ICCJ. Decizia nr. 3968/2010. Penal. Omorul calificat (art. 175 C.p.). Recurs

Comentarii

0

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 3968 /20 12

Dosar nr. 42424/3/2010

Şedinţa publică din 3 decembrie 2012

Asupra recursurilor de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 774/F din 05 octombrie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, în baza art. 20 rap. la art. 174 - 175 lit. i) C. pen. cu aplic. art. 73 lit. b) şi art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), a condamnat inculpatul S.N., la pedeapsa de 7 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pe o perioadă de 7 ani.

A făcut aplicarea art. 71 - 64 lit. a) şi b) C. pen.

În baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), a dedus prevenţia de la 5 august 2009 la 8 septembrie 2009, inclusiv.

În baza art. 346 alin. (1) C. proc. pen., a obligat inculpatul la plata sumelor de 4.481,98 RON către partea civilă Spitalul Clinic de Urgenţă S.P. şi de 10.000 euro în echivalent lei la data plăţii, daune morale către partea civilă A.V.

În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen., a obligat inculpatul la 20.000 RON cheltuieli judiciare stat.

A admis cererile de reexaminare formulate de apărătorii inculpatului şi a dispus scutirea de la plata amenzii judiciare.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nr. 548/P/2010 din 09 august 2010, s-a dispus trimiterea în judecată în stare de libertate a inculpatului S.N. pentru comiterea infracţiunii prev. şi ped. de art. 20 rap. la art. 174 - 175 lit. i) C. pen., cu aplic. art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP)

S-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a inculpaţilor S.A., S.I., şi S.G. sub aspectul infracţiunii prev. şi ped. de art. 20 rap. la art. 174 - 175 lit. i) C. pen., întrucât nu sunt autori ai faptei.

S-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a inculpatului S.G., sub aspectul infracţiunii prev. şi ped. de art. 136¹ din Legea nr. 295/2004 pe motiv că fapta nu întruneşte elementele constitutive ale acestei infracţiuni.

S-a dispus neînceperea urmăririi penale în privinţa făptuitorului A.V. sub aspectul infr. prev. şi ped. de art. 181 C. pen., întrucât partea vătămată S.N. şi-a retras plângerea prealabilă.

S-a dispus neînceperea urmăririi penale în privinţa făptuitorului I.A., sub aspectul infracţiunii prev. şi ped. de art. 20 rap. la art. 174-175 lit. i) C. pen., întrucât nu este autor al faptei.

S-a dispus neînceperea urmăririi penale în privinţa făptuitorilor S.A., S.N., S.I. şi S.G., sub aspectul infracţiunilor prev. şi ped. de art. 193, art. 194 şi art. 261 C. pen., pe motiv că fapta nu există.

S-a dispus disjungerea în vederea sesizării prin act separat a Judecătoriei Cornetu, judeţul Ilfov, competentă să judece cauza privind pe inculpatul S.I. pentru comiterea infracţiunii prev. şi ped. de art. 279 alin. (1) C. pen.

În data de 7 iunie 2009, cu ocazia alegerilor pentru Parlamentul European, în faţa secţiei de votare, inculpatul S.N., a intrat într-un conflict verbal şi fizic cu martorul N.A., cauza conflictului fiind intenţia inculpatului S.N. de a glumi cu martorul N.I., dar această replică a stârnit reacţia amuzată a martorului S.I. (fratele inculpatului) şi l-a iritat pe martorul N.A., care reacţionând l-a îmbrâncit pe martorul S.I. Această împrejurare l-a determinat pe inculpatul S.N. să intervină în apărarea fratelui său, lovindu-l pe martorul N.A., la rândul său acesta lovind pe inculpat în dreptul buzei, după care conflictul s-a generalizat şi i-a implicat, la niveluri mai reduse de violenţă însă, şi pe martorii I.N.F. şi N.I. Conflictul a încetat urmare a intervenţiei tatălui inculpatului, martorul S.A. şi a martorului G.N., cel dintâi observând conflictul de la o distanţă de aproximativ 15 m şi intervenind în momentul în care a observat că fiul său fusese lovit. În acelaşi timp, şi martorii N.A. şi I.F. au decis să se retragă din conflict, primul începând să fugă pe jos, iar al doilea urmându-l cu autoturismul său, şi luându-l în maşină, după care împreună s-au deplasat spre secţia de poliţie.

Instanţa de fond a reţinut această primă fază a faptelor în urma coroborării declaraţiilor persoanelor implicate, respectiv inculpatul S.N. şi rudele sale S.A. şi S.I., şi declaraţiile martorilor N.I., I.N.F. şi G.N.

A mai reţinut că, există contradicţii între declaraţiile acestor persoane cu privire la un element de fapt relevant - natura injuriilor aduse iniţial de inculpatul S.N. martorilor N.I. şi N.A. Sub acest aspect, având în vedere că toate persoanele implicate recunosc că până la momentul conflictului relaţiile dintre grupul părţii vătămate şi al inculpatului au fost unele de prietenie, ajutorare reciprocă, etc, (sunt depuse fotografii prezentând persoane din ambele grupuri în vacanţe, alte reuniuni amicale, etc), instanţa de fond a reţinut că modul de adresare iniţială a inculpatului S.N. a avut, dincolo de forma verbală concretă, caracter şi intenţie de glumă, şi nu injurios, însă a fost perceput ca atare de martorul N.A.

O a doua fază a conflictului are loc în curtea secţiei de poliţie. Martorii I.N.F. şi N.A. s-au deplasat aici în autoturismul celui dintâi, cu intenţia de a formula plângere împotriva inculpatului şi a rudelor sale.

Inculpatul S.N. şi martorii S.A. şi S.I. au urmărit pe cei dintâi, fiecare în maşina proprie, până la sediul organelor de poliţie, au oprit în faţa curţii sediului de poliţie, unde de ambele părţi au fost proferate injurii şi ameninţări.

Martorii G.A. (fratele părţii vătămate), N.A. şi I.N.F. au susţinut că în această a doua fază inculpatul S.N. şi martorii S.A. şi S.I. au proferat ameninţări grave la adresa martorilor ce se aflau în curtea poliţiei, şi au folosit arme - săbii şi bâte - luate din maşinile proprii pentru a-i ameninţa. Prezenţa martorului S.G. în această fază a conflictului este un element de fapt nesigur, existând contradicţii între declaraţiile martorilor cu privire la acest aspect. Posibila prezenţă a acestui martor la această fază a conflictului nu are însă relevanţă asupra vinovăţiei inculpatului, singurul care a fost trimis în judecată dintre persoanele cercetate iniţial.

Organele de poliţie locale nu au întocmit proces-verbal cu privire la acest conflict.

