ICCJ. Decizia nr. 4245/2010. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 4245/2010
Dosar nr. 2544/114/2010
Şedinţa publică din 26 noiembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 200 din 24 decembrie 2009 pronunţată de Tribunalul Buzău, inculpatul O.G.I. (fiul lui C. şi I.P., născut în Râmnicu Sărat, judeţul Buzău, studii 12 clase, căsătorit, 2 copii, recidivist, domiciliat în comuna Râmnicelu, sat Ştiubeiu, judeţul Buzău, C.N.P. (...), în prezent aflat în Penitenciarul Ploieşti) a fost condamnat, în baza art. 197 alin. (1), alin. (2) lit. b1) şi alin. (3) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), la pedeapsa de 15 ani închisoare.
S-a dispus ca pe termen de 6 ani, inculpatul să fie lipsit de drepturile menţionate în art. 64 lit. a) alin. (2), lit. b) şi lit. d) C. pen.
În baza art. 203 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), acelaşi inculpat a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani închisoare.
În baza art. 33 lit. a) - art. 34 lit. b) C. pen., s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 15 ani închisoare.
Pe termen de 6 ani s-a dispus ca inculpatul să fie lipsit de drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) alin. (2), (3) şi lit. d) C. pen. ca pedeapsă complementară.
S-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 71 şi art. 64 lit. a) alin. (2) lit. b) şi lit. d) C. pen.
S-a constatat că inculpatul este arestat în altă cauză.
A fost obligat inculpatul la 500 milioane lei vechi cu titlu de daune morale către partea vătămată O.R.O., domiciliată în Puieşti, sat Puieştii de Jos, judeţul Buzău, sau 50.000 RON.
A fost obligat inculpatul şi la 400 RON cheltuieli judiciare către stat şi la 100 RON onorariu avocat oficiu.
În motivarea sentinţei, instanţa de fond a reţinut următoarele:
După o perioadă de concubinaj începută în decembrie 2000 cu N. care avea o fetiţă, R.O., născută la 29 ianuarie 1998, fără paternitate stabilită, inculpatul O.G.I. a fost încarcerat şi de la data de 27 octombrie 2002 a executat în cadrul Penitenciarului Focşani pedeapsa de 4 ani închisoare la care a fost condamnat de Judecătoria Râmnicu Sărat prin Sentinţa penală nr. 898 din 07 decembrie 2002, pedeapsă ce constituie primul termen al recidivei postexecutorii, prevăzută de art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP)
După liberarea condiţionată dispusă la 27 aprilie 2005, inculpatul s-a căsătorit cu N. la data de 28 mai 2005, iar la data de 17 ianuarie 2007 recunoaşte paternitatea minorei R.O. care a devenit astfel, fiica sa legitimă.
În perioada 2005 - 2007, soţii O. au fost plecaţi la muncă în Spania, timp în care minora a rămas în grija bunicii materne.
În luna ianuarie 2007 inculpatul a revenit în ţară, iar în Spania a rămas soţia sa. Inculpatul şi-a stabilit domiciliul în locuinţa părinţilor săi şi a luat-o pe R.O. cu el în casă, motivând că se ocupă personal de creşterea acesteia. În toată această perioadă, folosind un limbaj verbal ameninţător, dar şi lovirea cu palma şi piciorul, inculpatul a obligat-o pe minoră, şi de două ori pe zi, aşa după cum aceasta precizează şi nu sunt elemente de fapt care să o contrazică, să întreţină cu el raporturi sexuale normale, dar şi orale şi anale.
Pierderea virginităţii este urmarea raporturilor sexuale normale pe care inculpatul le-a practicat în perioada 2007- 2009 cu fiica sa şi nici o probă nu combate această constatare certă şi nici nu permite a reţine că pierderea virginităţii părţii vătămate minore este efectul relaţiei sexuale normale a acesteia cu un alt bărbat aşa cum a susţinut inculpatul.
Printr-o analiză logico-juridică se impune şi constatarea că activitatea infracţională a inculpatului, constând în obligarea minorei să întreţină relaţii sexuale normale şi anormale cu el dovedită cu probele directe rezultate din declaraţiile martorilor Ş.V. şi S.A., comisă în luna martie 2009, este urmarea unor nenumărate acte asemănătoare săvârşite în perioada 2006 - 2009, aşa cum a declarat partea vătămată.
