză, din care reiese că inculpaţii se fac vinovaţi de săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 25 C. pen. rap la art. 2151 alin. (1) şi (2) C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), art. 25 C. pen. rap. la art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) din Legea nr. 87/1994, cu aplic. art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) şi art. 290 C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) - pentru inculpatul S.T.; art. 2151 alin. (1) şi (2) C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) din Legea nr. 87/1994, cu aplic art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), art. 290 C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), - pentru inculpatul P.N. şi, respectiv art. 2151 alin. (1) şi (2) C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen, art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) din Legea nr. 87/1994, cu aplic. art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) - pentru inculpatul P.C. Aceasta deoarece, în esenţă, la iniţiativa şi în folosul inculpatului S.T., inculpaţii P.N., iniţial administrator şi apoi contabil şef şi inculpatul P.C., administrator al SC R. SA Buzău, prin acceptarea la plată a 14 facturi fiscale false în favoarea unor societăţi comerciale controlate de inculpatul S.T., au facilitat delapidarea din fondurile societăţii a sumei totale de 2.863.507.499 lei, însuşită de inculpatul S.T.
Totodată, prin înregistrarea în contabilitatea societăţii, la capitolul cheltuieli, a sumei menţionate mai sus, s-a diminuat T.V.A cu suma totală de 544.066.426 lei, iar acest lucru a avut loc deşi cheltuielile respective erau nereale, cele 14 facturi fiind acceptate la plată fără a fi însoţite de nici un document justificativ.
Referitor la acest ultim aspect, al realităţii menţiunilor din facturi, în mod corect instanţa de apel a reţinut că aceasta putea fi demonstrată cel mai simplu prin însoţirea lor de documente justificative, chiar dacă nu erau pe formulare tipizate; or, sub pretextul că, la momentul comiterii faptelor, facturile nu trebuiau însoţite de documente justificative cu regim special, pentru a fi acceptate la plată, inculpaţii nu au făcut dovada contrară situaţiei de fapt reţinute în rechizitoriu şi dovedită de acuzare, anume că lucrările/prestările de servicii care au generat plata au existat în realitate. Este imposibil ca în evidenţele unei societăţi să nu existe devize estimative sau finale de lucrări, comenzi, avize de însoţire, altă corespondenţă, etc, legate de activităţi care au generat totuşi plăţi în sume importante. Aşadar, faptul că facturile puteau fi acceptate la plata fără a fi însoţite de documente justificative, nu înseamnă că în evidenţele unei societăţi nu se regăseşte cel puţin un înscris doveditor al operaţiunilor desfăşurate de aceasta; or, inculpaţii P. şi P. nu au putut prezenta nicio justificare pentru sumele plătite de SC R. SA Buzău către 4 societăţi ce au emis cele 14 facturi, astfel că în mod corect instanţa de apel a reţinut în sarcina acestora săvârşirea infracţiunii de delapidare.
Intenţia cu care inculpaţii au acţionat rezultă din chiar primele declaraţii date de către aceştia în cursul urmăririi penale, când au recunoscut că au acceptat la plată toate cele 14 facturi prezentate de S.T. pentru a-şi primi în continuare salariile şi de frică să nu fie daţi afară de către acesta.
Practic, cei doi inculpaţi au acceptat ca inculpatul S.T. să-i substituie şi să administreze efectiv societatea, la data de 13 iunie 2000, administratorul SC R. Sa Buzău, inculpatul P.N. împuternicindu-l pe inculpatul S.T. pentru a obţine drept de semnătură în bancă pentru societate, lucru care s-a şi întâmplat şi a rămas neschimbat şi în perioada în care administrator a devenit inculpatul P.C.
Prin urmare, în mod corect instanţa de apel a reţinut, pe baza probelor administrate, că fapta celor doi administratori ai SC R. SA, ambii având cunoştinţe economice şi de contabilitate, de a accepta dispoziţiile inculpatului S.T., în ce priveşte avizarea la plată a celor 14 facturi, atestând servicii fictive, în folosul unor societăţilor comerciale din contul cărora sumele de bani, totalizând 286.350,74 RON, au fost ridicate de acest inculpatul S.T., se circumscriu conţinutului constitutiv al infracţiunii de delapidare calificată, prevăzută de art. 2151 alin. (1) şi (2) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) Corelativ, fapta inculpatului S.T., aşa cum a fost descrisă mai sus, întruneşte elementele constitutive ale instigării la aceeaşi infracţiune.
b). Totodată, prin înscrierea în contabilitate a facturilor ce atestau operaţiuni fictive, cu consecinţa denaturării veniturilor şi deducerea nelegală a TVA, inculpaţii P. şi P. au săvârşit infracţiunea de evaziune fiscală, iar inculpatul S.T. instigare la această infracţiune.
c) Înalta Curte mai constată că, în mod corect, instanţa de apel a reţinut în sarcina inculpaţilor S.T. şi P.N. infracţiunea prev. de art. 290 C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), primul pentru folosirea celor 14 facturi falsificate, în sensul că nu reprezentau realitatea şi pentru semnarea unora din ordinele de plată emise în baza acestor facturi falsificate, iar cel de-al doilea pentru semnarea a 4 asemenea ordine de plată. Totodată, Înalta Curte constată că în mod corect au fost înlăturate susţinerile potrivit cărora infracţiunea se săvârşeşte doar prin operaţiuni de contrafacere a scrierii sau subscrierii pe un înscris, reţinându-se ca mod de săvârşire a faptei şi alterarea acestuia în orice mod, inclusiv prin faptul că înscrisul respectiv nu reflectă o situaţie reală.