Întrucât partea vătămată A.V. nu a fost de faţă şi nu i s-a relatat această a doua fază a conflictului, gradul de agresivitate al inculpatului şi familiei sale faţă de cei doi martori menţionaţi este mai puţin relevant din punctul de vedere al elementelor constitutive ale faptei şi a reţinerii circumstanţei provocării. Pe de altă parte, Tribunalul prin sentinţă a reţinut că există dubii cu privire la veridicitatea declaraţiilor celor trei martori în legătură cu folosirea de către grupul inculpatului a unor arme - bâte şi săbii. În contextul în care este evident că după sesizarea organelor de poliţie şi luarea primelor măsuri procesuale, majoritatea persoanelor audiate în această cauză (rude sau prieteni apropiaţi cu una din cele două părţi aflate în conflict) au achiesat mai mult sau mai puţin la versiunea dorită de fiecare dintre cele două părţi, susţinerile celor trei martori cu privire la armele respective tind a constitui o încercare de a plasa arma faptei în posesia inculpatului S.N., deşi probele efectuate în cursul urmăririi penale nu indică că inculpatul s-ar fi aflat de la început în posesia unei astfel de arme.

Cu privire la cea de-a treia fază a conflictului, în care a survenit lezarea părţii vătămate, instanţa de fond a reţinut următoarele:

În momentul în care celelalte persoane au început deplasarea către sediul de poliţie, martorul N.I. s-a deplasat personal cu autoturismul marca F. de culoare roşie proprietate personală către domiciliul părţii vătămate A.V. pentru a-i cere ajutorul în conflictul în care era agresat vărul său, N.A. Deplasarea a fost rapidă, de o durată de ordinul a câtorva minute; şi martorul S.N., care a observat conflictul din faţa secţiei de votare, s-a deplasat personal, cu scuterul său, la locuinţa părţii vătămate pentru a-i relata aceleaşi aspecte, la momentul sosirii observând că partea vătămată se urcă în dreapta în autoturismul condus de martorul N.I. şi demarează; acest martor a indicat faptul că partea vătămată avea în acest moment în mână o sabie.

La întoarcerea de la postul de poliţie, inculpatul S.N. care se afla în autoturismul personal a fost blocat în trafic de maşina în care se aflau partea vătămată şi martorul N.I. La câteva momente a oprit şi maşina condusă de martorul S.I., atât inculpatul cât şi martorul S.I. coborând din maşini.

S-a mai reţinut că martorul S.I. a fost atacat de martorul N.I., acesta din urmă încercând să îl lovească cu o bâtă pe care o avea asupra sa, în timp ce partea vătămată l-a atacat cu sabia pe inculpatul S.N.

În ceea ce priveşte conflictul dintre cei doi martori, Tribunalul a reţinut că martorul S.I. l-a dezarmat în scurt timp de bâtă pe martorul N.I., iar cel din urmă a fugit câţiva metri, martorul S.I. întorcându-se la autoturism şi începând să se îndepărteze de la locul faptei.

Inculpatul S.N. a reuşit să o imobilizeze pe partea vătămată trântind-o la pământ, unde a lovit-o de câteva ori cu pumnii în zona feţei. Întrucât partea vătămată rămăsese la pământ, inculpatul s-a urcat în maşină şi a pornit motorul, încercând să manevreze maşina pentru a pleca. Atât inculpatul cât şi fratele său S.I. s-au urcat în maşini relativ în acelaşi timp.

În acest timp partea vătămată s-a ridicat de la pământ şi a venit la autoturismul inculpatului, spărgând luneta din spate şi apoi încercând să îl lovească cu sabia prin geamul deschis al maşinii, fără a-i provoca în acest moment o leziune. Inculpatul l-a lovit cu portiera pentru a-l îndepărta, şi a coborât din maşină, fiind lovit de partea vătămată cu sabia în dreptul piciorului. Inculpatul a ridicat bâta folosită anterior de martorul N.I. şi a lovit de mai multe ori pe partea vătămată în zona capului, trântind-o la pământ, a dezarmat-o de sabie, a luat sabia în cauză şi la rândul său a început să o lovească pe partea vătămată, provocându-i plăgi tăiate şi înţepate grave. În urma agresiunii, partea vătămată a rămas la pământ. A fost ridicată de martorul S.A., tatăl inculpatului, a cărui sosire la faţa locului fusese întârziată de faptul că fusese blocat de un microbuz, care împreună cu inculpatul S.N. au pus pe partea vătămată pe bancheta din spate a autoturismului celui dintâi şi au transportat-o la spital.

Momentul în care inculpatul a lovit în modul arătat, cu sabia, pe partea vătămată, nu a fost observat de nici unul din membrii familiei inculpatului, martorii S.A. şi S. G. (cel din urmă anunţat telefonic despre conflict) şi S.I. ajungând sau reîntorcându-se la faţa locului după ce partea vătămată fusese lovită cu sabia şi se afla la pământ.

Instanţa de fond a avut în vedere şi această desfăşurare a evenimentelor în baza declaraţiilor inculpatului coroborate cu ale martorilor S.I. (în ceea ce priveşte debutul conflictului) şi ale martorului S.N. Ambii martori confirmă faptul că sabia s-a aflat iniţial în posesia părţii vătămate, care se înarmase cu ea de acasă, ceea ce confirmă varianta inculpatului de desfăşurare a agresiunii. Astfel, a dat o relevanţă deosebită declaraţiilor martorului S.N., care face parte din grupul extrem de mic al persoanelor audiate şi care au o poziţie obiectivă în cauză; de asemenea, instanţa de fond a arătat că nu există date care să indice că acest martor ar dori să îl avantajeze pe inculpat, de vreme ce implicarea sa a constat în anunţarea tocmai a părţii vătămate despre conflict, deci teoretic martorul era mai apropiat de partea vătămată decât de inculpat.

Ca atare, instanţa de fond a înlăturat atât declaraţiile părţii vătămate cât şi ale martorului N.I., întrucât declaraţiile acestora prezintă multiple aspecte contradictorii sau ilogice. Partea vătămată prezintă o versiune a vătămării sale, susţinând că a fost atacată de inculpat, fratele şi tatăl acestuia cu bâte, cuţite, baionete, aspecte ce nu sunt reale, toate datele cauzei confirmând că tatăl inculpatului nu a fost prezent la acest conflict, şi de altfel nici versiunea „măcelăririi" sale cu baioneta, cuţitul, şi respectiv briceagul, de fiecare dintre cele trei persoane, nu este confirmată nici de declaraţiile persoanelor audiate şi nici de concluziile raportului de expertiză medico-legală. Şi declaraţiile martorului N.I. prezintă neconcordanţe, acesta indicând în plus ca agresor şi pe martorul S.G., la care partea vătămată însă nu face referire, şi încearcă în acelaşi mod să acrediteze ideea unui atac spectaculos şi foarte pretabil unui film de acţiune din partea a cel puţin 3 persoane împotriva părţii vătămate.

