ICCJ. Decizia nr. 4331/2010. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 4331/2010
Dosar nr. 200/42/2010
Şedinţa publică din 2 decembrie 2010
Asupra recursului penal de faţă, în baza lucrărilor din dosar, reţine următoarele;
Prin Sentinţa penală nr. 48 din 19 aprilie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în temeiul art. 2781 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., a fost respinsă ca nefondată plângerea formulată de petentul P.G.V., în contradictoriu cu intimatul făptuitor C.A. împotriva Rezoluţiei nr. 17/II/2/2010 din data de 8 februarie 2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti.
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., s-a dispus obligarea petentului la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin Rezoluţia nr. 17/II/2/2010 din data de 8 februarie 2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, s-a dispus respingerea ca neîntemeiată a plângerii formulate de petentul P.G.V. împotriva Rezoluţiei nr. 188/P/2009 din data de 14 decembrie 2009 a procurorului, prin care se dispusese scoaterea de sub urmărire penală pentru infracţiunea prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 215 alin. (1) C. pen. a învinuitului C.A., avocat în cadrul Baroului Dâmboviţa şi neînceperea urmăririi penale a acestuia pentru infracţiunea prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 215 alin. (1) C. pen.
În motivarea soluţiei de netrimitere în judecată, procurorul a reţinut că la data de 13 aprilie 2009 s-a înregistrat plângerea numitului P.G.V., prin care sesiza că un avocat din cadrul Baroului Dâmboviţa - C.A. - se face vinovat de comiterea unei infracţiuni de înşelăciune constând în aceea că, în luna aprilie 2009, după ce anterior îi restituise un împrumut de 4.000 de euro, acesta a introdus acţiune în instanţă, solicitând din nou aceeaşi sumă şi încercând, astfel, prin inducerea în eroare a instanţei, să-i pricinuiască lui o pagubă.
După efectuarea de acte premergătoare - ridicare înscrisuri, audiere persoane - s-a început urmărirea penală prin rezoluţia din 09 iulie 2009 împotriva lui C.A. pentru tentativă la înşelăciune prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 215 alin. (1) C. pen., iar în urma administrării probatoriului - înscrisuri, declaraţii martori, declaraţii învinuit - prin Rezoluţia nr. 188/P/2009 din 14 decembrie 2009 s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului, constatându-se incidenţa art. 10 lit. d) C. proc. pen., în împrejurarea lipsei elementelor constitutive ale laturii obiective a infracţiunii.
Procurorul şi-a motivat, în esenţă, soluţia pe două categorii de argumente: în primul rând, intentarea unei acţiuni civile nu poate fi aptă să inducă în eroare, deoarece ea are ca efect demararea unei proceduri în cadrul căreia părţile îşi susţin interesele şi le probează în măsura în care o pot face, numai judecătorul având calitatea de a aprecia dacă susţinerile sunt dovedite, cu consecinţa câştigării cauzei de una dintre părţi. În al doilea rând, procurorul a relevat că în cauză nu s-a putut dovedi în mod cert restituirea integrală, de către partea vătămată P.G.V., a sumei de bani împrumutate de la învinuit.
Referitor la a doua tentativă la infracţiunea de înşelăciune vizând o altă plângere penală formulată tot de către petent, prin care se solicita tragerea la răspundere penală a aceluiaşi făptuitor, prin rezoluţia din 14 decembrie 2009, procurorul a dispus neînceperea urmăririi penale, în temeiul art. 228 alin. (6) C. proc. pen. - art. 10 lit. d) C. proc. pen., reţinând lipsa elementelor constitutive ale infracţiunii tot sub motivarea că susţinerile nereale ale reclamantului în cadrul unei acţiuni civile nu sunt incriminate de legea penală şi nu pot duce la reţinerea vreunei infracţiuni, putând constitui numai obiectul supus cenzurii instanţei civile.
