ICCJ. Decizia nr. 4164/2010. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 4164/2010
Dosar nr. 661/36/2010
Şedinţa publică din 22 noiembrie 2010
Asupra recursului penal de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 64/P din 4 iunie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare a plângerii formulate de petiţionara Uniunea Naţională a Barourilor din România - Baroul Constanţa - împotriva rezoluţiei pronunţată în Dosarul nr. 896/P/2009 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanţa la data de 19 martie 2010, în favoarea Judecătoriei Constanta.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut următoarele:
Prin rezoluţia procurorului dată în Dosar nr. 896/P/2009 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanţa la data de 19 martie 2010, s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de numiţii A.C., F.P., B.Ş., C.C., D.V.G., E.M., I.S.I., M.E., M.G., N.C., S.S. şi S.P. cu privire la săvârşirea infracţiunii prev. de art. 25 din Legea nr. 51/1995 rap. la art. 281 C. pen., rezoluţie confirmată prin rezoluţia Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanţa dată în Dosar nr. 141/II/2/2010.
Pentru a se da această soluţie s-a reţinut că persoanele menţionate mai sus au funcţionat ca avocaţi în cadrul Uniunii Naţionale a Barourilor din România - structura B., fără însă a fi înscrişi în Tabloul avocaţilor Uniunii Naţionale a Barourilor din România, având convingerea că fac parte dintr-un barou legal constituit şi prin urmare nu sunt întrunite elementele ale infracţiunii de exercitare fără drept a profesiei de avocat prev. de art. 25 din Legea nr. 51/1995 rap. la art. 281 C. pen.
Instanţa de fond a reţinut că potrivit art. 2781 alin. (1) C. proc. pen., plângerea împotriva rezoluţiei de netrimitere în judecată se face la instanţa competentă să judece cauza în primă instanţă.
Raportat la competenţa după materie, infracţiunea prev. de art. 25 din Legea nr. 51/1995 rap. la art. 281 C. pen. este de competenţa judecătoriei.
Aspectul care se impune a fi analizat în prezenta cauză este dacă sunt incidente dispoziţiile prev. art. 28 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. care ar atrage competenţa după calitatea persoanei în prima instanţă a Curţii de Apel cu privire la ";infracţiunile săvârşite de avocaţi";.
Din adresa nr. 832/03 iunie 2010 a Uniunii Naţionale a Barourilor din România - Baroul Constanţa, a rezultat că niciuna dintre persoanele la care petiţionarul a făcut referire în plângerea sa nu are calitatea de avocat.
Din actele şi lucrările dosarului, a rezultat că faptele avute în vedere în rezoluţia procurorului dată în Dosar nr. 896/P/2009 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanţa la data de 19 martie 2010 au fost săvârşite de făptuitorul S.P. în perioada iunie 2004 - octombrie 2006 şi de făptuitorul F.P. în data de 16 septembrie 2003, deci înainte ca aceştia să dobândească calitatea de poliţist cu atribuţii judiciare (la data de 17 noiembrie 2006), respectiv de avocat în Baroul Tulcea (la data de 15 martie 2008).
Curtea de Apel reţine că pentru a atrage competenţa după calitatea persoanei a unei anumite instanţe, făptuitorul trebuie să aibă calitatea cerută de lege la momentul săvârşirii faptei; dobândirea unei anumite calităţi după momentul săvârşirii faptei nu atrage competenţa specială după calitatea persoanei.
Faţă de considerentele expuse, Curtea de Apel reţine că la data săvârşirii faptelor niciunul dintre făptuitori nu avea calitatea specială de natură a atrage competenţa în primă instanţă a tribunalului sau Curţii de Apel.
În speţă, cu privire la infracţiunea de exercitare fără drept a profesiei de avocat prev. de art. 25 din Legea nr. 51/1995 rap. la art. 281 C. pen., Curtea a constatat că doar acele persoane care-şi desfăşoară activitatea în baza legii pot învedera caracterul legitim al calităţii de avocat, situaţie în care nu se află făptuitorii, nefiind astfel incidente prev. art. 28 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
În acest sens, instanţa a reţinut că în cauză, în cursul urmăririi penale s-a ivit un conflict negativ de competenţă privind efectuarea urmăririi penale între Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa şi Parchetul de pe lângă Judecătoria Constanţa, conflict soluţionat prin Ordonanţa din 26 noiembrie 2007 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dată în Dosar nr. 15236/4454/2007, prin care s-a stabilit competenţa de efectuare a cercetărilor penale în cauză în favoarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanţa, reţinându-se că ";făptuitorii au exercitat activităţi de asistenţă juridică specifică profesiei de avocat, în condiţiile în care nu aveau calitatea de avocat înscris într-un barou component al Uniunii Naţionale a Barourilor din România";.