Fapta inculpatului O.G.I. de a o supune pe fiica sa minoră în vârstă de 9 ani - vârstă la care nu se poate susţine că aceasta ar fi avut măcar reprezentări vagi în legătură cu ceea ce semnifică biologic şi moral un act sexual, pentru a fi putut să ia o hotărâre în deplină cunoştinţă de cauză -, unor acte sexuale normale şi anormale, în mod repetat după lovirea acesteia cu palma şi piciorul, după ameninţarea verbală şi izolarea la domiciliu în anumite perioade de timp, pe măsura trecerii timpului, minora realizând monstruozitatea sexuală la care era supusă, a fost încadrată în drept în dispoziţiile de art. 203 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 197 alin. (2) lit. b1) şi alin. (3) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) În cauză s-au reţinut incidenţa şi efectul dispoziţiilor art. 33 lit. b) C. pen., referitoare la concursul ideal de infracţiuni.
La individualizarea pedepselor, instanţa de fond a avut în vedere, în principal, pericolul social deosebit al inculpatului, persoană condamnată pentru infracţiuni de violenţă, dar şi împotriva patrimoniului, având calitatea de recidivist, dar şi de inculpat trimis în judecată pentru infracţiunea de proxenetism în Dosarul nr. 1221/287/2009 al Judecătoriei Râmnicu Sărat, total refractară pe parcursul urmăririi penale şi al cercetării judecătoreşti, a cărei activitate de recunoaştere a paternităţii poate constitui un element forte de premeditare a activităţii de molestare a unei fetiţe pe care a supus-o monstruos tuturor practicilor perverse şi sexuale. În acelaşi timp, instanţa de fond a apreciat pericolul social al infracţiunilor comise, prin prisma condiţiilor de agravare prevăzute de art. 33 lit. b) şi de art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), dar şi prin limitele pedepselor prevăzute de lege, care califică aceste fapte penale drept infracţiuni grave.
În contextul elementelor de fapt şi personale ale inculpatului mai sus expuse, judecătorul fondului a apreciat că o pedeapsă de 3 ani închisoare aplicată pentru infracţiunea de incest şi o pedeapsă de 15 ani închisoare, stabilită pentru infracţiunea de viol comisă asupra fiicei sale ce nu a împlinit vârsta de 15 ani, sunt pedepse de natură să răspundă pericolului social real al inculpatului şi al fiecăreia dintre infracţiunile comise de acesta. Alături de pedeapsa cea mai grea de 15 ani închisoare, ca pedeapsă principală, ce s-a dispus a fi executată de către inculpat, instanţa de fond a dispus ca pe termenul de 6 ani, acesta să fie lipsit de drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) alin. (2), lit. b) şi lit. d) C. pen.
În ce priveşte latura civilă a cauzei, în baza art. 14 C. proc. pen., inculpatul a fost obligat la plata sumei de 500 milioane lei vechi către partea vătămată care s-a constituit parte civilă prin intermediul mamei sale pentru prejudiciul moral suferit.
A reţinut judecătorul fondului că prin faptele comise asupra părţii vătămate, aceasta a suferit un prejudiciu moral deosebit. Consecinţele vătămătoare ale faptelor reţinute în sarcina inculpatului, dar mai cu seamă implicaţiile acestora pe toate planurile vieţii sociale ale părţii vătămate sporeşte preţul suferinţelor fizice şi psihice suportate de minoră.
Importanţa prejudiciului moral suferit de partea vătămată rezultă din importanţa valorilor lezate prin faptele inculpatului - integritatea fizică şi dreptul la intimitatea sexuală a minorei, care a fost molestată sexual de la o vârstă ce nu-i permitea să realizeze gravitatea activităţilor sexuale la care a fost supusă - fiind sporită până la valoarea indemnizaţiei sus-menţionate şi de durata menţinerii consecinţelor vătămătoare, durată care a fost, dar mai ales, care devine una permanentă.
Împotriva sentinţei a declarat apel inculpatul O.G.I. criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinând, în esenţă, că în mod greşit prima instanţă a dispus condamnarea sa, fără a administra în totalitate probele utile şi concludente din care să rezulte fără dubiu vinovăţia sa şi, în plus, a realizat o greşită apreciere şi interpretare a probelor deja administrate, care conţin serioase inadvertenţe şi contradicţii.
În apărare, în calea de atac a apelului inculpatul a solicitat completarea probatoriului cu efectuarea unei expertize medico-legale asupra părţii vătămate, precum şi audierea unui martor pe situaţia de fapt, respectiv a numitului M.I.G., aflat în stare de deţinere şi reaudierea martorei F.R. ce fusese deja audiată la urmărirea penală şi la instanţa de fond.