De asemenea, a reţinut că leziunile produse de inculpat părţii vătămate au vizat zone vitale şi i-au pus în primejdie viaţa, concluzie reţinută în baza certificatului medico - legal emis în beneficiul părţii vătămate, din 24 iunie 2009 în care se reţine că leziunile părţii vătămate sunt provocate prin agresiune cu armă albă şi constau în plagă prin tăiere nepenetrantă abdominală paramedian stâng, plagă prin tăiere bază hemitorace drept anterior, nepenetrantă, plagă transfixiantă 1/3 medie gambă dreaptă cu sângerare activă maximă - interesare arterială şi musculară, plagă prin tăiere 1/3 superioară braţ stâng cu lambou muscular cutanat, plagă regiune perianală cu lambou cutanat, plagă contuză medio-frontală, fractură deschisă antebraţ stâng, multiple plăgi prin tăiere superficiale şi escoriaţii la nivelul întregului corp, stop cardio respirator resuscitat UPU, leziuni traumatice care au putut fi produse prin lovituri repetate cu corp dur tăietor şi corp dur contondent, ce pot data din 07 iunie 2009, leziuni ce necesită îngrijiri medicale cca 55 zile, în condiţiile unei evoluţii clinice favorabile, şi au pus în primejdie viaţa victimei, concluzii menţinute şi în raportul de expertiză medico-legală din 20 octombrie 2009.

Inculpatul a invocat în apărare pierderea discernământului după dezarmarea părţii vătămate de sabie, susţinând că nu şi-a dat seama din acest moment de actele sale. Instanţa a respins această apărare având în vedere că imediat după lovirea părţii vătămate inculpatul a condus-o pe aceasta la spital, fiind în acest moment în posesia deplină a facultăţilor sale psihice, este o persoană tânără, ce nu prezintă afecţiuni la acest nivel, motiv pentru care apreciază că nu există argumente concrete în sprijinul tezei inculpatului.

Sub aspectul încadrării juridice, a reţinut că fapta inculpatului S.N. care, la data de 07 iunie 2009, într-un loc public, cu intenţie a comis împotriva acesteia acte de agresiune fizică prin tăiere şi înţepare repetată, folosind o sabie şi în urma acelor agresiuni i-a cauzat leziuni traumatice pentru care au fost necesare 55 zile de îngrijiri medicale, punându-i viaţa în primejdie, întruneşte elementele constitutive ale tentativei la comiterea infracţiunii de omor calificat, prevăzută de art. 20 C. pen. rap. la art. 174-175 lit. i) C. pen.

Instanţa de fond a apreciat că, în mod corect, în actul de sesizare s-a reţinut circumstanţa atenuantă a provocării. În acesta sens, a reţinut că aşa cum reiese din situaţia de fapt descrisă, inculpatul a acţionat în urma unui atac direct, imediat, ilicit al părţii vătămate împotriva sa. Inculpatul nu s-a aflat însă în legitimă apărare - teoretic ar fi incident excesul justificat de legitimă apărare - şi nici nu se poate reţine incidenţa excesului scuzabil ca stare de atenuare întrucât la momentul la care inculpatul a săvârşit propriul atac partea vătămată era deja dezarmată, astfel încât atacul acesteia fusese încheiat, or ambele ipoteze menţionate presupun un atac desfăşurare. În aceste condiţii atacul - încheiat - al părţii vătămate constituie o acţiune ilicită de natură a provoca inculpatului o puternică stare de tulburare, împrejurări ce constituie premisele provocării ca circumstanţă atenuantă legală. Actele iniţiale ale inculpatului - care au ajuns efectiv la cunoştinţa părţii vătămate - nu au valoarea unor acte ilicite, care să înlăture beneficiul provocării, întrucât expresiilor iniţiale adresate martorului N.A. le-a lipsit, aşa cum s-a arătat mai sus, intenţia specifică faptei de insultă, iar agresiunile inculpatului împotriva martorului N.A. nu au prezentat în nici o măsură un caracter într-atât de grav încât să justifice, sub aspectul proporţionalităţii, reacţia părţii vătămate.

S-a reţinut că fapta a fost săvârşită în condiţiile stării de recidivă mare postexecutorie, faţă de condamnările contopite prin sentinţa penală nr. 770 din 21 august 2003 a Tribunalului Bucureşti, definitivă pin neapelare, în pedeapsa rezultantă de 4 ani închisoare, ce a fost executată în regim de detenţie între 26 martie 2001 - 17 decembrie 2003 când inculpatul a fost liberat condiţionat, având de executat un rest de 402 zile închisoare.

Această situaţie de fapt a fost reţinută pe baza următorului material probatoriu: declaraţiile inculpatului S.N., declaraţiile părţii vătămate A.V., declaraţiile martorilor S.I., S.G., S.A., N.I., G.A., N.A.B., M.C., G.N., C.M., I.F., I.A., I.I., N.G., S.N., S.At., R.A., R.M., proba cu înscrisuri.

La individualizarea pedepsei ce a fost aplicată inculpatului instanţa a avut în vedere concurenţa dintre starea de recidivă ca şi cauză de agravare şi provocare ca şi cauză de atenuare şi a ales să facă aplicarea dispoziţiilor art. 76 lit. a) C. pen.

De asemenea, a avut în vedere, conform art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), modalitatea şi împrejurările concrete ale faptei, caracterul esenţial al valorii sociale vizate, împrejurarea că anterior faptei propriu zise, inculpatul a alimentat la rândul său conflictul cu ceilalţi martori din prezenta cauză, elemente ce relevă că inculpatul este la rândul său o personalitate violentă, înclinată spre conflicte. Având în vedere şi antecedenţa penală bogată a inculpatului relevată de fişa de cazier, a apreciat că aplicarea unei pedepse de 7 ani închisoare, în regim de detenţie, este îndestulătoare pentru realizarea scopului preventiv educativ al pedepsei penale.

Împotriva acestei soluţii, în termen legal, au declarat apel, inculpatul S.N. şi parte civilă A.V.

Inculpatul S.N. a criticat soluţia instanţei de fond atăt sub aspectul greşitei soluţionări a laturii penale şi a celei civile.

În ceea ce priveşte soluţionarea laturii penale, inculpatul, prin apărător, a susţinut că în mod greşit a fost condamnat, în loc să fie achitat în baza art. 10 lit. e) C. proc. pen. rap. la art. 44 alin. (2) şi (3) C. pen., întrucât din probatoriul administrat rezultă că a acţionat în stare de legitimă apărare.

De asemenea, inculpatul a solicitat schimbarea încadrării juridice din tentativă la infracţiunea de omor calificat în infracţiunea de vătămare corporală, faţă de împrejurarea că nu a avut intenţia de a ucide victima.

Totodată, a solicitat aplicarea dispoziţiilor art. 320¹ C. proc. pen. , pentru a fi valorificată poziţia sa de recunoaştere a comiterii faptei.

În subsidiar, inculpatul a criticat hotărârea instanţei de fond pentru greşita individualizare a pedepsei aplicate în raport cu prevederile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)

În ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, a solicitat respingerea pretenţiilor civile formulate de partea civilă Spitalul Clinic de Urgenţă, în condiţiile existenţei unei culpe concurente egale a părţii vătămate cu cea a inculpatului.

