ICCJ. Decizia nr. 2669/2010. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2669/2010
Dosar nr. 5780/1/2010
Şedinţa publică din 6 iulie 2010
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din Camera de Consiliu din 29 iunie 2010, Curtea de Apel Craiova, secţia penală, a menţinut starea de arest a inculpaţilor M.I. (avocat), A.L.T. (judecător la Tribunalul Dolj), C.O.T. (avocat) şi D.M.B. (judecător la Tribunalul Dolj).
Prin aceeaşi încheiere au fost respinse cererile de înlocuire a măsurii arestării cu o altă măsură preventivă neprivativă de libertate.
Pentru a dispune în acest sens, prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin rechizitoriul nr. 39/P/2010 din 28 iunie 2010, emis de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. - Serviciul Teritorial Craiova, înregistrat pe rolul Curţii de Apel Craiova la data de 29 iunie 2010, sub nr. 1957/54/2010, au fost trimişi în judecată, în stare de arest preventiv, inculpaţii M.I. pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, prev. de art. 257 C. pen., comb. cu art. 6 din Legea nr. 78/2000, C.O.T. pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, prev. de art. 257 C. pen., comb. cu art. 6 din Legea nr. 78/2000, A.L.T. pentru săvârşirea infracţiunilor de trafic de influenţă, prev. de art. 257 C. pen., comb. cu art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 şi complicitate la infracţiunea de luare de mită, prev. de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP), rap. la art. 254 C. pen., comb. cu art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2001 şi D.M.B. pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită, prev. de art. 254 C. pen., comb. cu art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.
S-a reţinut prin actul de trimitere în judecată, în esenţă, că prin denunţurile formulate la 9 martie 2010, S.S. şi D.C. aflaţi în detenţie preventivă în Penitenciarul Craiova, au arătat că inculpatul M.I. le-a pretins bani pentru cercetarea lor în stare de libertate, prevalându-se de relaţiile pe care le are cu judecătorii de la Tribunalul Dolj şi Curtea de Apel Craiova.
Denunţătorul S.S. a precizat că, în cursul lunii septembrie 2009, în timp ce se afla în Arestul I.P.J. Dolj, în stare de arest preventiv, a fost vizitat de inculpatul M.I. - avocat în cadrul Baroului Olt - care i-a propus să-l angajeze ca apărător ales şi i-a promis, în schimbul sumei de 20.000 euro, că va obţine cercetarea în stare de libertate, atât a sa cât şi a celorlalţi coinculpaţi din dosar, respectiv C.M. şi D.C., întrucât are influenţă atât la judecătorii de la Tribunalul Dolj, cât şi la judecătorii de la Curtea de Apel Craiova.
Denunţătorul D.C. a arătat că inculpatul M.I. i-a vizitat la Penitenciarul Craiova cerând denunţătorilor, precum şi coinculpatului C.M., câte 1000 euro fiecare, cu titlu de onorariu şi câte 6000 euro fiecare, pentru a-i da judecătorilor de la Tribunalul Dolj şi Curtea de Apel Craiova în vederea judecării lor în stare de libertate.
Denunţătorii i-au spus că nu deţin întreaga sumă şi că îl vor ce telefonic ulterior.
S-a mai arătat că S.S., C.M. şi D.C. fost trimişi în judecată, în stare de arest preventiv, prin rechizitoriul nr. 418/P/2008 din 3 noiembrie 2009 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Dolj pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen. şi art. 215 alin. (1) – (5) C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), iar la data de 5 noiembrie 2009 cauza a fost înregistrată la Tribunalul Dolj sub numărul 13367/63/2009, repartizat spre soluţionare completului C.I., constituit din judecătorul D.M.B., grefier Ţ.E.S.
Conform înţelegerii stabilite cu inculpatul M.I., denunţătorul S.S. l-a contactat telefonic pe inculpat la 23 februarie 2010. La data de 24 februarie 2010, inculpatul a vizitat la Penitenciarul Craiova, ocazie cu care i-a precizat denunţătorului că el şi ceilalţi doi coinculpaţi îi vor da 1000 euro fiecare (în total 3000 euro) cu titlu de onorariu, precum şi câte 6000 euro (în total 18.000 euro) pentru a-i da judecătorilor de la Tribunalul Dolj şi Curtea de Apel Craiova, şi astfel să obţină judecarea lor în stare de libertate.
Denunţătorul S.S., prin intermediul fiului său, i-a achitat inculpatului suma de 4.100 lei reprezentând onorariu pretins conform chitanţelor din 12 martie 2010 iar inculpatul M.I. a întocmit contractul de asistenţă juridică din 12 martie 2010, pentru numiţii S.S., D.C. şi C.M. (vol. I - fila 128, 129).
La termenul de judecată din 17 martie 2010, inculpatul M.I. a depus delegaţia în Dosarul nr. 13367/63/2009 pentru C.M. conform înţelegerii cu S.S. din 16 martie 2010 (vol. IV - fila 14), iar la data de 18 martie 2010 l-a vizitat la penitenciar pe denunţătorul S.S. căruia i-a pretins suma de 45.000 euro (15.000 euro pentru fiecare inculpat din dosar), afirmând că judecătorul de caz, inculpatul B.D., după cea a analizat probele dosarului, i-a comunicat că suma pretinsă iniţial este prea mică în raport cu gravitatea faptei şi cu valoarea prejudiciului cauzat, motivând că de judecătorul respectiv depinde judecarea lor în stare de libertate şi individualizarea pedepselor, iar banii îi va primi personal judecătorul, după ce vor fi puşi în libertate.
A fost indicat în acest sens, conţinutul convorbirii ambientale din data de 18 martie 2010 de la Penitenciarul Craiova între inculpatul M.I. şi martorii D.C. şi S.S. (vol. III- filele 89-91). S-a constatat că inculpatul C.O.T., avocat în cadrul Baroului Dolj este colegul despre care inculpatul M.I. a susţinut că poate interveni pe lângă judecătorul D.B. În cursul lunii mai inculpatul M.I. i-a solicitat inculpatului C.O.T. sprijinul pentru a interveni pe lângă judecătorul D.M.B. să obţină o pedeapsă mai mică şi punerea în libertate a persoanelor cercetate în stare de arest preventiv în Dosarul nr. 13367/63/2009 (declaraţiile inculpaţilor C.O.T. şi M.I. (vol. II filele 165 - 180, 187 - 192, 208-212, 223-230).