Instanţa de apel a încuviinţat ca fiind utilă şi concludentă soluţionării cauzei proba testimonială conform art. 378 alin. (1) C. proc. pen. şi a procedat la administrarea acesteia, fiind audiat şi, respectiv, reaudiaţi martorii solicitaţi de inculpat, respingând proba cu expertiză medico-legală, ca fiind inutilă cauzei, deoarece această probă a fost deja administrată în cursul urmăririi penale, iar împrejurările în privinţa cărora apelantul a solicitat completarea probei au fost deja lămurite şi nu sunt contradicţii ce ar impune refacerea acesteia.
Apelantul a susţinut că nu se face vinovat de comiterea faptelor deduse judecăţii, acestea fiind, exclusiv, rodul unor răzbunări familiale îndreptate împotriva sa, şi că nu a întreţinut cu minora nici un act sexual, dimpotrivă a contribuit în mod eficient la creşterea şi îngrijirea acesteia.
În consecinţă, inculpatul a cerut admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei atacate şi, în principal, achitarea, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., fapta nefiind săvârşită de el, iar în subsidiar, reindividualizarea pedepselor ce i-au fost aplicate de instanţa de fond prin reducerea cuantumului acestora.
Prin Decizia penală nr. 50 din 4 iunie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 2544/114/2009, Curtea de Apel Ploieşti a respins ca nefondat apelul declarat de inculpat, a constatat că acesta este arestat în altă cauză şi a dispus obligarea sa la plata cheltuielilor judiciare către stat.
În considerentele deciziei, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că soluţia de condamnare a inculpatului dispusă de instanţa de fond pentru infracţiunile deduse judecăţii este legală şi corespunde situaţiei de fapt rezultată din interpretarea probelor, critica inculpatului privitoare la greşita sa condamnare fiind apreciată ca nefondată.
Şi cea de-a doua critică, ce vizează greşita individualizare a pedepselor aplicate inculpatului a fost apreciată de instanţa de apel ca nefondată, cu motivarea că prima instanţă a dovedit suficientă clemenţă prin stabilirea unor pedepse cu închisoarea, situate la limita minimă specială prevăzută de lege, în contextul în care inculpatul a comis infracţiunile deduse judecăţii sub forma pluralităţii infracţionale reprezentată de recidiva postexecutorie, care în mod judicios a fost reţinută la încadrarea juridică a faptelor.
În opinia instanţei de apel o reducere a pedepselor nu se impune, date fiind pericolul concret al faptelor comise, caracterul continuat al activităţii infracţionale, intervalul de timp în care s-au derulat actele materiale ce intră în conţinutul constitutiv al infracţiunilor deduse judecăţii, vârsta victimei şi impactul psihologic al faptelor asupra acesteia, astfel cum acesta a fost evidenţiat în raportul psihologic depus la dosar, dar şi persoana inculpatului care este recidivist şi, pe întreg parcursul procesului penal a adoptat o poziţie procesuală nesinceră, inclusiv de negare a filiaţiei stabilită prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, pe care la momentul pronunţării nu a contestat-o.
Împotriva deciziei a declarat recurs inculpatul O.G.I., care a solicitat casarea hotărârii, invocând ca şi temei de casare, în principal, prevederile art. 3859 pct. 10 şi 18 C. proc. pen. şi, în subsidiar, pe cele ale art. 3859 pct. 14 C. proc. pen.
În susţinerea cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 10 C. proc. pen., inculpatul a arătat că, în mod constant a cerut efectuarea unei expertize medico-legale care să stabilească vechimea deflorării victimei, probă care în opinia sa, dacă ar fi fost încuviinţată de către instanţă, ar fi demonstrat, cu certitudine nevinovăţia sa. A mai arătat recurentul că instanţa de fond şi cea de apel au avut în vedere la soluţionarea cauzei un raport psihologic întocmit de un psiholog al Direcţiei pentru Protecţia Copilului, instituţie care având ca principal scop protejarea intereselor minorilor, nu poate fi decât părtinitoare în privinţa minorilor - victime ale infracţiunilor. În concluzie, referitor la acest prim caz de casare, inculpatul a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel în vederea efectuării expertizei medico-legale solicitate şi a refacerii raportului psihologic de către un psiholog autorizat.
