ICCJ. Decizia nr. 4305/2010. Penal. Infracţiuni de corupţie (Legea nr. 78/2000). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 4305/2010
Dosar nr. 10719/3/2010
Şedinţa publică din 30 noiembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 260 din 31 martie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. 10719/3/2010, în baza art. 257 C. pen. rap. la art. 7 alin. (1), (3) din Legea nr. 78/2000 a fost condamnat inculpatul E.M. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă.
În baza art. 71 C. pen. i s-a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prev. de art. 64 lit. a), lit. b), lit. c) C. pen. după rămânerea definitivă a hotărârii până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei.
În baza art. 254 C. pen. rap. la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 a fost condamnat inculpatul la pedeapsa de 3 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a), b), c) C. pen. pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită.
În baza art. 71 C. pen. i s-a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prev. de art. 64 lit. a), lit. b), lit. c) C. pen. după rămânerea definitivă a hotărârii până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei.
În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b), art. 35 alin. (1) C. pen. au fost contopite pedepsele aplicate în pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a), b), c) C. pen.
În baza art. 71 C. pen. i s-a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prev. de art. 64 lit. a), lit. b), lit. c) C. pen. după rămânerea definitivă a hotărârii până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei.
în baza art. 861 C. pen. s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei pe un termen de încercare de 7 ani, stabilit conf. art. 862 C. pen.
În baza art. 863 alin. (1) C. pen. s-au dispus următoarele măsuri de supraveghere:
- să se prezinte la datele fixate la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Bucureşti;
- să anunţe în prealabil orice schimbare de domiciliu, reşedinţa sau locuinţa şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile precum şi întoarcerea;
- să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;
- să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele de existenţă.
S-a făcut aplicaţia dispoziţiilor art. 359 C. proc. pen. şi art. 864 C. pen.
În baza art. 71 alin. (5) C. pen. s-a suspendat executarea pedepsei accesorii pe durata suspendării pedepsei principale.
În baza art. 350 alin. (3) lit. b) C. proc. pen. s-a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului E.M., arestat în baza M.A.P. din 08 februarie 2010 emis de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, dacă nu este arestat în altă cauză.
În baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP) s-a dedus din pedeapsa aplicată reţinerea şi arestarea preventivă de la 08 februarie 2010 la zi.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul a reţinut că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti nr. 510/P/2010 din 01 martie 2010 a fost trimis în judecată, în stare de arest preventiv, inculpatul E.M. pentru săvârşirea, în stare de concurs real, a infracţiunilor de trafic de influenţă, prev. de art. 257 C. pen. rap. la art. 7 alin. (1), (3) din Legea nr. 78/2000 şi luare de mită, prev. de art. 254 C. pen. rap. la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 33 lit a) C. pen.
În fapt, s-a reţinut prin actul de inculpare următoarea situaţie de fapt: la data de 07 februarie 2010 inculpatul E.M. a primit, în baza unei pretinderi anterioare, suma de 2.000 de euro de la martorul-denunţător C.I., în scopul de a-i remite unui angajat al I.M.L. pentru a-l determina pe acesta să soluţioneze favorabil cererea de recalculare a alcoolemiei martorului-denunţător şi suma de 500 de euro, în scopul de a da o soluţie de neîncepere a urmăririi penale în dosarul având ca obiect infracţiunea de conducere sub influenţa băuturilor alcoolice, săvârşită de către martorul-denunţător.
Situaţia de fapt reţinută mai sus a fost dovedită cu următoarele mijloace de probă indicate în actul de sesizare: denunţul şi declaraţiile martorului C.I.; declaraţiile martorilor; declaraţiile învinuitului/inculpatului; procese-verbale de transcriere a convorbirilor telefonice şi în mediul ambiental purtate de părţi; proces-verbal de constatare a infracţiunii flagrante şi planşa foto; proces-verbal de marcare criminalistică.
În cursul cercetării judecătoreşti a fost audiat inculpatul, acesta recunoscând săvârşirea faptelor şi descriind amănunţit modalitatea de comitere.
La termenul din 25 martie 2010, instanţa a dispus ca martorii indicaţi în rechizitoriu să nu mai fie audiaţi, apreciind că ascultarea acestora nu este necesară, în raport de atitudinea procesuală a inculpatului de recunoaştere a faptelor şi de celelalte mijloace de probă din cursul urmăririi penale.
Inculpatul a depus la dosar înscrisuri în circumstanţiere.