De la finele lunii martie 2010, între cei doi avocaţi au existat dese contacte directe ori prin telefon, ce s-au derulat din două în două săptămâni, cu 2 -3 zile înainte de termenele de judecată stabilite în dosarele în care erau judecaţi, în stare de arest preventiv, denunţătorii.
Potrivit declaraţiei inculpatului M.I. acesta a aflat de la inculpatul C.O.T. că intervenţia la judecătorul D.M.B. se face prin intermediul judecătorului A.L.T. şi că inculpatul D.M. a cerut suma de 45.000 euro pentru punerea în libertate şi aplicarea unor pedepse favorabile numiţilor S.S., D.C. şi C.M., din care câte 2500 euro ar fi revenit pentru fiecare din inculpaţii M.I. şi C.O.T. iar suma de 40.000 euro judecătorilor (vol. II - filele 170 - 180).
În cursul întâlnirii din data de 23 februarie 2010, inculpatul M.I. a comunicat denunţătorilor că judecătorul D.M.B. „nu lucrează" singur, ci împreună cu A.L. judecător la secţia penală a Tribunalului Dolj, aspect ce a fost reiterat cu prilejul discuţiei pe care inculpatul a avut-o la 28 aprilie 2010 cu martorul D.G.A. - fratele denunţătorului D.C.
Cu prilejul unor discuţii ce au avut la 16 martie 2010 şi 18 martie 2010, inculpatul M.I. a atras atenţia denunţătorului că este important să fie prudenţi, iar persoana care va aduce banii pentru judecător, să fie o persoană de încredere, aspect subliniat şi cu prilejul convorbirii telefonice pe care a avut-o cu denunţătorul S.S. la 1 aprilie 2010, ocazie cu care s-au înţeles ca banii să fie aduşi de fratele lui C. ori de cumnatul său, de cineva din familie (vol. III - filele 232,233).
Implicarea inculpatului A.L.T. în activitatea infracţională derulată de inculpaţii M.I. şi C.O.T., a rezultat din conţinutul convorbirilor telefonice interceptate şi înregistrate în prezenta cauză, precum şi din procesele verbale de supraveghere operativă întocmită de ofiţerii D.N.A.
La data de 29 martie 2010, inculpatul M.I. a discutat cu inculpatul C.O.T. la telefon, cerându-i acestuia să vorbească despre dosarul în care denunţătorii aveau calitatea de inculpaţi (vol. II - fila 200), iar inculpatul C.O.T. a discutat cu inculpatul A.L.T. despre acest dosar (conform listingurilor telefonice (vol. IV - filele 54-242) iar acesta din urmă, a intervenit pe lângă judecătorul D.B. contactându-l telefonic la 29 martie 2010, cu două zile înainte de termenul de judecată din 31 martie 2010, în Dosarul nr. 13367/63/2009 (vol. III- fila 265), aspect ce confirmă înţelegerea preexistentă dintre inculpaţii A.L.T. şi D.M.B.
La 30 martie 2010, inculpatul M.I. a fost contactat telefonic de către denunţătorul S.S. căruia i-a comunicat faptul că în dosar se va mai acorda untermen de două săptămâni, întrucât este prea devreme să se dispună punerea în libertate (vol. II - filele 187, 188).
La termenul de judecată din 31 martie 2010, inculpatul D.B. a dispus amânarea judecării cauzei în Dosarul nr. 13367/63/2009, la termenul de judecată din 14 aprilie 2010, inculpatul a fost înlocuit de judecătorul F.E., fapt despre care inculpatul i-a încunoştinţat pe denunţători cu prilejul discuţiei din 13 aprilie 2010 la Penitenciarul Craiova (vol. III - file 98 - 100)
Inculpatul M.I. i-a asigurat pe denunţătorii S.S. şi D.C. că o să obţină judecarea lor în stare de libertate la termenul judecată din 28 aprilie 2010, afirmaţiile inculpatului M.I. bazându-se pe promisiunile inculpatului C.O.T. căruia inculpatul A.L.T. îi transmitea cele convenite cu inculpatul D.B.
La data de 26 martie 2010, inculpatul M.I. i-a cerut martorului D.G.A. să pregătească suma de 45.000 euro, pentru data de 28 aprilie 2010 întrucât, la acel termen, judecătorul D.M.B. nu va mai prelungi măsura arestării preventive a inculpaţilor S.S., D.C. şi C.M.
La 28 aprilie 2010, martorul D.G.A. s-a întâlnit cu inculpatul M.I. având asupra sa suma de 45.000 euro, arătându-i suma de bani şi comunicându-i că-i va da după ce judecătorul se va pronunţa însă, înainte începe şedinţa de judecată, inculpatul M.I. i-a spus martorului că inculpaţii nu vor fi puşi în libertate la acest termen, pentru că judecătorii Secţiei penale fuseseră atenţionaţi de conducerea Tribunalului Dolj pentru lipsă de fermitate în luarea măsurii arestării preventive într-o cauză, (vol. II - filele 102, 107).
Inculpatul D.M.B. a hotărât să ia în pronunţare Dosarul nr. 13367/63/2009 la data de 28 aprilie 2010, fapt care a luat prin surprindere atât pe apărătorii aleşi ai celorlalţi inculpaţi, cât şi pe inculpatul M.I., nefiind pregătiţi să pună concluzii pe fond, cu atât mai mult cu cât nu fusese epuizat probatoriul din actul de sesizare şi nu reuşiseră să formuleze probe în apărare.
Inculpatul M.I. i-a transmis în acest sens, mai multe mesaje telefonice inculpatului C.O.T. (vol. III - filele 300, 301, 303) acesta, aflat în localitatea Leamna a revenit în Craiova şi l-a contactat pe inculpatul A.L.T., după care s-au întâlnit în Curtea Tribunalului Dolj în zona Biroului Notarial Public Găgeatu, ocazie cu care inculpatul A.L.T. a afirmat că este şi el uimit de Decizia inculpatului D.B., dar va vorbi cu acesta şi lucrurile se vor rezolva, aspecte ce sunt confirmate de înregistrările telefonice, declaraţiile inculpatului C.O.T., procesul verbal de supraveghere operativă şi înregistrările video (vol. III - f. 154-215).