În termenul legal prevăzut de art. 278 alin. (3) C. proc. pen., petentul a formulat plângere împotriva rezoluţiei procurorului, învederând că soluţia adoptată este nelegală şi netemeinică şi învocând în sprijinul susţinerilor sale faptul că ancheta desfăşurată în cauză nu a stabilit în mod precis realitatea, procurorul de caz ar fi instrumentat în mod greşit probatoriul, pronunţând soluţia doar în raport de declaraţiile făptuitorului, false în esenţă.
În efectuarea controlului conferit de dispoziţiile art. 278 alin. (3) C. proc. pen., procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, în baza rezoluţiei din 8 februarie 2010, a respins ca neîntemeiată plângerea formulată de petentul P.G.V., apreciind că pe lângă argumentele referitoare la posibila lipsă de probatoriu în legătură cu restituirea împrumutului în integralitate - în cauză nu poate fi angajată răspunderea penală în raport de specificul faptei reclamate, modul de a acţiona al avocatului C.A. trebuind a fi evaluat din perspectiva dreptului fundamental al accesului liber la justiţie, garantat prin Constituţie oricărui cetăţean.
S-a arătat că modului posibil fraudulos de a acţiona al avocatului îi sunt aplicabile dispoziţiile legale ce reglementează un tip de răspundere juridică diferită de răspunderea penală pe care autorul plângerii o doreşte angajată faţă de adversarul său procesual.
În conformitate cu dispoziţiile art. 278 C. proc. pen., petentul nemulţumit de soluţiile dispuse în cauză a supus, în termen legal, controlului jurisdicţional al Curţii de Apel Ploieşti Rezoluţia nr. 188/P/2009 din 14 decembrie 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, plângerea fiind înregistrată pe rolul instanţei la 24 februarie 2010.
Examinând actele şi lucrările dosarului, Curtea a constatat că plângerea petentului P.G.V. este nefondată.
S-a apreciat că faptele sesizate de către petent şi pentru care acesta a solicitat tragerea la răspundere penală a făptuitorului - avocatul C.A. - exced domeniului de aplicare a răspunderii penale.
Criticile aduse de către petent soluţiei adoptate de procuror, în sensul nelegalităţii şi netemeiniciei, dar şi invocarea caracterului imoral în cauză, în sensul aducerii unei grave vătămări a drepturilor sale şi ale familiei sale, constând în înşelarea cu suma de 4.360 euro pe care făptuitorul o pretinde în mod nedrept - nu au fost primite de către instanţa de judecată, care a concluzionat că în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii sub aspectul laturii obiective, întocmirea unei cereri de chemare în judecată neavând caracterul unei acţiuni de inducere în eroare.
Curtea a mai arătat că cererea de chemare în judecată reprezintă actul procedural ce declanşează procesul civil, având menirea de a învesti instanţa, de a fixa cadrul procesual, susţinerile neadevărate ale reclamantului dintr-o acţiune civilă nefiind incriminate de vreo normă penală.
S-a mai invocat de către instanţa de judecată aspectul că şi în ipoteza în care în speţă ar exista în totalitate - ceea ce nu e cazul - dovezi cu caracter de certitudine ale restituirii integrale a sumei, legea penală nu l-ar putea sancţiona pe un reclamant într-un dosar civil pentru că a acţionat, precum a făcut-o C.A., având în vedere că într-un asemenea cadru procesual se poate susţine existenţa unor diverse creanţe reciproce, generate de alte acte ori fapte juridice.
Împotriva sentinţei Curţii, în termen legal, a declarat recurs recurentul petent P.G.V.
Nemulţumit de modul în care procurorul şi, ulterior, judecătorul au cercetat împrejurările invocate de petent ori au administrat materialul probator solicitat de acesta, recurentul petent a adus ample critici sentinţei Curţii, considerând că i-a fost încălcat dreptul la apărare, prin refuzul organului judiciar de a încuviinţa administrarea de probe, precum confruntarea făptuitorului cu soţia sa, testul poligraf, completarea declaraţiei martorului ocular T.O. A mai susţinut recurentul că şi interpretarea probelor a fost sumară şi neprofesionistă, iar C.A. nu a făcut altceva decât să reţină aceeaşi situaţie de fapt, fără a proceda la o cercetare judecătorească laborioasă şi fără a administra direct probatoriul.