În drept, s-a stabilit că fapta inculpatului E.M. constând în aceea că a primit, în baza unei pretinderi anterioare, suma de 2.000 de euro de la martorul-denunţător C.I., în scopul de a-i remite unui angajat al I.M.L. pentru a-l determina pe acesta să soluţioneze favorabil cererea de recalculare a alcoolemiei martorului denunţător, în scopul de a da o soluţie de neîncepere a urmăririi penale în dosarul având ca obiect infracţiunea de conducere sub influenţa băuturilor alcoolice, săvârşită de către martorul denunţător, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă, prev. de art. 257 C. pen.
Sub aspectul laturii obiective, s-a stabilit că elementul material al infracţiunii constă în acţiunea inculpatului de a prelua suma de 2.000 de euro de la martorul denunţător, lăsând să se înţeleagă că are influenţă asupra unui funcţionar I.M.L. care să rezolve favorabil cererea de recalculare a alcoolemiei. Acest funcţionar a fost identificat prin calitatea sa şi sarcinile în cadrul I.M.L., fără a fi necesară precizarea numelui său, dar creând martorului denunţător falsa credinţă că acesta îl poate ajuta şi având caracter determinat pentru acceptarea tranzacţiei de către martor. Urmarea imediată a faptei s-a stabilit că este concretizată într-o stare de pericol pentru relaţiile sociale referitoare la activitatea de serviciu, activitate a cărei bună desfăşurare este incompatibilă cu suspiciunea că funcţionarii pot fi influenţaţi în exercitarea atribuţiilor de persoane care au o influenţă reală sau presupusă asupra lor, iar legătura de cauzalitate dintre faptă şi urmare rezultă ex re fiind vorba de o infracţiune de pericol.
Sub aspectul laturii subiective, s-a reţinut că inculpatul a săvârşit infracţiunea cu intenţie directă în sensul dispoziţiilor art. 19 pct. 1 lit. a) C. pen. Inculpatul a avut reprezentarea faptelor, a consecinţelor antisociale şi a urmărit producerea rezultatului care apare ca inevitabil din momentul săvârşirii elementului material. Intenţia a fost calificată de existenţa scopului existent la momentul săvârşirii faptei de a determina funcţionarul I.N.M.L. să facă un act ce intra în atribuţiile sale de serviciu (recalcularea alcoolemiei martorului denunţător).
Tot astfel, s-a stabilit că fapta inculpatului E.M., constând în aceea că a primit, în baza unei pretinderi anterioare, suma de 500 de euro de la martorul denunţător C.I., în scopul de a da o soluţie de neîncepere a urmăririi penale în dosarul având ca obiect infracţiunea de conducere sub influenţa băuturilor alcoolice, săvârşită de către martorul denunţător, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită, prev. de art. 254 C. pen.
Sub aspectul laturii obiective, s-a stabilit că elementul material al infracţiunii constă în acţiunea inculpatului de a pretinde şi primi suma de 500 de euro de la martorul denunţător, sume necuvenite, cu titlu de contraechivalent al conduitei pe care inculpatul s-a angajat să o aibă, de a îndeplini atribuţiile de serviciu, respectiv de a pronunţa o soluţie de neîncepere a urmăririi penale în dosarul penal pe care îl instrumenta cu privire la martorul denunţător. Atât pretinderea, cât şi preluarea sumei de bani au avut loc anterior îndeplinirii de către inculpat a atribuţiilor de serviciu, respectiv de pronunţarea unei soluţii în acest dosar, pe care era competent a-l soluţiona. S-a reţinut că şi condiţia ataşată subiectului activ de a fi funcţionar public în sensul dispoziţiilor art. 147 C. pen. este îndeplinită, inculpatul fiind poliţist, deci exercitând cu titlu permanent o însărcinare retribuită în serviciul unei instituţii publice. Totodată, s-a stabilit că urmarea imediată a faptei constă într-o stare de pericol pentru relaţiile sociale referitoare la activitatea de serviciu, care presume îndeplinirea cu probitate de către funcţionarii publici a îndatoririlor de serviciu, iar legătura de cauzalitate dintre faptă şi urmare rezultă ex re fiind vorba de o infracţiune de pericol.
Sub aspectul laturii subiective, s-a reţinut că inculpatul a săvârşit infracţiunea cu intenţie directă în sensul dispoziţiilor art. 19 pct. 1 lit. a) C. pen. Inculpatul a avut reprezentarea faptelor, a consecinţelor antisociale şi a urmărit producerea rezultatului care apare ca inevitabil din momentul săvârşirii elementului material. S-a stabilit că intenţia este calificată de scopul existent la momentul săvârşirii faptei, acela de a îndeplini un act privitor la îndatoririle sale de serviciu.