S-a mai arătat că, imediat după ce inculpaţii C. şi A. se întâlneau în diverse locuri, inculpatul M.I. transmitea către denunţător ce anume urma să se petreacă la termenele de judecată dispuse în cauză de judecătorul D.M.B., la data de 2 mai 2010, inculpatul M.I. fiind contactat de inculpatul C.O.T. care i-a cerut să urgenteze „tranzacţia" (vol. III – f. 328-329).
La data de 3 mai 2010, inculpatul M.I. s-a întâlnit din nou cu martorul D.G.A. la sediul Judecătoriei Craiova spunându-i că inculpatul D.M. va adopta o soluţie favorabilă persoanelor arestate doar dacă va primi suma de 45.000 euro, în caz contrar le va aplica pedepse drastice, de peste 10 ani închisoare, cu precizarea că judecătorul este o persoană răzbunătoare (vol. III - filele 119-121).
În aceeaşi zi, inculpatul A.L.T. l-a contactat de mai multe ori pe inculpatul C.O.T. folosind mai multe numere de telefon, unele necunoscute acestuia şi cerându-i sa se întâlnească, iar întâlnirea a avut loc în stradă, în apropierea sediului profesional al inculpatului C.O.T. (vol. III - filele 190-196, 208-211, 330).
Inculpatul M.I. a fost contactat de inculpatul C.O.T., căruia i-a comunicat că cei interesaţi nu sunt de acord cu suma, care li se pare prea mare, indicând suma de 30.000 euro, iar inculpatul C.O.T. a acceptat (vol. III - filele 324-325).
Inculpatul M.I. a declarat că i-a spus inculpatului C.O.T. că denunţătorii sunt dispuşi să dea doar 30.000 euro, pentru că intenţiona să oprească pentru sine suma de 15.000 euro, apreciind că era îndreptăţit la o sumă mai mare decât cei 2500 euro, pe care ar fi trebuit să-i primească (vol. II - filele 191 -92).
Martorului D.G.A. i s-a comunicat telefonic, de către inculpatul M.I. la data de 4 mai 2010, că banii trebuie daţi chiar în aceeaşi zi şi, pentru că martorul a refuzat, inculpatul M.I. a comunicat acest lucru inculpatului C.O.T., care a avut o discuţie telefonică, în cursul aceleiaşi zile, cu inculpatul A.L.T. fiind sunat de către acesta din urmă de la un telefon aparţinând numitei G.E.L. (vol. III - filele 319,320,321).
La data de 5 mai 2010, în jurul orei 9 inculpatul M.I. s-a întâlnit cu martorul D.G.A. în apropierea sediului Tribunalului Dolj acesta punând în portbagajul autoturismului inculpatului suma de 45.000 euro.
Lângă autoturismul inculpatului M.I. a oprit autoturismul condus de inculpatul C.O.T. şi, la vederea acestuia, inculpatul M.I. a scos din portbagajul autoturismului său o pungă de material plastic, în care se afla suma de 45.000 euro şi a urcat în autoturismul condus de inculpatul C.O.T.
Anterior, inculpatul C.O.T. îl contactase pe inculpatul A.L.T. de la un telefon public (vol. III - f. 354).
Cei doi inculpaţi, s-au deplasat până în zona Complexului B.N., unde inculpatul C.O.T. s-a întâlnit cu inculpatul A.L., discutând cu acesta, după care inculpatul C.O. şi-a continuat deplasarea până la cabinetul său de avocatură amplasat pe strada F.G., la parterul blocului, unde a purtat o discuţie cu inculpatul M.I. cu privire la modul în care urmau să împartă suma de bani (vol. III - filele 152-153).
Consecvent intenţiei sale de a opri mai mulţi bani din suma prin inculpatul M.I., profitând de lipsa momentană a inculpatului C.O.T. din birou, a sustras o parte din bani, respectiv 10.000 euro, primind, ulterior, de la inculpatul C.O., suma de 3000 euro.
Ulterior, inculpatul s-a deplasat pe străzile H. şi C. unde a oprit autoturismul în mijlocul străzii, a coborât şi a dat pe geamul autoturismului inculpatului A.L. un plic în care se găseau 20.000 euro, deplasându-se ulterior până la Tribunalul Dolj.
Inculpatul a mers la un apartament situat pe strada N.I., unde a lăsat suma de 5000 euro, iar suma de 15.000 euro a luat-o pentru a o înmâna inculpatului D.M.B.
S-a mai reţinut că în jurul orelor 1210, inculpatul D.M.B. a revenit la Tribunalul Dolj, unde inculpatul A.L.T. i-a dat suma de 15.000 euro în biroul acestora din incinta Tribunalului Dolj, în prezenţa martorei C.(M.) A.C., în baza unei înţelegeri anterioare avute cu inculpatul A.L.T. şi după ce anterior procedase la modificarea cuantumului pedepselor aplicate celor 3 inculpaţi, în sensul reducerii de la 5 ani la 4 ani închisoare.
Inculpatul A.L.T. a păstrat suma de 5000 euro, urmând ca, în aceeaşi zi, să mai primească de la inculpatul C.O.T. suma de 10.000 euro.
Cu ocazia percheziţiei domiciliare efectuate la adresa din Craiova, str. N.I., apartamentul aparţinând numitului I.M. şi folosit de inculpatul A.L. a fost găsită suma de 11.000 euro formată din 50 bancnote de câte 100 euro (într-un plic cu antetul SC C.E.V. SA) şi 12 bancnote a 500 euro, într-un plic purtând inscripţia olograf G., ascuns în spatele unei comode.
S-a constatat că 10 din seriile celor 12 bancnote, reprezentând 5000 euro în cupiura de 500 euro, se regăsesc în procesul verbal de consemnare a seriilor şi marcare criminalistică din data de 5 mai 2010 (vol. I - filele 349-383).
Din suma de 13.000 euro pe care a oprit-o inculpatul M.I. s-au găsit cu prilejul percheziţiei domiciliare 7.000 euro, formaţi de 14 bancnote în cupiură de 500 euro, cu serii ce se regăsesc în procesul verbal de consemnare şi marcare criminalistică (vol. I - filele 271-277).
În urma cercetărilor efectuate în cauză, a rezultat că la 5 mai 2010, inculpatul M.I. a achitat contravaloarea unor materiale de construcţii cu suma de 4500 euro, formate din 9 bancnote în cupiură de 500 euro, martorei F.M.C., iar o bancnotă de 500 euro i-a dat-o martorului T.C. în contul unei datorii mai vechi (vol. II -filele 86-87, 113).