Cu privire la cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., inculpatul a susţinut incidenţa în cauză a acestuia şi, în consecinţă, a cerut achitarea, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., cu motivarea că dacă instanţele inferioare luau în considerare declaraţiile martorilor propuşi de el în apărare, scrisoarea soţiei sale, ajungeau la concluzia că minora a fost deflorată de către o altă persoană în perioada cât el a fost plecat în Spania şi că inculpatul este victima unei înscenări din partea soacrei sale, numita F.D.
În susţinerea cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., invocat în subsidiar, inculpatul a cerut reducerea pedepsei de 15 ani închisoare, pedeapsă apreciată ca fiind mult prea mare pentru o faptă a cărei săvârşire a negat-o în mod constant.
Examinând hotărârea atacată, atât prin prisma motivelor invocate de inculpat care în drept se circumscriu cazurilor de casare prevăzut de art. 3859 pct. 10, 18 şi 14 C. proc. pen. şi care au constituit şi critici aduse hotărârii instanţei de fond cu ocazia judecării apelului declarat în cauză, cât şi din oficiu, conform art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
Cu privire la primul motiv de recurs invocat de inculpat (art. 3859 alin. (1) pct. 10 C. proc. pen.), în sensul că instanţa de apel nu a dispus efectuarea unei expertize medico-legale care să stabilească vechimea deflorării victimei, Înalta Curte reţine următoarele:
Motivul de recurs sus-menţionat, cunoscut în jurisprudenţă şi în doctrină sub denumirea de „omisiune esenţială” se referă la cereri de probaţiune esenţiale pentru părţi, de natură să garanteze drepturile lor şi presupune fie ignorarea unei atare cereri, fie respingerea ei fără o motivare a cauzei respingerii.
Într-o asemenea situaţie se cere ca omisiunea instanţei să fie de natură să influenţeze soluţia procesului în sensul că, în loc de condamnare, prin evaluarea cererii ignorate, să se fi putut ajunge la achitare sau la încetarea procesului penal, la aplicarea altei pedepse; în orice caz, soluţia posibilă trebuie să fie esenţial diferită faţă de cea atacată în recurs.
În speţa dedusă judecăţii, condiţiile impuse de acest caz de casare nu sunt îndeplinite.
La data de 14 aprilie 2010, inculpatul prin apărător, a solicitat instanţei de apel completarea probatoriilor în sensul audierii a doi martori pe situaţia de fapt şi efectuarea unei noi expertize medico-legale care să stabilească vechimea deflorării minorei.
Instanţa de apel, în conformitate cu dispoziţiile art. 378 alin. (1) C. proc. pen., a încuviinţat ca fiind utilă şi concludentă soluţionării cauzei proba testimonială şi a procedat la administrarea acesteia, fiind audiaţi martorii F.R. şi M.I. şi a respins proba cu expertiză medico-legală, ca nefiind utilă cauzei, deoarece această probă a fost deja administrată în cursul urmăririi penale, iar împrejurările asupra cărora apelantul a solicitat completarea probei au fost deja lămurite şi nu sunt contradicţii ce impun refacerea acesteia.
Rezultă, aşadar, că instanţa de apel nu a ignorat o cerere esenţială pentru inculpat, ci aşa cum reiese din cele mai sus arătate, dimpotrivă, a analizat-o şi justificat a respins-o.
Evaluarea psihologică a minorei de către psihologul din cadrul Centrului de Consiliere şi Sprijin pentru părinţi şi copii, la cererea procurorului de caz, nu are semnificaţia unei probe de natură să influenţeze soluţia procesului. Aşa cum rezultă din considerentele deciziei recurate, raportul de evaluare psihologică a fost avut în vedere de instanţa de apel, exclusiv, în ceea ce priveşte menţinerea pedepsei aplicată inculpatului de către instanţa de fond şi nu la stabilirea vinovăţiei acestuia.
În ce priveşte cel de-al doilea motiv de recurs care se circumscrie cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., Înalta Curte reţine că nu este incident în cauză acest caz de casare care presupune o evidentă stabilire eronată a faptelor în existenţa sau inexistenţa lor, în natura lor ori în împrejurările în care au fost comise, fie prin neluarea în considerare a probelor care le confirmau, fie prin denaturarea conţinutului acestora, cu condiţia să fi influenţat soluţia adoptată.
Prin eroare de fapt se înţelege o greşită examinare a probelor administrate în cauză, în sensul că la dosar există o anumită probă, când în realitate aceasta nu există sau atunci când se consideră că un anumit act ar demonstra existenţa unei împrejurări, când în realitate din acest mijloc de probă rezultă contrariul.
