ICCJ. Decizia nr. 3957/2010. Penal. Contestaţie la executare (art.461 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3957/2010
Dosar nr. 12/81/2009
Şedinţa publică din 8 noiembrie 2010
Asupra recursului penal de faţă constată:
Prin Sentinţa penală nr. 2 din 23 iunie 2010 a Curţii Militare de Apel a fost respinsă, ca nefondată, contestaţia la executare formulată de condamnatul I.C.M. împotriva Deciziei penale nr. 17 din 20 februarie 2003 pronunţată de Curtea Militară de Apel, în Dosarul nr. 83/2003.
S-a reţinut de către instanţă că prin Sentinţa penală nr. 38 din 7 martie 2002 a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti, modificată prin Decizia penală nr. 17 din 20 februarie 2003 pronunţată de Curtea Militară de Apel, rămasă definitivă prin Decizia nr. 7017/2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, contestatorul I.C.M. a fost condamnat la pedeapsa rezultantă de 8 ani închisoare şi 3 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b şi c) C. pen.
Pe baza sentinţei de condamnare, Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti a emis pe numele contestatorului mandatul de executare din 27 februarie 2009.
Cu toate acestea, contestatorul s-a sustras de la executarea pedepsei, nefiind nici până în prezent încarcerat, motiv pentru care a fost necesară emiterea unui mandat de arestare europeană şi punerea sa sub urmărire internaţională.
La data de 2 martie 2009, contestatorul a formulat contestaţie la executare împotriva Deciziei penale nr. 17 din 20 martie 2003 a Curţii Militare de Apel, solicitând lămurirea acesteia cu privire omisiunea instanţei de apel de a face referire în considerente şi dispozitiv la deducerea din pedeapsa aplicată a duratei arestului preventiv executat în perioada 20 iunie 1995 - 23 mai 1996.
Contestaţia la executare a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 461 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.
Instanţa Curţii Militare de Apel, desemnată prin Încheierea nr. 1430 din 12 august 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ca instanţă competentă să soluţioneze în primă instanţă contestaţia la executare, a apreciat că situaţia menţionată de contestator referitoare la omisiunea instanţei de apel de a dispune cu privire la deducerea din pedeapsa aplicată a duratei arestului preventiv nu constituie o cauză de împiedicare la executare în sensul art. 461 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. întrucât în speţă executarea pedepsei nu începuse să curgă, din motive imputabile exclusiv contestatorului.
S-a menţionat de către instanţă că reducerea pedepsei proporţional cu timpul executat ca arest preventiv este un mijloc legal care operează în condiţii normale de judecată şi de comportament de bună-credinţă al părţilor din proces, cu referire la conduita contestatorului care nu se prezentase la nici un termen de judecată şi refuzase să dea curs mandatului de executare a pedepsei închisorii emis pe numele său.
De asemenea, s-a arătat că solicitarea de deducere a timpului executat ca arest preventiv nu poate fi primită nici pentru faptul că la momentul judecării cauzei în apel, contestatorul nu se afla în stare de deţinere, or dispoziţiile art. 383 alin. (2) şi art. 350 C. proc. pen. vizează exclusiv această categorie de persoane.
În plus, s-a constatat că prin sentinţa pronunţată pe fondul cauzei, Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti dispusese cu privire la deducerea din pedeapsă a perioadei executate ca arest preventiv pentru o durată superioară celei indicate de contestator, respectiv de la 20 iunie 1995 la 19 iunie 1996 faţă de 20 iunie 1995 - 23 mai 1996, cât se menţionase în contestaţia la executare.
Pentru toate aceste motive, prima instanţă a respins, ca nefondată, contestaţia la executare formulată împotriva Deciziei penale nr. 17 din 20 martie 2003 a Curţii Militare de Apel.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat recurs contestatorul I.C.M., fără a formula critici concrete.