Cu prilejul efectuării percheziţiei corporale la 5 mai 2001, asupra inculpatului C.O.T. s-a găsit suma de 12.000 euro formată din 24 bancnote în cupiură de 500 euro, purtând serii ce se regăsesc în procesul verbal de marcare criminalistică din 5 mai 2010 (vol. I - filele 196-220).
S-a mai constatat că, din condica de şedinţă a secţiei penale din cadrul Tribunalului Dolj a fost ruptă o filă, respectiv cea anterioară filei pe care este consemnată minuta sentinţei penale nr. 203 din 5 mai 2010, pronunţată în Dosarul nr. 13367/63/2009, iar în cuprinsul minutei sentinţei penale menţionate, au fost operate modificări în sensul că a fost aplicat fluid corector peste care s-a rescris, aspect confirmat de raportul de constatare tehnico-ştiinţifică din 28 mai 2010 (vol. IV - filele 316-330).
În cuprinsul minutei modificate, inculpatul D.M.B. a omis să facă aplicarea dispoz. art. 71 C. pen. în privinţa inculpatului D.C., aspect observat de grefiera Ţ.E.S. la momentul completării condicii de şedinţe, aceasta sunându-l imediat pe inculpatul D.M. , convorbirea purtată aflându-se transcrisă integral în vol. III - fila 348).
Cu prilejul audierii, martora C. (M.) A.C. a declarat că a văzut în mod direct când inculpatul A.L.T. la data de 5 mai 2010 a remis o sumă de bani inculpatului D.M. în biroul judecătorilor din cadrul secţiei penale a Tribunalului Dolj, martora auzindu-l pe inculpatul D.M.B. când a solicitat grefierei E.Ţ. să-i aducă dosarul privindu-l pe S.S. pe care s-a uitat împreună cu inculpatul A. (vol. II - filele 59,66).
Martora Ţ.E. a arătat că inculpatul D.B. a modificat minuta sentinţei penale nr. 203/2010, în sensul că, iniţial aplicase inculpaţilor o pedeapsă de 5 ani iar ulterior a redus-o la 4 ani, fapt confirmat şi de inculpatul D.B. care a arătat că i-a dictat grefierei minuta după ciornă, pedepsele stabilindu-le la momentul dictării, ulterior, revenind asupra deciziei iniţiale şi modificând pedeapsa de la 5 la 4 ani pentru unul dintre inculpaţi.
De asemenea, martora a mai arătat că inculpatul D.M. i-a solicitat în prezenţa martorei C.A.C. (fostă M.) şi a inculpatului A.L.T., Dosarul nr. 13367/63/2009, privind pe S.S. după care, cei doi inculpaţi au studiat împreună cea de-a doua minuta pe care o întocmiseră în acel dosar. Inculpatul C.O.T. a declarat că ştia de la inculpatul A.L. despre faptul că inculpatul D.B. aplicase unuia dintre inculpaţi o pedeapsă de 5 ani, iar ulterior a revenit, aplicându-le tuturor pe pedeapsă de 4 ani. Deşi inculpatul D.M.B. a negat să ar fi fost în biroul judecătorilor secţiei penale în intervalul 1240 – 1310 în data de 5 mai 2010, prezenţa sa în acel birou, în intervalul orar respectiv, este confirmată de martorii N.E. şi B.I. Din conţinutul convorbirii telefonice din 5 iunie 2010, dintre inculpatul D.M.B. şi apărătorul său Ş.C. rezultă că incuplatul face ameninţări la adresa martorei (vol. III - filele 373 - 376). Cu prilejul confruntării, martora C.A.C. a susţinut că în iunie 2010, inculpatul D.B. a avertizat-o că este posibil ca cererea ei de transfer să fie amânată la C.S.M. şi a formulat plângere penală. Potrivit raportului de percheziţie informatică din 3 iunie 2010, întocmit de Institutul pentru Tehnologie Avansate în baza autorizaţiei nr. emisă de Curtea de Apel Craiova, au fost identificate pe hard disk-ul marca W.D., două elemente similare cu cel furnizat ca referinţă, documentele fiind salvate pe CD -ului inscripţionat (vol. IV - filele 268-274).
În final, după prezentarea conţinutului actului de sesizare, judecătorul instanţei de fond, procedând la verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii arestării preventive, a apreciat că sunt incidente dispoziţiile art. 3001 alin. (3) C. proc. pen., în sensul că temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive, impun, în continuare, privarea de libertate a inculpaţilor, fiind îndeplinite condiţiile prev. de art. 143 şi art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., pentru următoarele motive:
Fără a se aduce atingere prezumţiei de nevinovăţie, instanţa de fond a constatat că probele administrate în cauză până la acest moment procesual conferă motive verosimile de a bănui că inculpaţii au săvârşit infracţiunile pentru care au fost trimişi în judecată, respectiv declaraţiile inculpaţilor M.I. şi C.O.T., declaraţiile martorilor S.S., D.C., C.M., D.G.A., Ţ.E.S., C.A.C., B.I., procesele verbale de redare a convorbirilor telefonice şi din mediul ambiental, precum şi procesele verbale de supraveghere operativă, procesele verbale privind efectuarea unor percheziţii domiciliare şi corporale.
Astfel, în opinia primei instanţe, declaraţiile martorilor S.S., D.C., C.M., D.G.A., declaraţiile inculpaţilor M.I. şi C.O.T., conferă indicii cu privire la faptele inculpaţilor, privind pretinderea şi primirea sumei de 45.000 euro de către inculpatul M.I. de la denunţători, pentru a obţine punerea în libertate a denunţătorilor precum şi pronunţarea unei hotărâri favorabile acestora. De asemenea, din conţinutul convorbirilor telefonice interceptate şi înregistrate, rezultă date atât cu privire la activitatea infracţională presupus a fi derulată de inculpaţii M.I. şi C.O.T. atât şi cu privire la implicarea pe care ar fi avut-o inculpatul A.L.T., în sensul primirii sumei de 20.000 euro de la inculpatul C.O.T. şi a predării sumei de 15.000 euro, inculpatului D.M.B. Împrejurările consemnate în procesele verbale de supraveghere operativă, conferă date cu privire la momentul în care inculpatul C.O.T. a predat suma de bani inculpatului A.L.T., precum şi cu privire la deplasarea celui din urmă la un apartament situat în Craiova, aparţinând numitului I.M. şi folosit de inculpatul A.L.T. Ca urmare a efectuării unei percheziţii domiciliare la adresa mai sus menţionată, a fost găsită suma de 11.000 euro, constatându-se că unele bancnote în cupiură de 500 euro, poartă serii ce se regăsesc în procesul verbal de consemnare a seriilor şi marcare criminalistică din 5 mai 2010. Cu prilejul percheziţiei efectuate la domiciliul inculpatului M.I. a fost găsită suma de 7.000 euro, formată din 14 bancnote în cupiură de 500, purtând serii ce se regăsesc în procesul verbal de consemnare a seriile marcare criminalistică din 5 mai 2010. S-a mai stabilit că inculpatul a dat suma de 4.500 euro martorei, achitând contravaloarea unor materiale de construcţii, martorului T.C. 500 euro, achitând o datorie mai veche.