În privinţa infracţiunilor analizate la pct. b şi c, în mod corect, după ce a constat că acestea există şi au fost comise cu vinovăţie de inculpaţii menţionaţi pentru fiecare dintre ele, instanţa de apel a dispus aplicarea dispoziţiilor referitoare la prescripţia răspunderii penale şi a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpaţilor pentru săvârşirea acestor fapte.
d) În ceea ce priveşte existenţa infracţiunii de asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni, soluţia instanţei de apel este, de asemenea, corectă, activitatea desfăşurată de inculpaţi neîntrunind elementele constitutive ale infracţiunii prev. de art. 323 C. pen. Inculpaţii P. şi P. au acţionat cu încălcarea atribuţiilor specifice ce derivă din calitatea de administrator, însă ei s-au comportat doar ca angajaţi ai unei societăţi, ce au acţionat pentru asigurarea unui loc de muncă, nicidecum în realizarea unui plan infracţional conceput în scopul devalizării societăţii. Sub aspect subiectiv, nu este realizată condiţia cunoaşterii scopului asocierii la care se referă acţiunea săvârşirii de infracţiuni, iar acceptarea - în condiţiile arătate - de către aceşti inculpaţi a acţiunilor inculpatului S.T. nu înseamnă automat că au cunoscut scopul urmărit de către acesta şi că l-au sprijinit nemijlocit în activitatea sa infracţională.
Ca atare, în mod corect instanţa de apel a apreciat că asocierea inculpaţilor în cadrul respectivei societăţi a avut caracterul unei pluralităţi ocazionate de raporturile specifice de mandat/muncă, iar nu un caracter organizat, astfel că soluţia de achitare pentru această faptă este corectă, critica parchetului fiind neîntemeiată sub acest aspect.
e) Sub un ultim aspect, Înalta Curte constată că şi rezolvarea dată de instanţa de apel în ceea ce priveşte infracţiunea de spălare de bani este fundamentată, neputându-se reţine în sarcina inculpaţilor săvârşirea acestei infracţiuni.
Plecând de la analiza dispoziţiilor legii mai favorabile, instanţa de apel a reţinut că se impune încadrarea în dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 21/1999. Suplinind motivarea instanţei de apel, Înalta Curte constată că legea mai favorabilă se stabileşte în speţă în raport de criteriul sferei infracţiunilor din care provine bunul ce face obiectul spălării de bani, enumerate cu caracter limitativ de art. 23 din Legea nr. 21/1999, în comparaţie cu dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 656/2002, care nu mai prevede astfel de limitări.
Având în vedere că:
- elementul material trebuie să constea, conform art. 23 din Legea nr. 21/1999 în:
a) - schimbarea sau transferul de valori, cunoscând că acestea provin din săvârşirea unor infracţiuni: traficul de stupefiante; nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor în forma agravantă; nerespectarea regimului materialelor nucleare sau al altor materii radioactive; nerespectarea regimului materiilor explozive; falsificarea de monede sau de alte valori; proxenetismul; contrabanda; şantajul; lipsirea de libertate în mod ilegal; înşelăciunea în domeniul bancar, financiar sau de asigurări; bancruta frauduloasă; furtul şi tăinuirea de autovehicule; nerespectarea regimului de ocrotire a unor bunuri; traficul de animale ocrotite în ţările lor; comerţul cu ţesuturi şi organe umane; infracţiunile săvârşite prin intermediul calculatoarelor; infracţiunile săvârşite cu cărţi de credit; infracţiunile săvârşite de persoane care fac parte din asociaţii de infractori; nerespectarea dispoziţiilor privind importul de deşeuri şi de reziduuri; nerespectarea dispoziţiilor privind jocurile de noroc; în scopul ascunderii sau disimulării originii ilicite a acestora, precum şi în scop de tăinuire sau de favorizare a persoanelor implicate în astfel de activităţi sau presupuse că s-ar sustrage consecinţelor juridice ale faptelor lor;
b) ascunderea sau disimularea naturii reale a provenienţei, apartenenţei, dispoziţiei, mişcării proprietăţii bunurilor sau a dreptului asupra acestora, cunoscând că aceste bunuri provin din săvârşirea uneia dintre infracţiunile prevăzute la lit. a);
c) dobândirea, posesia sau utilizarea de bunuri, cunoscând că acestea provin din săvârşirea uneia dintre infracţiunile prevăzute la lit. a);
- că singura infracţiune care ar fi putut atrage răspunderea penală a inculpaţilor pentru infracţiunea de spălare de bani era asocierea în vederea constituirii de infracţiuni, pentru care la pct. d) s-a arătat că este corectă soluţia de achitare;
- Înalta Curte constată că modalitatea în care inculpaţii au săvârşit fapta nu era prevăzută ca infracţiunea de spălare de bani la momentul săvârşirii, astfel că recursul parchetului este nefondat şi urmează a fi respins şi sub acest aspect.