Partea civilă A.V. a criticat hotărârea atacată atât sub aspectul laturii penale cât şi al laturii civile a cauzei.

În ceea ce priveşte latura penală a cauzei, a criticat greşita reţinere în favoarea inculpatului a dispoziţiilor art. 73 lit. b) C. pen., respectiv scuza provocării.

Pe latura civilă a cauzei, a solicitat majorarea cuantumului daunelor morale.

Prin decizia penală nr. 89/A din 15 martie 2012 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a respins ca nefondate apelurile şi a obligat la cheltuieli judiciare către stat.

Instanţa de apel a reţinut că, probele administrate dovedesc cu certitudine că, inculpatul S.N. este autorul infracţiunii de tentativă la omor săvârşită asupra victimei A.V.

Cu privire la solicitarea inculpatului de a se reţine incidenţa dispoziţiilor art. 44 alin. (2) şi (3) C. pen., privind existenţa legitimei apărări, cauză care înlătură vinovăţia, instanţa de apel a apreciat că cererea este neîntemeiată pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 44 alin. (2) C. pen., este în legitimă apărare acela care săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust, îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes obştesc şi care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obştesc.

De asemenea, în conformitate cu art. 44 alin. (3) C. pen., este de asemenea în legitimă apărare şi acela care din cauza tulburării sau temerii a depăşit limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul.

Din interpretarea dispoziţiilor art. 44 alin. (2) C. pen. se deduc condiţiile legitimei apărări, ca o cauză de natură a înlătura caracterul penal al faptei. Astfel, pe de o parte, se disting condiţii privind atacul ce generează o apărare legitimă iar, pe de altă parte, se deduc condiţiile privitoare la riposta legitimă care trebuie să fie precedată de atac, să se îndrepte împotriva agresorului, să fie necesară pentru înlăturarea atacului şi să fie proporţională cu gravitatea acestuia.

Pentru a se putea reţine existenţa excesului justificat, prevăzut de art. 44 alin. (3) C. pen., este necesar să fie îndeplinite toate condiţiile prevăzute de lege pentru forma tipică a legitimei apărări (condiţii referitoare la atac şi apărare), cu excepţia cerinţei referitoare la proporţionalitatea apărării cu gravitatea atacului, în acest caz depăşirea limitelor unei apărări legitime datorându-se tulburării sau temerii în care se află făptuitorul la momentul comiterii faptei.

S-a reţinut că, analiza incidenţei dispoziţiilor anterior menţionate presupune stabilirea, pe baza probelor administrate, a circumstanţelor şi împrejurărilor concrete în care fapta a fost comisă.

Din conţinutul declaraţiilor inculpatului rezultă că fapta a fost comisă în următoarele circumstanţe: „Am plecat acasă eu cu maşina mea, fratele meu cu a lui şi tata cu a lui, între noi şi tata intercalându-se câteva maşini, între care şi un maxi taxi. După nici 100 m drumul a fost blocat de A.V. şi B. care erau ambii într-o maşină. Au blocat drumul şi ne-au forţat să oprim şi noi maşina. Partea vătămată s-a dat jos din maşină cu sabia, iar B. cu un par. În momentul în care l-am lovit cu pumnul, partea vătămată avea sabia ridicată şi încerca să mă lovească a venit cu sabia spre mine ţinând-o în sus şi înjurând imediat ce a coborât din maşină. După ce l-am lovit cu pumnul în zona feţei, partea vătămată a căzut şi l-am lovit din nou, de 2-3 ori cu picioarele. L-am lăsat conştient când am plecat de acolo. M-am îndepărtat 2 metri m-am urcat în maşină iar partea vătămată a venit spre mine cu sabia încercând să mă taie, după ce cu sabia spărsese luneta din spatele maşinii. A încercat să mă taie prin geamul care era coborât, nu ştiu dacă m-a tăiat în acest moment, însă a tăiat pielea maşinii, eu am deschis uşa de la portiera Jeepului, l-am împins cu ea, am coborât din maşină încercând să fug iar maşina a mai rulat un pic şi s-a oprit într-un stâlp. Partea vătămată, încerca în continuare să mă taie cu sabia, am luat de jos bâta pe care o folosise B. înainte. Arăt că am fugit în spatele maşinii înainte să reuşesc să pun mâna pe bâtă. După ce am luat bâta de jos, am lovit-o pe partea vătămată o dată sau de două ori, partea vătămată m-a lovit în dreptul trunchiului şi în zona piciorului cu sabia, când m-am ridicat să mă apăr. Dacă nu m-aş fi apărat astfel m-ar fi lovit în stomac. La un moment dat am avut suficientă putere să pun mâna pe sabie, moment din care nu îmi mai amintesc ce s-a întâmplat".

Martorii R.A., R.M. şi S.I. (fratele inculpatului) prezenţi la locul săvârşirii faptei, confirmă această succesiune a acţiunilor ce compun situaţia de fapt anterior reţinută, ceea ce conferă valoare probatorie declaraţiei inculpatului. Aşadar, sub aspectul situaţiei de fapt, în acord cu prima instanţă, Curtea a reţinut că, partea vătămată l-a atacat pe inculpat şi anume a blocat în trafic autoturismul în care se afla inculpatul şi s-a îndreptat împotriva acestuia cu o sabie. Inculpatul a ripostat, prin exercitare de violenţe, pentru a respinge atacul cu sabia declanşat de partea vătămată asupra sa şi, astfel, a reuşit să o dezarmeze, după care a urcat în autoturism şi a efectuat manevre pentru a părăsi locul incidentului. În acest moment, partea vătămată a reluat atacul asupra inculpatului, lovind cu sabia luneta autoturismului în care acesta se afla. În continuare, a încercat să-l lovească pe inculpat, cu sabia, prin geamul deschis al autoturismului. În acest context, inculpatul a hotărât să riposteze din nou atacului, a coborât din autoturism împingând pe partea vătămată cu portiera şi a reluat agresiunea asupra acesteia. Într-o primă fază, partea vătămată l-a lovit pe inculpat cu sabia în picior, producându-i leziuni prin tăiere, după care inculpatul s-a înarmat cu o bâtă, găsită la faţa locului, cu care a lovit-o pe partea vătămată în zona capului până ce aceasta a căzut la pământ. Profitând de starea părţii vătămate, inculpatul i-a luat sabia şi a continuat să o lovească cu acest obiect producându-i plăgi tăiate şi înţepate grave.

S-a mai reţinut că, deşi procurorul a apreciat în expozitivul rechizitoriului că se impune reţinerea atât a dispoziţiilor art. 73 lit. a) C. pen. cât şi a celor prevăzute de art. 73 lit. b) C. pen., în mod just, instanţa de fond a reţinut doar incidenţa circumstanţei atenuante legale a provocării. Sub acest aspect, instanţa de apel a apreciat că, cele două circumstanţe atenuante se exclud reciproc, nefiind posibilă aplicarea lor concomitentă, cu privire la o faptă unică, aşa cum a sugerat procurorul de caz.