La stabilirea pedepsei, instanţa a avut vedere criteriile generale de individualizare a pedepsei prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP): dispoziţiile părţii generale a C. pen. (condiţiile răspunderii penale, formele de vinovăţie), limitele de pedeapsă stabilite în C. pen. la care se raportează dispoziţiile referitoare la regimul sancţionator din Legea nr. 78/2000 (referitoare la agravarea pedepsei în cazul în care faptele sunt săvârşite de persoane care au atribuţii de constatare şi urmărire a infracţiunilor), gradul de pericol social (în raport de extinderea fenomenului infracţional din acest domeniu pe întreg teritoriul ţării, de faptul că inculpatul avea chiar atribuţii de constatare a infracţiunilor şi a comis infracţiunile în exercitarea acestor atribuţii, deşi era chiar el chemat să vegheze la respectarea ordinii legale), circumstanţele personale ale inculpatului (membrii familiei al cărei principal întreţinător este au o stare de sănătate precară, după cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, era integrat în societate şi familie înainte de săvârşirea faptelor, nu are antecedente penale, fiind la primul conflict cu legea penală).
În raport gravitatea faptelor şi de calitatea inculpatului, el însuşi chemat să supravegheze respectarea ordinii legale în calitate de organ al poliţiei judiciare, instanţa a apreciat că nu se impune coborârea pedepselor sub minimul special prevăzut de lege în urma aplicării unor circumstanţe atenuante, cooperarea cu organele judiciare şi buna conduită anterior săvârşirii faptelor fiind avute în vedere la stabilirea cuantumului pedepselor.
Faţă de aceste criterii, instanţa a aplicat inculpatului o pedeapsă cu închisoarea orientată spre minimul special, de 2 ani închisoare pentru infracţiunea de trafic de influenţă şi o pedeapsă de 3 ani închisoare pentru infracţiunea de luare de mită, apreciind că astfel vor fi atinse scopul preventiv, educativ, dar şi coercitiv al pedepsei prevăzute în art. 52 C. pen.
În raport de natura şi gravitatea faptei, de împrejurările de săvârşire şi de persoana inculpatului, i s-a aplicat, pe lângă pedeapsa principală aplicată inculpatului pentru infracţiunea de luare de mită, şi pedeapsa complementară S.L. interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a), b), c) C. pen. pe o perioadă de 2 ani.
Tribunalul a apreciat că în raport de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la aplicarea art. 3 Protocol 1 stabilite în cauzele Hirst c. Marii Britanii şi Calmanovici c. României se impune şi interzicerea dreptului de a participa la alegerile legislative, prin săvârşirea faptelor inculpatul exprimându-şi o opinie incompatibilă cu dreptul de a participa la stabilirea componenţei organelor îndreptăţite să reprezinte membrii societăţii. De asemenea, s-a apreciat că interzicerea funcţiei de poliţist, în exercitarea căreia inculpatul a săvârşit faptele, se impune în cauză.
În raport de particularităţile dezvoltării psiho-sociale a inculpatului şi împrejurările cauzei, instanţa a considerat că scopurile educativ, preventiv şi represiv ale pedepselor pot fi atinse şi fără executarea efectivă a pedepselor privative de libertate, astfel încât a suspendat sub supraveghere executarea acesteia.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termen legal, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi inculpatul E.M., criticând-o pe motive de netemeinicie sub aspectul greşitei individualizări a pedepsei ce i-a fost aplicată de instanţa de fond.
Prin Decizia penală nr. 155/A din 22 iunie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi inculpatul E.M. împotriva Sentinţei penale nr. 260/F din 31 martie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală.
A obligat inculpatul la 400 RON cheltuieli judiciare către stat, urmând ca onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 50 RON, să se suporte din fondul Ministerului Justiţiei.
Curtea de Apel, verificând cauza atât sub aspectul motivelor de apel formulate, cât şi din oficiu, potrivit art. 371 alin. (2) C. proc. pen., sub toate aspectele de fapt şi de drept, a apreciat apelurile declarate ca fiind nefondate, constatând că în cauză s-a făcut de către instanţa de fond o interpretare judicioasă a probelor administrate şi o analiză corespunzătoare a acestora, reţinându-se în mod corect atât situaţia de fapt, cât şi vinovăţia inculpatului şi încadrarea juridică a faptelor penale săvârşite de acesta.