Asupra inculpatului C.O.T. s-au găsit, cu ocazia efectuării la 5 mai 2010 a percheziţiei corporale, suma de 12.000 euro, asemenea prezentând serii ce se regăsesc în procesul verbal de marcare criminalistică.
S-a mai constatat că declaraţiile martorelor C.A.C. şi Ţ.E.S., conferă indicii privind predarea unei sume de bani de către inculpatul A.L.T., inculpatului D.M.B., modificarea soluţiei în dosarul în care denunţătorii aveau calitatea de inculpaţi, în sensul reducerii pedepsei.
Instanţa de fond a apreciat că sunt respectate şi dispoziţiile art. 5 din C.E.D.O., potrivit cărora, măsura lipsirii de libertate a unei persoane se poate dispune atunci când există motive verosimile că s-a săvârşit o infracţiune, fiind necesară astfel necesară apărarea ordinii publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti şi desfăşurarea în bune condiţii a procesului penal.
De asemenea, s-a apreciat că nu se poate susţine că a fost depăşit termenul rezonabil în privinţa duratei procesului şi a arestării, având în vedere momentul la care a fost începută urmărirea penală şi la care a fost luată măsura preventivă faţă de inculpaţi.
Curtea de apel, concluzionând, a apreciat că lăsarea în libertate a inculpaţilor ar prezenta pericol concret pentru ordinea publică, având în vedere reacţia opiniei publice faţă de rezonanţa faptelor comise, calitatea avută de inculpaţi la momentul săvârşii faptelor, sentimentul de insecuritate, de neîncredere în buna desfăşurare justiţiei, având în vedere natura infracţiunilor cercetate în prezenta cauză, respectiv infracţiuni de corupţie.
S-a constatat că este îndeplinită şi condiţia privind limitele de pedeapsă pentru infracţiunile ce constituie obiectul prezentei cauze, fiind prevăzute pedepse cu închisoare mai mare de 4 ani.
Faţă de cererile de înlocuire a măsurii arestării preventive formulate inculpaţi, s-a constatat, per a contrario, că nu sunt incidente dispoziţiile art. 139 alin. (1) C. proc. pen., întrucât, aşa cum s-a arătat, nu s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive.
Curtea de apel a mai apreciat că, în cauză, alegerea unei alte măsuri preventive, nerestrictivă de libertate, nu ar fi suficientă pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal, având în vedere şi criteriile ce trebuie verificate, potrivit art. 136 alin. (8) C. proc. pen., la alegerea măsurii preventive. Astfel, pe lângă datele ce caracterizează persoana inculpaţilor, trebuie avut în vedere şi gradul de pericol social al infracţiunilor ce constituie obiectul prezentei cauze - infracţiuni de corupţie presupuse a fi săvârşite de inculpaţi, având calitatea de magistraţi şi avocaţi ce şi-au desfăşurat activitatea în raza aceleiaşi instanţe, respectiv Tribunalul Dolj.
Împotriva încheierii, în termen legal, inculpaţii au declarat prezentele recursuri, motivele invocate fiind menţionate în partea introductivă a deciziei.
Recursurile inculpaţilor urmează a fi respinse ca nefondate pentru motivele ce se vor arăta:
Menţinerea măsurii arestării preventive pe parcursul procesului penal nu este incompatibilă cu respectarea prezumţiei de nevinovăţie, nu implică pronunţarea instanţei de judecată asupra fondului procesului (adică asupra vinovăţiei inculpatului), ci numai asupra existenţei unor probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune, precum şi a incidenţei unuia din cazurile prevăzute de art. 148 C. proc. pen. (Deciziile Curţii Constituţionale nr. 73/2000, publicată în M. Of. nr. 335 din 19 iulie 2000, nr. 38/2007 publicată în M. Of. nr. 157 din 5 februarie 2007, nr. 245/2006 publicată în M. Of. nr. 290 din 30 martie 2006 fiind în acest sens).
Potrivit jurisprudenţei C.E.D.O. în interpretarea şi aplicarea art. 5 paragr. 1 lit. c) din Convenţia europeană a drepturilor omului, pentru justificarea arestării sau deţinerii preventive nu se poate pretinde să fie deja stabilite realitatea şi natura infracţiunii de care cel interesat este bănuit că a săvârşit-o, pentru că acestea reprezintă scopul fazei de instrucţie, adică de urmărire penală, iar detenţia permite desfăşurarea ei normală (cauza C. vs. Turcia, 19 ianuarie 1995, cauza C. vs. Italia, 14 ianuarie 1997).
Conform aceleiaşi jurisprudenţe C.E.D.O., faptele ce dau naştere la bănuielile concrete care justifică arestarea unei persoane, nu trebuie să fie de acelaşi nivel cu acelea necesare pentru justificarea unei condamnări. Nu trebuie ignorat şi faptul că, pentru ca bănuielile să fie apreciate drept plauzibile ori legitime, trebuie să existe fapte sau informaţii de natură a convinge un observator obiectiv că persoana în cauză a comis o infracţiune (cazul M. vs. Regatul Unit, 28 octombrie 1994).