Din oficiu, în şedinţa publică de astăzi, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pus în discuţia părţilor incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 3 C. proc. pen. atras de nelegala compunere a instanţei învestită cu soluţionarea contestaţiei la executare formulată împotriva Deciziei penale nr. 17 din 20 martie 2003 a Curţii Militare de Apel.
Examinând cauza în raport de motivul de casare enunţat, luat în considerare din oficiu, conform art. 3859 alin. (3) C. proc. pen. şi care necesită o examinare prioritară raportat celorlalte aspecte ce vizează fondul contestaţiei la executare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul este fondat pentru considerentele ce urmează:
Potrivit prevederilor art. 461 alin. (2) C. proc. pen. competenţa de soluţionare a contestaţiei contra executării hotărârii penale pentru cazul prevăzut la art. 461 alin. (1) lit. c) aparţine instanţei care a pronunţat hotărârea ce se execută.
Instanţa competentă în înţelesul art. 461 lit. c) C. proc. pen. este nu numai instanţa care a pronunţat hotărârea ce se execută, ca şi organ jurisdicţional - judecătorie, tribunal, curte de apel, ci şi instanţa în compunerea căreia a fost soluţionată cauza.
Cu alte cuvinte, dacă hotărârea ce se execută a fost pronunţată de instanţă în compunerea prevăzută de lege pentru soluţionarea cauzelor în apel sau în recurs, în aceeaşi compunere a instanţei se va soluţiona şi contestaţia prin care se solicită lămurirea respectivei hotărâri ori se invocă orice alt impediment ivit în cursul executării pedepsei.
Interpretarea efectuată ţine seama de raţiunile pentru care, în cazul contestaţiei întemeiate pe dispoziţiile art. 461 lit. c) C. proc. pen., legiuitorul a stabilit competenţa de soluţionare în favoarea instanţei care a pronunţat hotărârea ce se execută, prin derogare de la regula generală înscrisă în favoarea instanţei de executare, considerând că instanţa care a pronunţat hotărârea este singura în măsură să procedeze şi la lămurirea conţinutului acesteia.
Prin urmare, dacă hotărârea ce se execută a fost pronunţată în complet colegial, în aceeaşi compunere trebuie rezolvate şi incidentele legate de executarea hotărârii.
Ori, în speţă, contestaţia la executare fiind formulată împotriva unei decizii pronunţată de Curtea Militară de Apel, ca instanţă de apel, în compunerea prevăzută de lege pentru judecata în apel se cerea a fi soluţionată şi cererea de contestaţie la executare.
Nerespectarea dispoziţiilor legale privitoare la compunerea instanţei afectează de nulitate hotărârea pronunţată, fiind incident astfel cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 3 C. proc. pen. cu referire la art. 197 alin. (2) din acelaşi cod.
În consecinţă, admiţând recursul conform art. 38515 pct. 1 lit. c) teza I C. proc. pen., va fi casată sentinţa atacată şi trimisă cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă a Curţii Militare de Apel, urmând ca soluţionarea contestaţiei la executare să se facă în complet format din doi judecători, urmând compunerea prevăzută de lege pentru judecarea cauzei în apel şi prin decizie, ca act procedural prin care se constată pronunţarea hotărârilor în complet colegial.
Totodată, cu ocazia rejudecării cauzei, contestaţia la executare pendinte va fi examinată şi prin raportare la dispoziţiile art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), ştiut fiind că obligaţia organului judiciar de a deduce din pedeapsă timpul executat ca arest preventiv nu este în nici un fel condiţionată de comportamentul procesual al condamnatului ori de sustragerea sa de la executarea pedepsei.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (3) C. proc. pen.;
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de contestatorul I.C.M. împotriva Sentinţei penale nr. 2 din 23 iunie 2010 a Curţii Militare de Apel Bucureşti.
Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceiaşi instanţă.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu în sumă de 100 RON se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 8 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 332/2010. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 333/2010. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