4. Critica inculpaţilor privind greşita încadrare juridică dată faptei de folosire a fondurilor societăţii în scop contrar intereselor acesteia şi în beneficiul altor societăţi controlate de inculpatul S.T., care a şi ridicat, direct sau prin interpuşi, sumele de bani virate cu titlu de plăţi facturi, este şi ea nefondată.
Încadrarea juridică dată faptei de instanţa de apel - aceea de delapidare, prev. de art. 2151 alin. (1) şi (2) C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), respectiv instigare la aceeaşi faptă, corespunde situaţiei de fapt stabilită pe baza materialului probator administrat în cauză, nefiind incidente dispoziţiile art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990.
În raport de modul de derulare a activităţilor SC R. SA Buzău, cei doi inculpaţi au avut calitatea de subiect activ al infracţiunii de delapidare, respectiv calitatea de funcţionar ce avea atribuţii de a gestiona sau administra bani, valori sau bunuri, fiind realizată şi situaţia permisă, aceea ca bunurile (banii) să se găsească în posesia sau detenţia unei persoane juridice prev. de art. 147 alin. (2) C. pen. Aceştia, în calitate de administratori ai societăţii au avut ca atribuţii de serviciu efectuarea unor acte de dispoziţie referitoare la starea şi circulaţia bunurilor din patrimoniul persoanei juridice, iar în speţă nu sunt realizate cerinţele noţiunii de folosire în accepţiunea art. 272 din Legea nr. 31/1990, ci este vorba practic de asigurarea condiţiilor necesare şi însuşirii efective a unor sume din patrimoniul societăţii la care inculpaţii erau administratori, această modalitate de prejudiciere constituind latura obiectivă a infracţiunii de delapidare, prev. de art. 2151 alin. (1) şi (2) C. pen., infracţiune corect reţinută de instanţa de apel.
Pe de altă parte, nu trebuie pierdute din vedere dispoziţiile art. 281 din Legea nr. 31/1990, potrivit cărora dacă faptele prevăzute în capitolul „infracţiuni" din această lege constituie infracţiuni grave potrivit codului penal sau a unor legi speciale, ele se pedepsesc în condiţiile şi cu sancţiunile prevăzute acolo, textul din legea specială având caracter subsidiar faţă de norma de drept comun.
Cum conţinutul constitutiv al infracţiunii prevăzută de legea societăţilor comerciale este asemănător cu acela al infracţiunii de delapidare prevăzută de art. 2151 alin. (1) C. pen., iar prin activitatea continuată a inculpaţilor s-a ajuns la folosirea şi, respectiv, însuşirea unei sume de peste 2 miliarde lei, instanţa de apel a apreciat în mod corect că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile C. pen. care reglementează o infracţiune mai gravă şi care, prin agravanta de la alin. (2), sancţionează şi consecinţele deosebit de grave pe care le-au avut faptele inculpaţilor în detrimentul chiar al societăţii pe care trebuiau să o administreze în mod onest.
5. Sub un ultim aspect, criticile aduse cu privire la latura civilă a cauzei sunt nefondate. în raport de rezolvarea dată laturii penale, apreciată de Înalta Curte ca fiind legală şi temeinică, instanţa de apel a făcut aplicarea corespunzătoare a dispoziţiilor art. 346 C. proc. pen., dispunând obligarea inculpaţilor în solidar la repararea pagubei create prin săvârşirea faptelor, împrejurarea că inculpaţii P.C. şi P.N. nu au beneficiat de vreun folos material nefiind relevantă pentru înlăturarea răspunderii civile delictuale a acestora sau a solidarităţii pasive.
Pentru toate aceste considerente, având în vedere şi faptul că nu există şi alte motive de casare care să fie luate în considerare din oficiu, conform dispoziţiilor art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Ploieşti-şi inculpaţii S.T., P.C. şi P.N., împotriva Deciziei penale nr. 119 din 22 decembrie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Totodată, în baza dispoziţiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga pe recurenţii - inculpaţi la plata cheltuielilor judiciare către stat, urmând ca în conformitate cu art. 192 alin. (3) din acelaşi cod, cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Ploieşti, să rămână în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Ploieşti - şi inculpaţii S.T., P.C. şi P.N., împotriva Deciziei penale nr. 119 din 22 decembrie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Constată că inculpatul S.T. este arestat în altă cauză.
Obligă recurenţii inculpaţi P.C. şi P.N. la plata sumelor de câte 450 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care sumele de câte 150 lei, reprezentând onorariile parţiale apărătorilor desemnaţi din oficiu până la prezentarea apărătorilor aleşi, se vor avansa din fondul M.J.
Obligă recurentul inculpat S.T. la plata sumei de 600 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 300 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J.
Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Ploieşti, rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 03 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3850/2010. Penal | ICCJ. Decizia nr. 3716/2010. Penal → |
|---|