Potrivit dispoziţiilor art. 73 C. pen., constituie circumstanţe atenuante următoarele împrejurări:

a) depăşirea limitelor legitimei apărări sau ale stării de necesitate;

b) săvârşirea infracţiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, determinată de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violenţă, printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau prin altă acţiune ilicită gravă.

Din examinarea textului de lege menţionat, rezultă că circumstanţa prevăzută de art. 73 lit. a) C. pen. presupune o ripostă din partea unei persoane care nu se află într-o stare de tulburare sau emoţie, or, inculpatul a acţionat într-o stare de tulburare care este de esenţa provocării.

De asemenea, ca un argument în plus, instanţa de apel a considerat că, reţinerea circumstanţei prev. de art. 73 lit. a) C. pen. implică existenţa unui atac imediat sau în curs de desfăşurare, în timp ce în cazul provocării atacul s-a consumat. În cauză, în raport cu situaţia de fapt reţinută, atacul nu mai era în curs de desfăşurare la momentul în care inculpatul a ripostat.

Aşadar, reţinând că inculpatul a acţionat într-o stare de tulburare provocată de atitudinea părţii vătămate, în condiţiile în care la momentul ripostei nu exista un atac în desfăşurare, în mod corect, s-a făcut aplicarea art. 73 lit. b) C. pen.

Instanţa de apel a constatat că, în cuprinsul declaraţiei date în cursul cercetării judecătoreşti partea vătămată contrazice ipoteza existenţei unei provocări din partea inculpatului. Astfel, acesta a arătat că „în data când a avut loc fapta R. cu A., cu M. şi cu tatăl lor, s-au luat de un văr de-al meu pe care îl cheamă N.A.B. Ştiu de la vărul meu că aceste persoane s-au luat de el, acesta mi-a dat telefon şi mi-a spus că îl aleargă cu săbii cu pistoale. Eu eram acasă când mi-a dat telefon, îl auzeam la telefon şi îmi dădeam seama că fuge în timp ce vorbeşte cu mine, şi mi-a spus să vin repede să îl ajut că îl omoară ăştia. N.I. a venit şi m-a luat de acasă cu un autoturism marca F. al unui frate de-al meu şi ne-am dus să vorbim cu familia inculpatului, ne-­am dus să liniştim lucrurile şi nu să ne batem cu ei".  Declaraţia părţii vătămate se coroborează sub acest aspect cu cea a martorului N.I. care a arătat că  „m-am dus cu autoturismul marca F. la A.V., vărul meu, să-i spun ce s-a întâmplat. Ştiam că este bun prieten cu inculpatul şi ceilalţi din familia sa şi poate va aplana conflictul.

Prin urmare, a apreciat că partea vătămată nu s-a aflat într-o stare de tulburare care să justifice modul său de a acţiona şi, pe cale de consecinţă, cererea inculpatului de a fi achitat în baza art. 10 lit. e) C. pen. a fost respinsă ca neîntemeiată.

Totodată, s-a apreciat ca fiind neîntemeiată critica părţii vătămate vizând greşita reţinere a provocării ca circumstanţă atenuantă legală în favoarea inculpatului.

În ceea ce priveşte critica formulată de inculpat vizând greşita încadrare juridică în tentativă la infracţiunea de omor calificat, prev. de art. 20 raportat la art. 174 alin. (1), art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. în loc de infracţiunea de vătămare corporală, prev. de art. 181 C. pen., Curtea de Apel a apreciat că şi aceasta este neîntemeiată pentru următoarele considerente:

Practica judiciară este unanimă în a considera că există tentativă la infracţiunea de omor în cazul în care inculpatul a lovit victima cu un instrument apt de a-i suprima viaţa şi cu intensitate, într-o regiune vitală a corpului, însă rezultatul nu s-a produs, ca urmare a îngrijirilor medicale primite.

Prin urmare, sub aspectul încadrării juridice instanţa de apel a reţinut că, în raport cu modul repetat şi intensitatea loviturilor aplicate părţii vătămate, prin tăiere şi înţepare cu o sabie, în zone anatomice vitale, cauzându-i leziuni traumatice deosebit de grave, ce au necesitat pentru vindecare 55 zile de îngrijiri medicale şi i-au pus viaţa în primejdie, fapta inculpatului întruneşte elementele constitutive ale tentativei la infracţiunea omor calificat, prevăzută în art. 20 raportat la art. 174 alin. (1), art. 175 alin. (1) lit. i) cu aplic. art. 73 lit. b) C. pen.

Cu privire la solicitarea inculpatului, de aplicare a dispoziţiilor art. 320¹ C. proc. pen., având în vedere că a recunoscut comiterea faptei, instanţa de apel a constatat că a fost formulată tardiv.

Prin art. XI din O.U.G. nr. 121/2012 au fost reglementate dispoziţii tranzitorii privind aplicarea potrivit cărora „în cauzele a flate în curs de judecată în care cercetarea judecătorească în primă instanţă începuse anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, dispoziţiile art. 320¹ C. proc. pen. se aplică în mod corespunzător la primul termen cu procedură completă imediat următor intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă".

S-a reţinut că, solicitarea inculpatului nu este întemeiată pe de o parte, întrucât nu a recunoscut în totalitate fapta reţinută în actul de sesizare, nefiind îndeplinite condiţiile impuse de art. 320¹ alin. (2) C. proc. pen., iar pe de altă parte, inculpatul a solicitat aplicarea art. 320¹ C. proc. pen., după dezbateri, aşadar după termenul cu procedură completă imediat următor intrării în vigoare a ordonanţei de urgenţă.

În ceea ce priveşte individualizarea pedepsei aplicate inculpatului, Curtea de Apel Bucureşti a apreciat că funcţia de reeducare a pedepsei poate fi realizată numai printr-o justă individualizare a acestei sancţiuni, ceea ce presupune stabilirea unui cuantum care să ţină seama în egală măsură de natura şi gravitatea faptei dar şi de persoana inculpatului. A realiza o corectă individualizare a pedepsei înseamnă a acorda semnificaţia cuvenită tuturor acestor date ce ţin de gradul de pericol social al faptei, de persoana inculpatului dar şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

Instanţa de prim control judiciar a apreciat ca neîntemeiate criticile formulate de către inculpat şi partea vătămată, întrucât în cauză pedeapsa aplicată reflectă respectarea principiului proporţionalităţii între gravitatea faptei comise şi profilul socio-moral şi de personalitate al inculpatului, nejustificându-se micşorarea pedepsei.

Cu privire la criticile formulate de inculpat şi partea vătămată cu privire la soluţionarea laturii civile a cauzei, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Sub aspectul prejudiciului material, dispoziţiile art. 14 alin. (3) C. proc. pen., potrivit cărora repararea pagubei se va face potrivit legii civile, trebuie coroborate cu prevederile art. 998-999 C. civ., care prevăd condiţiile în care poate fi angajată răspunderea civilă delictuală şi dispoziţiile art. 1169 C. civ. potrivit căruia cel ce formulează o pretenţie în faţa instanţei trebuie să o dovedească.