Eroarea gravă de fapt presupune, aşadar, reţinerea unei împrejurări esenţiale fără ca probele administrate să o susţină sau o nereţinere a unei astfel de împrejurări esenţiale, deşi probele administrate o confirmau, ambele ipoteze fiind rezultatul denaturării grave a probelor.
Este adevărat că recurentul-inculpat, încă din cursul urmăririi penale, a susţinut că nu este vinovat şi că nu a săvârşit infracţiunile pentru care a fost cercetat şi trimis în judecată.
Probele administrate atât în cursul urmăririi penale, cât şi în faza cercetării judecătoreşti, analizate în mod judicios de către instanţele de fond şi apel, dovedesc însă, fără dubiu, vinovăţia recurentului-inculpat şi infirmă apărările formulate de acesta. Relevante în acest sens sunt concluziile raportului de constatare medico-legală din 21 aprilie 2009 întocmit de Serviciul Judeţean de Medicină Legală Buzău în cursul urmăririi penale, din care rezultă că minora O.R.O. a prezentat deflorare veche, mai veche de 10 - 14 zile, a cărei dată de producere nu mai poate fi precizată; declaraţiile martorilor S.A., Ş.V., F.D. care au relatat atât în cursul urmăririi penale, cât şi în faza cercetării judecătoreşti în primă instanţă, că au perceput în mod direct împrejurări lipsite de echivoc din care şi-au dat seama că inculpatul întreţinea relaţii sexuale cu fiica sa minoră, aceasta din urmă afirmând că a fost supusă unor acte de ameninţare fizică şi unor presiuni psihice din partea inculpatului, sub imperiul cărora a fost determinată să întreţină relaţii sexuale cu tatăl său, declaraţiile părţii vătămate şi, nu în ultimul rând concluziile raportului de constatare tehnico-ştiinţifică nr. 222767 din 29 aprilie 2009 întocmit de I.P.J. Buzău - Serviciul Criminalistic Buzău -, potrivit cărora pentru răspunsurile inculpatului la întrebările relevante ale cauzei au fost evidenţiate reacţii specifice comportamentului simulat.
Astfel, martora Ş.V. a declarat că aflându-se în domiciliul recurentului-inculpat unde a înnoptat, a văzut-o pe intimata parte vătămată minoră dormind în acelaşi pat cu recurentul-inculpat, partea vătămată fiind dezbrăcată, şi că ulterior aceasta i-a spus că inculpatul prin exercitarea unor abuzuri fizice şi psihice a determinat-o să întreţină raporturi sexuale cu el şi a ameninţat-o să nu dezvăluie acest lucru altor persoane. A mai susţinut martora, că în mod repetat a observat un comportament nefiresc al recurentului-inculpat faţă de fiica sa, manifestat prin îmbrăţişări, sărutări şi aproprieri fizice, care nu puteau fi calificate ca fiind fireşti în cadrul unor relaţii de familie normale.
În sensul celor declarate de martora Ş.V. sunt susţinerile martorului S.A. care, cu ocazia audierii a arătat că aflându-se în locuinţa recurentului-inculpat, a observat că acesta dormea în acelaşi pat cu fiica sa - intimata parte vătămată - ambii îmbrăcaţi doar în lenjerie intimă, lipiţi unul de celălalt şi că l-a auzit în repetate rânduri pe inculpat afirmând că nu permite părţii vătămate să se întâlnească cu alţi băieţi deoarece partea vătămată îi aparţine numai lui şi nu o dă la nimeni. În cursul urmăririi penale, martorul a confirmat şi relaţiile nefireşti de apropiere fizică manifestate de recurent faţă de fiica sa.
Declaraţiile martorilor F.R. şi M.I.G. propuşi în apărare de către recurent, în mod temeinic şi judicios argumentat au fost înlăturate ca nesincere de către instanţa de apel.
Astfel, în ce-o priveşte pe martora F.R., instanţa de apel a reţinut că în declaraţiile date în cursul urmăririi penale şi în faza cercetării judecătoreşti la instanţa de fond, aceasta a susţinut că nu cunoaşte aspecte relevante în legătură cu procesul, ci numai pe cele percepute din relatările fiicei sale minore, prietenă şi de aceeaşi vârstă cu intimata parte vătămată, pentru ca ulterior, cu prilejul reaudierii de instanţa de apel, să încerce să ofere o conotaţie specială aspectelor declarate iniţial, în sensul că şi-ar fi dat seama că toate susţinerile părţii vătămate sunt de fapt înscenări. Aceste afirmaţii ale martorei au fost apreciate de către instanţa de apel ca nefiind credibile în contextul în care pe de o parte, aşa cum chiar martora a recunoscut, a omis unele aspecte esenţiale cu bună ştiinţă, iar pe de altă parte, declaraţiile date iniţial nu confirmă lipsa de vinovăţie a recurentului-inculpat, ci doar necunoaşterea de către martoră a unor aspecte pe care să le fi perceput în mod direct.