În cauză, printre temeiurile juridice care au determinat luarea măsurii arestării preventive a inculpaţilor le-au constituit dispoziţiile art. 148 lit. f) C. proc. pen., respectiv, că infracţiunile pentru care au fost cercetaţi, sunt pedepsite cu închisoarea mai mare de 4 ani, iar lăsarea în libertate a acestora prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
Înalta Curte apreciază - în acord cu judecătorul primei instanţe - că, şi în prezent, cerinţele art. 148 lit. f) C. proc. pen. se menţin, impunând în continuare privarea de libertate a inculpaţilor, în condiţiile în care există probe, în accepţiunea dată acestei noţiuni de art. 143 şi art. 63 - art. 64 C. proc. pen., din care rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpaţii au comis faptele pentru care au fost cercetaţi şi trimişi în judecată.
Noţiunea de pericol concret pentru ordinea publică trebuie înţeleasă prin prisma naturii infracţiunilor săvârşite, gravitatea acestora dedusă din obiectul juridic căruia îi aduc atingere, calitatea persoanei, modalitatea în care aceasta a săvârşit pretinsa faptă şi, nu în ultimul rând, consecinţele asupra ordinii de drept.
În consecinţă, la stabilirea pericolului pentru ordinea publică trebuie avute în vedere nu numai datele legate de persoana inculpatului, ci şi datele referitoare la fapte, nu de puţine ori acestea din urmă fiind de natură a crea în opinia publică un sentiment de insecuritate, credinţa că justiţia (cei care concură la înfăptuirea ei) nu acţionează îndeajuns împotriva infracţionalităţii. Aşa fiind, deşi pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social - ca trăsătură esenţială a infracţiunii - aceasta nu înseamnă că în aprecierea pericolului pentru ordinea publică trebuie făcută abstracţie de gravitatea faptei. Sub acest aspect, existenţa pericolului public poate rezulta, între altele şi din însuşi pericolul social al infracţiunii de care este acuzat inculpatul, de reacţia publică la comiterea unei astfel de infracţiuni, de posibilitatea comiterii chiar a unor fapte asemănătoare de către alte persoane, în lipsa unei reacţii corespunzătoare faţă de cei bănuiţi ca prezumtivi autori ai unor astfel de fapte.
Pe de altă parte, potrivit art. 5 pct. 1 lit. c) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, pentru ca o persoană să fie reţinută sau arestată în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, este suficient să existe motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune.
Pe cale de consecinţă, se constată că C.E.D.O. este mai puţin restrictivă privitor la luarea măsurilor preventive privative de libertate, în comparaţie cu legea procesual penală română, care pretinde să existe probe sau indicii temeinice că s-a comis o faptă prevăzută de legea penală.
Într-o relativ recentă Hotărâre a C.E.D.O. (Hotărârea nr. 1 din 1 iulie 2008), pronunţată în cauza „C. împotriva României" şi publicată în M. Of. nr. 283 din 30 aprilie 2009, se arată: „Curtea observă că, chiar şi în absenţa unei jurisprudenţe naţionale care să fie, în mod constant, coerentă în materie, instanţele interne au definit de-a lungul timpului criterii şi elemente care trebuie avute în vedere în analiza existenţei pericolului pentru ordinea publică, printre care reacţia publică declanşată din cauza faptelor comise, starea de nesiguranţă ce ar putea fî generată prin lăsarea sau punerea în libertate a acuzatului, precum şi profilul moral al acestuia".
Raportând reglementările europene menţionate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte reţine că este identificat cel puţin unul dintre pericolele care justifică menţinerea arestării preventive a inculpatului, din punctul de vedere al dispoziţiilor art. 5 din C.E.D.O. (pericolul perturbării judecăţii), iar faptele penale de care este acuzat acesta au un caracter deosebit de grav, având în vedere circumstanţele concrete în care au fost comise.
Pe de altă parte, pericolul concret pentru ordinea publică pe care lăsarea în libertate a inculpatului l-ar crea, nu poate fî disociat de rezonanţa socială pe care săvârşirea acestor fapte a generat-o, faptele de corupţie fiind de natură să producă indignare în societatea civilă, în ansamblu, fiind dezaprobate şi la nivelul spaţiului juridic comun european.
Faptul că, potrivit rechizitoriului, judecători şi avocaţi şi-ar fi folosit influenţa ori funcţia pentru a rezolva în mod nelegal problemele judiciare ale unor persoane cercetate şi judecate penal, recurgând inclusiv la coruperea judecătorului, constituie, în mod cert, împrejurări de natură să contribuie la tulburarea profundă şi gravă a ordinii publice, determinând reacţii justificate în rândul societăţii civile de insecuritate, neîncredere faţă de sistemul judiciar, şi chiar faţă de actul de justiţie.
Natura şi gravitatea faptelor presupus a fi fost săvârşite de inculpaţi care, folosindu-se atât de calităţile lor profesionale, cât şi de influenţa de care dispunea în exercitarea acestor funcţii, şi angrenând în activităţile lor magistraţi, pentru a-i determina ca, în schimbul unor sume de bani ori altor foloase, să obţină soluţii favorabile într-o cauză penală aflată pe rol, precum şi consecinţele produse asupra ordinii de drept - prin afectarea gravă a încrederii cetăţenilor oneşti în actul de justiţie, insuflându-se opiniei publice falsa impresie că oricând, dar în anumite condiţii pecuniare, se pot face demersuri juridice în sensul dorit, inducându-se astfel ideea că justiţia funcţionează şi în afara prevederilor constituţionale şi a dispoziţiilor din legile naţionale - justifică pe deplin concluzia necesităţii menţinerii acestora, cel puţin pe o anumită durată, în stare de arest.
Pericolul social concret pentru ordinea publică pe care îl reprezintă lăsarea în libertate a inculpaţilor, nu trebuie analizat în mod generic şi abstract ci, această noţiune trebuie corelată, atât prin prisma persoanei acestora, cât şi din perspectiva funcţiilor judiciare îndeplinite.
Carierele profesionale ale inculpaţilor nu sunt de natură să diminueze răspunderea penală, după cum nici nu-i poate scuti de răspundere pentru acţiunile lor, presupus a se circumscrie ilicitului penal, cu toate consecinţele juridice, inclusiv sub aspectul măsurilor preventive.
Prin urmare, funcţiile pe care inculpaţii le-au deţinut, şi exigenţele impuse acestora, pe de o parte, potenţează rezonanţa negativă creată în rândul comunităţii, căreia i se poate induce ideea şi convingerea că există posibilitatea eludării unei sancţiuni penale, în schimbul oferirii de avantaje patrimoniale celor direct implicaţi în înfăptuirea justiţiei, iar pe de altă parte, justifică pe deplin menţinerea măsurii arestării preventive a acestora.