S-a reţinut că partea vătămată A.V. s-a constituit parte civilă cu suma de 160.000 euro reprezentând daune materiale însă pentru că nu a făcut dovada întinderii prejudiciului s-a apreciat că, în mod just, instanţa de fond a respins solicitarea părţii civile A.V. de a i se acorda daune materiale.

Referitor la cererea părţii civile de majorarea cuantumului daunelor morale, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial este greu de făcut, greutate care rezidă mai ales din imposibilitatea de a le cuantifica ca pe un pretium dolores, ca o compensare a suferinţelor fizice şi psihice, şi include o doză de aproximare, însă instanţa de apel, în acest demers, a luat în considerare finalitatea instituirii daunelor morale, faptul că aceste daune morale se acordă într-un cuantum suficient pentru a realiza o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, dar în acelaşi timp nu trebuie să se transforme într-o sursă de venit nejustificată, respectiv într-o îmbogăţire fără just temei.

Faţă de împrejurarea că infracţiunea a fost comisă în stare de provocare, chiar dacă producerea prejudiciului este consecinţa nemijlocită a activităţii inculpatului, s-a apreciat că victima trebuie să suporte totuşi o parte din acest prejudiciu, deoarece ea este cea care a determinat prin comportarea sa necorespunzătoare, săvârşirea, de către inculpat, a faptei care a pricinuit paguba. În consecinţă, s-a apreciat că, în mod corect, inculpatul nu a fost obligat să repare integral prejudiciul moral, ci numai 50%, parte corespunzătoare culpei sale, potrivit regulilor referitoare la stabilirea întinderii răspunderii civile în caz de culpă comună.

Instanţa de apel a mai apreciat că suma de 10.000 euro, echivalent în lei la data plăţii, constituie o reparaţie adecvată şi suficientă a prejudiciului moral cauzat părţii civile, în condiţiile reţinerii culpei concurente egale cu a inculpatului.

Totodată, a constatat că, în mod just, a fost obligat inculpatul S.N. la plata sumei de 4.481,98 RON către partea civilă Spitalul Clinic de Urgenţă S.P., reprezentând cheltuieli de spitalizare.

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de apel, în termen legal, au declarat recurs, partea civilă A.V. şi de inculpatul S.N.

Recurentul inculpat a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 385⁹ pct. 6, 14, 17, 17² C. proc. pen.

A susţinut în cadrul cazului de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 17² C. proc. pen., în principal că, în mod greşit nu au fost reţinute dispoziţiile art. 44 alin. (3) C. pen., pe cale de consecinţă, a solicitat casarea hotărârii atacate şi rejudecând achitarea inculpatului în temeiul art. 11 pct. 2 lit. b) rap. la art. 10 lit. e) C. proc. pen.

A mai susţinut că, au fost încălcate dispoziţiile art. 356 şi 357 C. proc. pen.

De asemenea, a susţinut că potrivit art. 350 C. proc. pen. instanţa avea obligaţia ca prin hotărâre să se pronunţe asupra stării de libertate a inculpatului.

În cadrul aceluiaşi caz de casare a solicitat admiterea recursului şi aplicarea dispoz. art. 320¹ C. proc. pen.

Cu privire la cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 17 C. proc. pen. a susţinut că faptei i s-a dat o încadrare juridică greşită reţinând în mod greşit, în sarcina inculpatului săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 20 rap. la art. 174-175 lit. i) C. pen. în loc de art. 182 alin. (2) C. pen., astfel că, se impune schimbarea încadrării juridice în sensul celor de mai sus.

În susţinerea cazului de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 6 C. proc. pen. a susţinut că instanţa de fond a încălcat dreptul la apărare al inculpatului.

În final, invocând cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 14 C. proc. pen. a susţinut că instanţa de fond şi instanţa de control judiciar au făcut o greşită individualizare a pedepsei aplicate şi, prin urmare a solicitat reţinerea în favoarea inculpatului a circumstanţelor prevăzute de art. 73 lit. b) C. pen. şi art. 74 lit. c) C. pen. chiar dacă se reţine art. 320¹ C. proc. pen. şi aplicarea unei pedepse spre minimul special prevăzut de lege.

Recurenta parte civilă, invocând pe latură penală cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 14 C. proc. pen. a susţinut că în mod greşit instanţele au reţinut circumstanţa atenuantă legală prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen., respectiv a scuzei provocării.

Pe latură civilă a susţinut că suma de 10.000 euro acordată de instanţe este foarte mică în raport de suferinţele fizice şi psihice suferite de către partea vătămată.

Examinând hotărârea recurată prin prisma criticilor aduse, a aspectelor de nelegalitate şi netemeinicie invocate, în baza actelor aflate la dosarul cauzei, dar şi în raport cu prevederile art. 385⁶ alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie expune:

1. Analizând, cu prioritate, motivul de recurs care se circumscrie cazului de casare care, în situaţia în care ar fi incident, ar conduce, potrivit art. 385¹⁵ pct. 2 lit. c) C. proc. pen., la casarea hotărârii şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, Înalta Curte arată că, potrivit pct. 6 art. 385⁹ alin. (1) C. proc. pen., hotărârea este supusă casării dacă judecata a avut loc în lipsa apărătorului.

În legătură cu această critică formulată de recurentul inculpat sub aspectul încălcării dreptului la apărare, Înalta Curte constată că nu este neîntemeiată având în vedere că inculpatul la termenul din data de 21 septembrie 2011 a fost asistat de un apărător ales, astfel că hotărârea atacată nu este lovită de nulitate absolută care să impună casarea acesteia, dreptul la apărare nefiind încălcat dacă nu sunt prezenţi toţi apărătorii angajaţi în cauză şi, de aceea nu se impune trimiterea cauzei spre rejudecare.

De asemenea, se observă că, la dosarul cauzei nu există nicio cerere din partea vreunui apărător ales al inculpatului de lăsarea cauzei la a doua strigare, în condiţiile în care aveau termen în cunoştinţă.

Mai mult decât atât, după închiderea dezbaterilor, al doilea apărător ales al inculpatului, avocatul P.D. a depus, în scris, prin registratură o cerere prin care a învederat instanţei de fond că a reziliat contractul de asistenţă juridică cu inculpatul S.N. pentru neachitarea onorariului convenit, astfel că, nu înţelege să-i mai asigure apărarea.

Ca urmare, se constată, pentru considerentele expuse, că judecarea cauzei de către instanţa de fond s-a realizat cu deplina respectare a dispoziţiilor art. 171 C. proc. pen., motiv pentru care Înalta Curte apreciază că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 6 C. proc. pen.

De altfel, în cauză nu au fost încălcate nici dispoz. art. 6 parag. 3 lit. b) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului aşa cum pretinde inculpatul, fiind realizată o apărare efectivă a intereselor inculpatului.