Sub aspectul proporţionalizării pedepsei ce a fost aplicată inculpatului, s-a reţinut că instanţa de fond a făcut o corectă individualizare, ţinând seama de toate criteriile generale prev. de art. 72 alin. (1) C. pen., constatându-se că elementele legate de faptă şi de persoana inculpatului au fost corect valorificate de prima instanţă în procesul de individualizare a sancţiunii penale, existenţa acestora justificând aplicarea unei pedepse orientate spre minimum special prevăzut de lege.
Ca urmare, Curtea de Apel a constatat că atât pedeapsa principală, cât şi cea accesorie şi complementară au fost corect stabilite de instanţa de fond, ţinându-se seama de gravitatea faptelor şi periculozitatea sporită a inculpatului.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi inculpatul E.M., ambele recursuri fiind întemeiate pe cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen.
Parchetul a susţinut că hotărârile pronunţate în cauză sunt netemeinice sub aspectul greşitei individualizări a pedepsei, în ceea ce priveşte modalitatea de executare a acesteia, iar inculpatul a solicitat reducerea pedepsei sub minimul special prevăzut de lege.
Concluziile formulate de reprezentantul Parchetului, de apărătorul recurentului inculpat şi ultimul cuvânt al acestuia au fost consemnate în partea introductivă a prezentei hotărâri, urmând a nu mai fi reluate.
Înalta Curte, examinând recursurile declarate prin prisma cazului de casare invocat, dar şi din oficiu, conform art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, constată că nu sunt întemeiate criticile formulate, hotărârile pronunţate în cauză fiind însă criticabile sub aspectul pedepselor complementară şi accesorie pentru considerentele care urmează.
Situaţia de fapt reţinută de instanţa de fond, cât şi de cea de prim control judiciar este în deplină concordanţă cu probele administrate în cauză, din care rezultă fără dubiu că inculpatul a săvârşit faptele reţinute în sarcina sa.
Sub aspectul individualizării pedepsei aplicate, criticile formulate de Parchet şi de către recurentul intimat inculpat nu sunt întemeiate, Înalta Curte apreciind că în cauză s-a făcut o corectă individualizare a pedepsei, prin evaluarea tuturor criteriilor specifice acestui proces de alegere a sancţiunii celei mai adecvate, în vederea atingerii finalităţilor acesteia.
Înalta Curte reţine că în cauză, în procesul individualizării pedepsei, pornind de la criteriile generale prevăzute de art. 72 alin. (1) C. pen., pedepsele au fost stabilite într-un cuantum corespunzător circumstanţelor reale ale săvârşirii infracţiunilor şi circumstanţelor personale ale inculpatului.
Este neîndoielnic că faptele săvârşite prezintă un grad de pericol social sporit, dovadă fiind limitele de pedeapsă prevăzute de legiuitor pentru aceste infracţiuni, precum şi împrejurările în care au fost comise şi modul de acţionare.
Individualizarea judiciară a pedepsei nu se face în mod arbitrar de către instanţa de judecată, ci ţinând cont de normele prevăzute în C. pen., care stabileşte anumite criterii de individualizare expres reglementate de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), printre acestea enumerându-se şi personalitatea inculpatului şi împrejurările care agravează sau atenuează răspunderea penală. În literatura juridică s-a precizat că acest criteriu de individualizare a pedepsei priveşte un complex de date referitoare la situaţia sau calitatea infractorului (capacitatea psihofizică, vârsta, ocupaţia, nivel cultural, antecedente penale, conduita după săvârşirea faptei), criteriu care reflectă cerinţa ca sancţiunea penală, ca reacţie împotriva răului pricinuit prin săvârşirea unei infracţiuni să fie proporţională cu particularităţile făptuitorului împotriva căruia se aplică, fundamentându-se prin urmare ideea de personalizare a pedepsei, adică a fixării pedepsei concrete în raport cu particularităţile persoanei infractorului amplu cunoscute.
Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, ca mijloc de individualizare judiciară a pedepsei, poate fi acordată de către instanţă dacă se apreciază că scopul pedepsei poate fi atins şi fără executarea acesteia în regim privativ de libertate, iar din datele care caracterizează persoana inculpatului se poate desprinde o asemenea concluzie, luând în considerare că anterior acesta nu a mai fost condamnat. Inculpatul, comiţând fapta în circumstanţele anterior menţionate, dovedeşte un comportament ce permite presupunerea că aplicarea unei pedepse cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere este suficientă pentru a se realiza reeducarea inculpatului şi prevenirea comiterii de noi infracţiuni.
Chiar dacă individualizarea pedepsei este un proces interior, strict personal al judecătorului, ea nu este totuşi un proces arbitrar, subiectiv, ci din contră, el trebuie să fie rezultatul unui examen obiectiv al întregului material probatoriu studiat după anumite reguli şi criterii precis determinate.