Măsura preventivă este necesară la acest moment al judecăţii, aflată la început, pentru buna desfăşurare a procesului penal, acesta fiind unul dintre scopurile măsurilor preventive enumerate în art. 136 alin. (1) C. proc. pen.
Totodată, Înalta Curte constată că au fost respectate şi dispoziţiile art. 5 paragr. 3 din C.E.D.O., conform cărora orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragr. 1 lit. c), are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii.
În acelaşi timp, aşa cum s-a statuat constant şi în jurisprudenţa C.E.D.O., chiar daca măsura arestării preventive are un caracter excepţional, prezervarea ordinii publice este apreciată ca un element pertinent şi suficient pentru privarea de libertate a unei persoane, dacă se bazează pe fapte de natură să arate că eliberarea respectivei persoane ar tulbura în mod real ordinea publică (cazul L. contra Franţei).
În prezenta cauză, se constată că - deşi nu pot fi ignorate elementele de circumstanţiere personală a inculpaţilor - se impune însă a se acorda o pondere semnificativă naturii activităţii infracţionale a acestora, condiţiilor concrete în care inculpaţii au acţionat, astfel cum au fost expuse în actul de sesizare a instanţei.
Se mai constată că, prin conotaţiile particulare ale cauzei, determinate de persoana inculpaţilor şi funcţiile deţinute de aceştia în societate şi în spaţiul juridic, presupus a fi folosite la comiterea faptelor pentru care au fost trimişi în judecată, s-a produs o stare de tulburare socială, de natură a justifica detenţia provizorie, inclusiv prin raportare la necesitatea restabilirii şi menţinerii încrederii opiniei publice în promptitudinea şi fermitatea reacţiei autorităţilor statului la săvârşirea unor astfel de infracţiuni.
Observând jurisprudenţa C.E.D.O. în această materie, Înalta Curte constată că, prin hotărârea S. vs. Regatul Unit, Marea Cameră a introdus o teorie coerentă cu privire la lipsa arbitrariului în cazul unei privări de libertate, clarificând într-o mare măsură problema „necesităţii detenţiei". Toate cazurile de privare prevăzute la lit. a), b), d), e) şi f) ale art. 5 paragr. 1 sunt analizate în acea hotărâre, astfel încât este destul de clar rolul pe care îl joacă condiţia necesităţii. Totuşi, art. 5 paragr. 1 lit. c) nu este analizat, problema fiind lăsată deschisă. Prin hotărâri ulterioare, Curtea a început însă să clarifice această problemă şi, atunci când a făcut referire la arestarea preventivă (art. 5 paragr. 1 lit. c)), a reţinut că „nu este suficient ca privarea de libertate sa fie executată conform legii naţionale, ci trebuie să fie şi necesară în circumstanţele specifice cauzei" (cazul V. vs. Serbia, 23 septembrie 2008). Aşa cum relevă jurisprudenţa C.E.D.O., condiţia necesităţii presupune ca ipoteză şi existenţa unui interes public în sensul privării de libertate, interes care în cauză îl reprezintă inclusiv protejarea opiniei publice de riscul lăsării în libertate a inculpaţilor.
Aşa fiind, Înalta Curte - în acord cu judecătorul primei instanţe - constată că alte măsuri preventive nu sunt nici suficiente şi nici eficiente pentru a proteja în mod just interesul public, impunându-se, în continuare, privarea de libertate a inculpaţilor.
Relativ la mediatizarea unui caz penal, Curtea Europeană a apreciat, constant că, deşi principiul prezumţiei de nevinovăţie, consacrat de paragr. 2 al art. 6, figurează printre elementele procesului penal echitabil, el nu se limitează la a fi numai o garanţie procedurală în materie penală, însemnătatea sa fiind mult mai cuprinzătoare. Astfel a considerat că dispoziţiile art. 6 paragr. 2 nu pot împiedica autorităţile să informeze publicul asupra anchetelor penale în curs, în conformitate cu art. 10 din Convenţia europeană, dar cere ca acestea să o facă cu toată rezerva pe care o impune respectarea prezumţiei de nevinovăţie (hotărârea C.E.D.O. din 10 februarie 1995 în cauza Allenet de Ribemont contra Franţei).
De altfel, în cauza M. contra României (hotărârea C.E.D.O. din 29 martie 2007) Curtea Europeană a constatat că nu a fost încălcată prezumţia de nevinovăţie întrucât nimic nu permite să se creadă că, la evaluarea argumentelor prezentate de acuzat, judecătorii care s-au pronunţat asupra fondului ar fi fost influenţaţi de afirmaţiile conţinute în presă, datorită faptului că instanţele chemate să soluţioneze cauza erau în întregime formate din judecători profesionişti, ce dispun de o experienţă şi de o pregătire care le permite să respingă orice sugestie din afara procesului.
Criticile apărării, şi personal ale inculpaţilor, cu privire la lipsa condiţiilor legale pentru luarea şi menţinerea arestării, precum şi pentru judecarea cauzei în primă instanţă, sunt fie pur subiective, fie situate în afara competenţei jurisdicţionale ale instanţei investite cu prezentele recursuri. Astfel:
- criticile apărării referitoare la efectuarea urmării penale de către D.N.A. - Serviciul Teritorial Craiova şi, respectiv, la judecarea cauzei de către Curtea de apel Craiova - întemeiată, în esenţă, pe împrejurarea că inculpaţii-judecători sunt colegi de serviciu, sau au fost colegi de facultate cu cei care au efectuat urmărirea penală şi desfăşoară activitatea de judecată - sunt de natură pur subiectivă şi, deci, nu intră în competenţa jurisdicţională a Înaltei Curţi;
- sunt irelevante, în acest moment procesual, şi criticile apărării referitoare la pretinsele modificări ale încadrării juridice a faptelor presupus a fi fost săvârşite de către inculpaţi.
Încadrarea juridică a faptelor în cursul urmăririi penale nu se stabileşte definitiv, potrivit legii, într-un anumit moment al desfăşurării urmăririi penale, nu are „caracter imuabil". în funcţie de evoluţia procesual-penală şi de nivelul strângerii probelor, este firesc ca încadrarea juridică să fie pusă, la fiecare moment procesual, în acord cu această evoluţie probatorie, fiind esenţial - printre altele - ca acuzatului, la momentele procesuale prevăzute de lege, să-i fie făcute cunoscute „cauza şi natura acuzaţiei" (faptele şi încadrarea juridică a acesteia).