2. Referitor la criticile formulate de recurentul inculpat întemeiate pe cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 17² C. proc. pen. privitor la ipoteza în care hotărârile sunt supuse casării în condiţiile în care sunt contrare legii sau cănd prin hotărâre s-a făcut o greşită aplicare a legii se constată următoarele:

Din examinarea lucrărilor dosarului, rezultă că instanţele au reţinut corect fapta şi vinovăţia inculpatului, au dat o încadrare juridică corespunzătoare şi au individualizat în mod just pedeapsa aplicată.

Înalta Curte în acord cu instanţa de apel, constată fundamentat că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile expres prevăzute de art. 44 alin. (2) şi (3) C. pen. astfel că, nu se impune achitarea inculpatului în temeiul art. 11 pct. 2 lit. b) rap. la art. 10 lit. e) C. proc. pen.

Legitima apărare presupune în primul rând un atac, o acţiune agresivă îndreptată împotriva uneia din valorile apărate de lege. Fără existenţa atacului nu poate exista în genere apărare şi deci nici legitimă apărare.

Potrivit dispoziţiilor art. 44 alin. (2) C. pen. este în stare de legitimă apărare acela care săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac material direct, imediat şi injust îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes obştesc şi care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obştesc.

Pentru a se reţine legitima apărare este necesar ca fapta să fie comisă aproape concomitent sau imediat după exercitarea atacului şi să existe o disproporţionalitate între atac şi apărare. Din probele administrate în cauză nu rezultă că partea vătămată a avut un asemenea comportament violent care să-l determine pe inculpat să adopte o atitudine atât de agresivă.

În speţă, rezultă că, partea vătămată a blocat în trafic autoturismul în care se afla inculpatul şi a iniţiat acţiunea atacându-l cu o sabie în această primă etapă a conflictului, inculpatul a ripostat atacului şi a exercitat violenţe asupra părţii vătămate, dezarmând-o de sabie, după care a încercat să părăsească locul faptei. Astfel, în raport cu evoluţia conflictului, necesitatea unei riposte a inculpatului, nevoia de se apăra pe sine, a fost justificată într-o primă fază, însă nu l-a pus în situaţia de a fi în legitimă apărare, întrucât odată cu dezarmarea părţii vătămate, raportul de forţe s-a schimbat şi atacul nu a mai reprezentat un pericol iminent pentru inculpat.

Deşi conflictul părea a fi încetat, partea vătămată a reluat atacul asupra inculpatului începând să lovească cu sabia în autoturismul inculpatului şi apoi, prin geamul deschis al portierei, a încercat să-l rănească, acesta a oprit autoturismul şi a reluat conflictul cu partea vătămată, nefiind justificată apărarea întrucât inculpatul avea posibilitatea să plece de la locul comiterii faptei.

Apoi, partea vătămată a lovit inculpatul cu sabia în picior, producându-i leziuni prin tăiere, după care inculpatul s-a înarmat cu o bâtă, găsită la faţa locului, cu care a lovit-o pe victimă în zona capului, producându-i plăgi tăiate şi înţepate grave până ce aceasta a căzut la pământ.

Inculpatul ca şi în prima etapă a conflictului, a continuat exercitarea de violenţe, după ce a trântit la pământ victima şi a dezarmat-o, deşi nu mai exista un atac în desfăşurare care să justifice lovirea şi producerea unor leziuni grave care să-i pună viaţa în primejdie astfel că, inculpatul nu se mai afla în faţa unui atac imediat, de natură să-i primejduiască viaţa.

Pe cale de consecinţă, având în vedere că nu sunt îndeplinite condiţiile legitimei apărări, nu se poate reţine nici incidenţa excesului scuzabil reglementat de art. 44 alin. (3) C. pen. ca stare de atenuare întrucât la momentul la care inculpatul a săvârşit propriul atac partea vătămată era deja dezarmată, astfel încât atacul acesteia fusese încheiat, or ambele ipoteze menţionate presupun un atac desfăşurare.

Nici criticile privind încălcarea dispoziţiilor prevăzute de art. 350 şi 357 C. proc. pen. nu sunt întemeiate, Înalta Curte constată că, dispozitivul hotărârii atacate cuprinde toate menţiunile prevăzute de lege şi, totodată, instanţa nu aveau obligaţia să se pronunţe asupra măsurii arestării preventive ţinând seama de faptul că inculpatul a fost cercetat pe tot parcursul procesului penal în stare de libertate.

În legătură cu solicitarea inculpatului referitoare la aplicabilitatea dispoziţiilor prevăzute de art. 320¹ C. proc. pen. se constată, pe de o parte că, această solicitare a fost formulată după închiderea dezbaterilor, respectiv la data de 15 februarie 2012 deci după termenul cu procedură completă imediat următor intrării în vigoare a O.U.G. nr. 121/2012, iar pe de altă parte, inculpatul nu a recunoscut în totalitate fapta reţinută în actul de sesizare, astfel că, în mod corect, instanţa de apel a respins cererea inculpatului ca tardivă.

3. În virtutea cazului de casare prevăzut de pct. 17 al art. 385⁹ alin. (1) C. proc. pen., inculpatul a solicitat schimbarea încadrării juridice din infracţiunea săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 20 rap. la art. 174-175 lit. i) C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen.

Înalta Curte apreciază că, raportat la modalitatea în care inculpatul S.N. a acţionat, exercitând acte de agresiune fizică cu o sabie asupra părţii vătămate, provocându-i leziuni prin tăiere şi înţepare, în mod repetat, ce au necesitat pentru vindecare 55 zile de îngrijiri medicale, şi care i-au pus viaţa în pericol, a acţionat cu intenţia de a suprima viaţa părţii vătămate. În mod corect s-a reţinut în considerentele hotărârii, intenţia inculpatului a fost aceea de a ucide partea vătămată rezultând din activitatea materială, obiectivă, desfăşurată de acesta, şi anume a lovit cu intensitate victima, cu un instrument apt de a ucide, respectiv sabie, în regiuni vitale a corpului producându-i mai multe plagă prin tăiere şi escoriaţii la nivelul întregului corp, care i-a pus viaţa în primejdie.

Prin urmare, sub aspectul laturii subiective fapta a fost comisă cu intenţia de a ucide, fiind întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de omor, în forma tentativei.

Sub aspectul laturii subiective, în cazul infracţiunii de vătămare corporală infractorul acţionează cu intenţia generală de a lovi o persoană, în timp ce în cazul tentativei la infracţiunea de omor, în mod evident, acţionează cu intenţia de a ucide. În cauză actele de punere în executare a rezoluţiei infracţionale constând în acţiunea de a aplica lovituri cu o sabie victimei cu consecinţa producerii unor plăgi tăiate şi înţepate grave, relevă intenţia de a ucide şi nu intenţia generală de a lovi o persoană ori a-i aplica o corecţie, aşa cum a susţinut inculpatul.

În cazul infracţiunii prevăzute de art. 182 C. pen. făptuitorul nu urmăreşte moartea victimei şi nici nu acceptă acest rezultat, el acţionând numai în vederea vătămării corporale a victimei dar în condiţii susceptibile de a-i produce moartea.