Înscrierea în lege a criteriilor generale de individualizare a pedepsei înseamnă consacrarea explicită a principiului individualizării sancţiunii, aşa încât respectarea acestuia este obligatorie pentru instanţă.
De altfel, ca să-şi poată îndeplini funcţiile care îi sunt atribuite în vederea realizării scopului său şi al legii, pedeapsa trebuie să corespundă sub aspectul naturii (privativă sau neprivativă de libertate) şi duratei, atât gravităţii faptei şi potenţialului de pericol social pe care îl prezintă, în mod real persoana infractorului, cât şi aptitudinii acestuia de a se îndrepta sub influenţa pedepsei.
Funcţiile de constrângere şi de reeducare, precum şi scopul preventiv al pedepsei, pot fi realizate numai printr-o justă individualizare a sancţiunii, care să ţină seama de persoana căreia îi este destinată, pentru a fi ajutată să se schimbe, în sensul adaptării la condiţiile socio-etice impuse de societate.
Se reţine că pedeapsa nu reprezintă doar un mijloc de constrângere a infractorului, ci şi un mijloc de reeducare a acestuia, pedeapsa aplicându-se, totodată, în scopul prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni.
Astfel, pedeapsa are şi o finalitate de exemplaritate, aceasta concretizând dezaprobarea legală şi judiciară, atât în ceea ce priveşte fapta penală săvârşită, cât şi comportamentul făptuitorului.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că pedeapsa aplicată este corespunzătoare criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), atât sub aspectul cuantumului, cât şi sub aspectul modalităţii de executare, ţinând cont şi de textul incriminator, fiind aptă să răspundă scopului preventiv şi de reeducare al pedepsei, consfinţit prin disp. art. 52 C. pen., cât şi principiului proporţionalităţii între gravitatea concretă a faptei şi datele personale ale inculpatului, pe de o parte şi sancţiunea aplicată, pe de altă parte, astfel că nu se impune nici redozarea pedepsei, nici schimbarea modalităţii de executare a acesteia.
Pe de altă parte, Înalta Curte constată, însă, că hotărârile pronunţate suportă critici sub aspectul pedepselor complementară şi accesorie.
Astfel, se reţine că inculpatul E.M. a fost condamnat la o pedeapsă de trei ani închisoare şi doi ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a), b), c) C. pen., în baza art. 71 C. pen. fiindu-i interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prev. de art. 64 lit. a), lit. b), lit. c) C. pen. după rămânerea definitivă a hotărârii până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei.
În acest sens se reţine că dispoziţiile legale în discuţie trebuie interpretate şi aplicate prin prisma Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, a Protocoalelor adiţionale şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului care, în conformitate cu dispoziţiile art. 11 alin. (2) şi art. 20 din Constituţia României, fac parte din dreptul intern.
Astfel, faţă de jurisprudenţa constantă a Curţii (Sabou şi Pârcălab c. României, Hirst c. Marii Britanii), se reţine că materia pedepselor accesorii este guvernată de principiul individualizării judiciare, conform căruia sancţiunile penale care constau în aplicarea interdicţiilor cu efect restrictiv asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale, nu pot fi interzise ope legis, ci doar în măsura în care infracţiunea care a atras condamnarea nu este străină aspectelor privind exercitarea drepturilor cu privire la care a fost aplicată pedeapsa accesorie.
În lumina acestor consideraţii, faţă de natura faptelor comise şi de modul concret de săvârşire, se apreciază că în cauză nu se impune îndepărtarea inculpatului de la activităţile care presupun dreptul său de a alege, nefiind incompatibile cu exercitarea acestui drept fundamental, astfel că numai din această perspectivă recursurile declarate în cauză urmează a fi admise în baza art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen. şi se vor casa ambele hotărâri, urmând a se înlătura din conţinutul pedepselor complementară şi accesorie interzicerea dreptului prevăzut de art. 64 lit. a) teza I C. pen., menţinându-se celelalte dispoziţii ale hotărârilor atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi de inculpatul E.M. împotriva Deciziei penale nr. 155/A din 22 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează, în parte, decizia atacată şi Sentinţa penală nr. 260 din 31 martie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a Ii-a penală, numai sub aspectul pedepselor complementară şi accesorie.
Înlătură din conţinutul acestora interzicerea dreptului prevăzut de art. 64 lit. a) teza I C. pen.
Menţine celelalte dispoziţii ale hotărârilor atacate.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 30 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4303/2010. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2669/2010. Penal. Menţinere măsură de... → |
|---|