Reţinerea unei asemenea situaţii de fapt este, în opinia recurentului, de natură a încuraja făptuitorul să manifeste lipsă de teamă faţă de sancţiunea penală şi chiar să acuze în mod primitiv pe recurent că se apără cu legea şi formulează plângeri penale pentru fiecare faptă a sa.
Faţă de cele expuse, recurentul petent a solicitat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie admiterea recursului, casarea sentinţei fondului cu trimiterea spre rejudecare la Curtea de Apel Ploieşti în scopul unei cercetări laborioase şi a aflării adevărului.
Examinând sentinţa Curţii în raport de motivele de recurs formulate, ce vor fi analizate potrivit art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul formulat de recurentul petent P.G.V. este nefondat pentru considerentele ce se vor înfăţişa.
Judecând plângerea, instanţa de fond a verificat rezoluţia dată de procuror pe baza lucrărilor şi materialului din dosarul cauzei, analizând în mod corespunzător toate împrejurările şi aspectele sesizate de petiţionar, modul în care ele se regăsesc în dovezile efectuate şi concluziile stabilite de organele de urmărire penală.
Astfel, instanţa de fond a statuat că faptele reclamate de petiţionar nu pot constitui temei de tragere la răspundere penală a intimatului făptuitor C.A., ce are calitatea de avocat.
Formularea unei cereri de chemare în judecată, cu consecinţa declanşării unui proces civil nu poate fi apreciată ca având caracterul unei acţiuni de inducere în eroare, în sensul dispoziţiilor art. 215 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 244 NCP), dispoziţie ce incriminează infracţiunea de înşelăciune.
De altfel, aspectele sesizate de petent - care a înţeles să valorifice criticile şi nemulţumirile faţă de intimat, nu prin dovedirea interesului său în cadrul procesului civil, ci formulând plângere penală împotriva acestuia şi solicitând tragerea la răspundere penală pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune - exced domeniului de aplicare a normei penale.
Cu privire la susţinerile petiţionarului vizând modalitatea defectuoasă în care atât procurorul, cât şi instanţa fondului ar fi administrat şi evaluat materialul probator, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie le apreciază ca lipsite de temei, în contextul în care atât actele premergătoare, cât şi cele de urmărire penală au relevat inexistenţa elementelor constitutive ale infracţiunilor sesizate.
Invocarea lipsei unei cercetări judecătoreşti laborioase, a administrării directe a probatoriului cauzei este nefundamentată, atâta timp cât o atare plângere nu atrage o judecată propriu-zisă a cauzei, legiuitorul reglementând prin prevederile art. 2781 C. proc. pen. o procedură specială, inclusiv în planul modalităţii de soluţionare a plângerii formulate împotriva soluţiei de netrimitere în judecată adoptate de procuror.
Prin urmare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată legală şi temeinică hotărârea instanţei de fond, lipsa unora din elementele constitutive ale infracţiunii determinând ca fapta să nu aibă caracter penal, astfel că pentru o asemenea faptă nu poate fi promovată acţiunea penală.
În cazul infracţiunii de înşelăciune s-ar fi impus ca elementul material al laturii obiective să se constituie dintr-o acţiune frauduloasă de amăgire ori inducere în eroare a victimei, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, acţiune de denaturare sau alterare a realităţii aptă de a inspira încrederea victimei şi de a o induce în eroare, de a amăgi sau de a o menţine în eroarea produsă.
Ori este evident că inducerea sau menţinerea în eroare nu se poate realiza prin formularea unei acţiuni civile, prin deducerea judecării a unui conflict civil.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, conform art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., ca nefondat recursul petiţionarului.
Sub incidenţa art. 192 alin. (2) C. proc. pen., îl va obliga pe recurent la cheltuieli judiciare în favoarea statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul petiţionar P.G.V. împotriva Sentinţei penale nr. 48 din 19 aprilie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurentul petiţionar la plata sumei de 400 RON cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 2 decembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4329/2010. Penal | ICCJ. Decizia nr. 1388/2010. Penal. Iniţiere, constituire de... → |
|---|