Drept urmare, pentru a exista intenţia de a ucide, prevederea trebuie raportată la rezultatul faptei, or, în mod evident, inculpatul a prevăzut că prin lovirea victimei cu o sabie, în zone vitale, rezultatul ar putea fi unul letal, prin modul în care a acţionat, inculpatul a urmărit să suprime viaţa victimei.

Ca atare, cererea formulată de inculpat în sensul schimbării încadrării juridice a faptei nu este întemeiată motiv pentru care, Înalta Curte reţine că nu este incident în cauză cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 17 C. proc. pen.

4. În ceea ce priveşte criticile formulate atât de către recurentul inculpat, cât şi de către recurentele părţi civile, fundamentate pe cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 14 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acestea nu pot fi primite.

Se reţine în acest sens că, în speţă, s-a făcut o corectă individualizare a pedepsei de către instanţa de apel, prin evaluarea tuturor criteriilor specifice acestui proces de alegere a sancţiunii celei mai adecvate, în vederea atingerii finalităţilor acesteia, în cauză negăsindu-şi astfel aplicabilitatea cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 14 C. proc. pen.

Înalta Curte reţine că în cauză, în procesul individualizării pedepsei, pornind de la criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), pedeapsa de 7 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă la omor calificat a fost stabilită într-un cuantum corespunzător circumstanţelor reale ale săvârşirii infracţiunii, având în vedere împrejurările comiterii faptei şi consecinţele acesteia.

De altfel, prin hotărârea atacată, în mod corect, s-a reţinut că, faţă de împrejurările şi modalitatea în care a fost comisă fapta, de gravitatea deosebită a acesteia, de periculozitatea de care a dat dovadă inculpatul, dar şi de starea de recidivă postexecutorie în care se afla, criterii în raport cu care instanţa de fond a dozat corespunzător atât cuantumul, cât şi modalitatea de executare a pedepsei aplicate, ţinând seama şi de circumstanţa atenuantă a provocării prev. de art. 73 lit. b) C. pen. reţinută în favoarea inculpatului.

În ceea ce priveşte solicitarea inculpatului de aplicare a dispoziţiilor art. 74 lit. c) C. pen. se constată că existenţa acestor împrejurări enumerate exemplificativ în art. 74 C. pen. nu obligă instanţa de judecată să le considere circumstanţe atenuante şi să reducă sau să schimbe pedeapsa principală, deoarece, din redactarea dată textului art. 74 C. pen., rezultă că recunoaşterea unor atari împrejurări drept circumstanţă atenuantă este lăsată la aprecierea instanţei de judecată. În această apreciere se va ţine seama de pericolul social concret al faptei săvârşite, de ansamblul împrejurărilor în care s-a săvârşit infracţiunea, de urmările produse, ca şi de orice elemente de apreciere privitoare la persoana infractorului.

Pe de altă parte, nici solicitarea recurentei părţi civile, în sensul majorării cuantumului pedepsei, nu se priveşte ca fiind întemeiată, Înalta Curte reţinând în acest sens că pedeapsa aplicată inculpatului se încadrează în limitele prevăzute de lege, fiind aptă să răspundă scopului preventiv şi de reeducare al pedepsei, consfinţit prin dispoziţiile art. 52 C. pen., cât şi principiului proporţionalităţii între gravitatea concretă a faptei şi datele personale ale inculpatului şi sancţiunea aplicată.

În consecinţă, apreciind, pentru motivele anterior expuse, că pedeapsa stabilită a fost corect individualizată, fiind aptă să asigure reeducarea inculpatului şi realizarea scopului preventiv-educativ prevăzut de art. 52 C. pen., Înalta Curte constată că nu se impune reducerea acesteia, nefiind incident în speţă cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 14 C. proc. pen.

În legătură cu celelalte critici formulate de recurentele părţi civile sub aspectul laturii civile a cauzei, Înalta Curte constată că şi acestea sunt neîntemeiate.

Referitor la daunele morale, se reţine că, în raport de criteriul gravităţii prejudiciului moral cauzat părţilor civile, dar şi de criteriul echităţii - în funcţie de care indemnizaţia (despăgubirea) trebuie să fie raţională, echitabilă, încât să asigure efectiv o compensare suficientă, iar nu exagerată, a prejudiciului moral cauzat, instanţa urmărind o justă şi integrală desdăunare a acestora, a apreciat corect asupra cuantumului sumelor acordate cu acest titlu.

Această cuantificare nu este supusă unor criterii legale de determinare. În acest caz, cuantumul daunelor morale se stabileşte prin apreciere, urmare a aplicării de către instanţa de judecată a criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite de partea civilă în plan psihic, importanţa valorilor lezate şi măsura în care a fost afectată situaţia familială şi socială a părţii civile.

Evaluarea daunelor morale, chiar atunci când existenţa lor este evidentă, de regulă nu se poate face prin folosirea unor criterii obiective, ci doar pe baza unei aprecieri subiective, în care rolul hotărâtor îl au posibilităţile de orientare a judecătorilor în cunoaşterea sufletului uman şi a reacţiilor sale. De aceea, referitor la daunele morale, nu se poate pune problema evaluării lor precise în bani, în adevăratul sens al cuvântului, dar această împrejurare nu îl poate împiedica, prin ea însăşi, pe judecător ca, prin apreciere, să stabilească nivelul despăgubirilor, care, în circumstanţele unui caz dat, ar putea constitui o reparaţie suficientă.

Raportat la argumentele şi indiciile din care rezultă măsura afectării drepturilor nepatrimoniale prin acţiunea exercitată de inculpat, Înalta Curte constată că sumele stabilite cu titlu de daune morale în cuantum de 10.000 euro reprezintă o apreciere - echitabilă, corespunzătoare prejudiciului moral efectiv produs.

În lumina acestor consideraţii, criticile formulate de partea civilă A.V. şi de inculpatul S.N. împotriva deciziei penale nr. 89/A din 15 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, apar ca nefiind întemeiate, astfel că, neexistând nici motive care, examinate din oficiu, să determine casarea hotărârilor, recursurile declarate în cauză vor fi respinse ca nefondate, în baza art. 385¹⁵ pct. 1 lit. b) C. proc. pen.

În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen. recurenta parte civilă şi recurentul inculpat vor fi obligaţi la plata cheltuielilor judiciare către stat, în care se va include şi onorariul cuvenit pentru apărarea din oficiu, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de partea civilă A.V. şi de inculpatul S.N. împotriva deciziei penale nr. 89/A din 15 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.

Obligă recurenta parte civilă A.V. la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Obligă recurentul inculpat S.N. la plata sumei de 250 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 3 decembrie 2012.

← ICCJ. Decizia nr. 1755/2010. Penal. Plângere împotriva...		ICCJ. Decizia nr. 1795/2010. Penal. Plângere împotriva... →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

ICCJ. Decizia nr. 3972/2010. Penal. Infractiuni la legea privind drepturile de autor şi drepturile conexe (Legea nr.8/1996). Recurs