Nici depoziţia martorului M.I.G., în opinia instanţei de apel, nu a constituit un mijloc de probă convingător în sensul lipsei de vinovăţie a recurentului-inculpat, elementele unei pretinse înscenări a faptelor astfel cum martorul le-a perceput, neputând fi calificate ca fiind reale.
Nici existenţa scrisorii ce se pretinde a fi fost expediată inculpatului de către numita O.N., soţia acestuia şi mama intimatei părţi vătămate minore, invocată de inculpat în motivele de recurs în susţinerea faptului că infracţiunile pentru care a fost condamnat sunt de fapt rezultatul unei înscenări din partea soacrei sale, nu a fost apreciată de instanţă ca o dovadă a inexistenţei faptelor reţinute în sarcina inculpatului, motivat de împrejurarea că nu există nici o dovadă că înscrisul respectiv a fost semnat personal de mama părţii vătămate şi, în plus, cele afirmate în scrisoare vin în totală contradicţie cu depoziţia martorei dată în faţa primei instanţe.
Cu ocazia audierii, martora O.N. a arătat că pe timpul plecării sale din ţară, fiica sa minoră a întreţinut relaţii sexuale cu recurentul-inculpat, lucru pe care l-a aflat de la partea vătămată. A mai arătat martora că aceste relaţii s-au consumat pe o perioadă de circa 2 ani, perioadă în care inculpatul, prin comportamentul său abuziv a împiedicat-o pe minoră să dezvăluie adevărul mamei sale.
În consecinţă, Înalta Curte constată că instanţa de apel în urma analizării judicioase a probatoriului administrat în cauză, în mod corect a menţinut soluţia de condamnare a recurentului inculpat dispusă de instanţa de fond, în cauză nefiind incident cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen.
În ce priveşte cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., instanţa de recurs constată că s-a făcut o justă individualizare a pedepselor aplicate recurentului inculpat, atât în ceea ce priveşte cuantumul acestora, cât şi modalitatea de executare.
Gradul ridicat de pericol social concret al infracţiunilor reţinute în sarcina recurentului, dedus din consecinţele produse asupra minorei, vârsta acesteia, gradul de rudenie dintre părţi (intimata parte vătămată fiind fiica inculpatului), perioada de timp de aproximativ 2 ani în care inculpatul în mod repetat, în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, prin violenţă şi ameninţări a supus-o pe minora în vârstă de 9 ani la acte sexuale normale şi anormale, limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunile reţinute în sarcina inculpatului, impun menţinerea cuantumului pedepsei rezultante de 15 ani închisoare stabilită de instanţa de fond şi menţinută de curtea de apel.
Nu lipsită de relevanţă este împrejurarea că recurentul-inculpat nu a recunoscut comiterea faptelor şi este recidivist, anterior fiind condamnat la mai multe pedepse cu închisoarea, ultima fiind cea de 4 ani aplicată prin Sentinţa penală nr. 898 din 7 decembrie 2002 a Judecătoriei Râmnicu Sărat din a cărei executare a fost liberat condiţionat, rămânându-i neexecutat un rest de 547 zile, iar prin Rechizitoriul nr. 519/P din 2 iunie 2009 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Râmnicu Sărat a fost trimis în judecată pentru infracţiunea de proxenetism, ceea ce denotă perseverenţă din partea inculpatului în comiterea de fapte antisociale.
În consecinţă, reţinând că şi sub acest din urmă aspect, respectiv cel al individualizării pedepsei, decizia este legală şi temeinică şi neconstatându-se din oficiu alte motive de nelegalitate şi netemeinicie a hotărârii pronunţate în cauză, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat de inculpatul O.G.I. se va respinge ca nefondat.
Se va constata că recurentul inculpat este arestat în altă cauză.
Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat în sumă de 500 RON, din care suma de 200 RON reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul O.G.I. împotriva Deciziei penale nr. 50 din 4 iunie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Constată că recurentul inculpat O.G.I. este arestat în altă cauză.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 500 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 26 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4244/2010. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2329/2010. Penal → |
|---|