Faţă de ansamblul considerentelor expuse, instanţa a constatat că în cauză competenţa de soluţionare a plângerii formulate de către petentă, în temeiul art. 2781 alin. (1) C. proc. pen., revine judecătoriei.
În consecinţă, Curtea de Apel a admis excepţia de necompetenţă materială invocată din oficiu şi în temeiul art. 42 C. proc. pen. a declinat competenţa de soluţionare a plângerii formulată de petenta Uniunea Naţională a Barourilor din România - Baroul Constanţa împotriva rezoluţiei procurorului dată în Dosar nr. 896/P/2009 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanţa la data de 19 martie 2010, confirmată prin rezoluţia Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanţa dată în Dosar nr. 141/II/2/2010 la data de 26 aprilie 2010, în favoarea Judecătoriei Constanţa.
Împotriva sentinţei de declinare a competenţei a declarat recurs intimatul B.Ş.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie examinând recursul în conformitate cu dispoziţiile art. 38514 C. proc. pen. cu referire la art. 2781 alin. (1) C. proc. pen. constată următoarele:
În concordanţă cu principiul nemo indere sine actore, după care organul judiciar trebuie sesizat de către un alt organ sau de către o persoană, este obligatorie verificarea, din oficiu, atât a regularităţii sesizării, cât şi competenţa.
Urmare verificării din oficiu a competenţei, instanţa de judecată poate adopta două soluţii:
- prima, să constate că este competentă să judece cauza, situaţie în care se învesteşte cu judecarea acesteia şi trece la cercetarea judecătorească sau continuă judecarea cauzei;
- a doua, constată că nu este competentă să judece cauza, situaţie în care se desesizează sau se dezînvesteşte, după caz, în favoarea instanţei pe care o consideră competentă.
În cauza dedusă judecăţii, instanţa de fond, după ce a pus în discuţia părţilor excepţia de necompetenţă materială, a adoptat a doua soluţie, dezînvestindu-se, cu consecinţa trimiterii cauzei la instanţa competentă, respectiv Judecătoria Constanţa.
Declinarea de competenţă este examinată sub două aspecte: substanţial şi formal. Sub aspect substanţial, declinarea de competenţă este manifestarea de voinţă a instanţei, sesizate sau învestite, de a nu proceda la judecarea unei cauze pe care o apreciază ca fiind de competenţa unei alte instanţe. Sub aspect formal, declinarea de competenţă este însuşi actul procedural în care este consemnată manifestarea de voinţă a instanţei, care se consideră necompetentă şi dispoziţia ca dosarul să fie trimis instanţei apreciate ca fiind competentă, potrivit legii.
Hotărârea de declinare a competenţei este actul de sesizare a instanţei considerate competente iar aceasta, potrivit art. 42 alin. (4) C. proc. pen. nu este spusă apelului şi nici recursului.
Hotărârea este doar indicativă de competenţă, la fel ca şi rechizitoriul, astfel că, instanţa de trimitere este obligată să-şi verifice competenţa, învestindu-se cu judecarea numai dacă se consideră competentă.
În acelaşi sens, însăşi partea poate invoca excepţia de necompetenţă a instanţei de trimitere care la rândul său, poate, în condiţiile legii să se dezînvestească, dând naştere la un conflict negativ de competenţă.
În atare codiţii, cum hotărârea de declinare nu este supusă niciunei căi de atac, iar, în temeiul art. 3851 alin. (1) pct. 1 lit. a) teza a II-a, va respinge ca inadmisibil recursul declarat de intimatul B.Ş. împotriva Sentinţei penale nr. 64 din 4 iunie 2010 a Curţii de Apel Constanţa.
În temeiul art. 192 C. proc. pen., va obliga recurentul petiţionar la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de intimatul B.Ş. împotriva Sentinţei penale nr. 64/P din 4 iunie 2010 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie.
Obligă recurentul intimat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 22 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 8/2010. Penal. Abuz în serviciu contra... | ICCJ. Decizia nr. 806/2010. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