- nici critica referitoare la lipsa de justificare a menţinerii arestării pentru cei doi inculpaţi-avocaţi, bazată pe reţinerea în favoarea lor a dispoziţiilor art. 19 din OUG nr. 43/2002 nu este întemeiată.
Este de necontestat că prin rechizitoriu procurorul a solicitat instanţei ca pentru cei doi inculpaţi-avocaţi să se reţină cauza de reducere a pedepsei prevăzută de art. 19 din OUG nr. 43/2002 (pag. 31 din rechizitoriu).
Prima observaţie: simpla împrejurare că în dispozitivul rechizitoriului (pag.33) nu se menţionează aplicarea art. 19 din OUG nr. 43/2002 (care nu face parte din „încadrarea juridică a faptei") nu afectează cu nimic validitatea propunerii făcută în favoarea inculpaţilor de procurorul care a efectuat urmărirea penală, ulterior - în cursul procedurii - la solicitarea procurorului de şedinţă, a apărării celor doi inculpaţi-avocaţi ori din oficiu, această propunere urmând să fie examinată şi, în măsura în care constată îndeplinite condiţiile legale, să producă consecinţele juridice prevăzute de lege.
A doua observaţie: art. 19 din OUG nr. 43/2002 instituie un caz de reducere obligatorie a pedepsei („..beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege"), iar nu un caz de inaplicabilitate a dispoziţiilor legale în materia măsurilor preventive.
În final, sub acest aspect, Înalta Curte consideră că instanţa investită cu judecarea în fond a cauzei, într-un anumit moment al desfăşurării procedurii judiciare, va examina şi atingerea punctului de echilibru între interesele justiţiei („buna desfăşurare a procesului penal" - art. 136 alin. (1) C. proc. pen.) şi interesele procesuale ale celor doi inculpaţi care, potrivit menţiunii procurorului ce a efectuat urmărirea penală, „prin conduita adoptată în cursul urmăririi penale .. au facilitat identificarea şi tragerea la răspundere penală a tuturor persoanelor care au săvârşit faptele pentru care sunt cercetaţi" (rechizitoriu - pag. 31).
- nici critica referitoare la apariţia unor modificări în evoluţia procesuală a cauzei, modificări de natură a justifica dispariţia temeiurilor pentru menţinerea arestării, nu este întemeiată.
Sub aspect probatoriu, evoluţia procesuală a urmării penale nu a infirmat aspectele probatorii iniţiale, ci a condus - în opinia procurorului -la consolidarea acuzaţiilor aduse celor 4 persoane cercetate şi la imperativul legal al întocmirii actului de sesizare a instanţei.
Rechizitoriul întocmit are la bază „probe" (pag. 23-25 rechizitoriu), iar nu „indicii temeinice", care în opinia primei instanţe, însuşită de Înalta Curte, justifică presupunerea rezonabilă pentru un observator obiectiv şi independent că în sarcina celor 4 acuzaţi pot fi puse, cel puţin până în prezent, suspiciunea săvârşirii faptelor pentru care au fost trimişi în judecată.
Sub aspect procesual, cauza penală se află într-un moment incipient la procedurii judiciare (fiind înregistrată pe rolul instanţei de judecată la 29 iunie 2010).
- nici critica apărării privind depăşirea duratei rezonabile a arestării nu este întemeiată.
Privarea de libertate a inculpaţilor s-a produs cu începere de la 7 iunie 2010, respectiv de la 5 iunie 2010, această durată nefiind de natură să justifice critica privind depăşirea unei durate rezonabile a măsurii preventive.
În consecinţă, în raport cu această durată, precum şi cu datele rezultate din actele şi lucrările dosarului, este legală concluzia necesitării menţinerii stării de arest şi al excluderii aplicării unei măsuri alternative acesteia.
- criticile referitoare la datele personale ale inculpaţilor, date care - în opinia apărării - ar justifica revocarea arestării sunt neîntemeiate.
Este adevărat că, potrivit art. 136 alin. (8) C. proc. pen. la alegerea măsurii preventive se ţine seama şi de datele personale ale acuzatului.
Însă, constată Înalta Curte, dispoziţiile art. 136 alin. (8) C. proc. pen. instituie o anumită ordine a criteriilor legale, cele privind persoana acuzatului fiind menţionate abia în final, având prioritate scopul măsurii preventive şi gradul de pericol social al infracţiunii. Neîntemeiată este şi critica apărării referitoare la „antepronunţarea" judecătorului care a menţinut starea de arest, precum şi cea privind „nemotivarea" încheierii de menţinere a arestării. De altfel, cel puţin aparent, această ultimă critică este în contradicţie formală cu prima critică.
Jurisprudenţa este unanimă - iar inculpaţii din prezenta cauză o cunosc - că în materia arestării, potrivit legii, trebuie examinate 2 condiţii cumulative: dacă există probe sau indicii temeinice că acuzatul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală (art. 143 C. proc. pen.) şi, respectiv, dacă există unul din cazurile de arestare prevăzute de art. 148 C. proc. pen.
În consecinţă, judecătorul este obligat să procedeze la examinarea celor 2 condiţii legale şi, evident, să arate în partea expozitivă a hotărârii că actele şi lucrările dosarului relevă îndeplinirea acestora.
Or, în cursul aplicării obligatorii a acestor norme de procedură, judecătorul nu „se antepronunţă" cu privire la vinovăţia inculpaţilor, întrucât, în caz contrar, hotărârea sa ar fi criticabilă sub aspectul motivării.
De asemenea - referitor la critica privind „nemotivarea" hotărârii - judecătorul este ţinut să respecte anumite „limite" în examinarea îndeplinirii cumulative a celor 2 condiţii în materia arestării: una impusă de respectarea prezumţiei de nevinovăţie, iar alta impusă de cadrul procesual actual al cauzei penale.
În consecinţă, Înalta Curte constată - din examinarea încheierii atacate - că judecătorul primei instanţe a respectat cele două limite impuse de lege oricărei hotărâri de menţinere a arestării preventive: prezervarea prezumţiei de nevinovăţie şi, respectiv, motivarea convingătoare a soluţiei adoptate.
- celelalte critici ale apărării şi ale inculpaţilor, referitoare la folosirea în defavoarea acuzaţilor a „dreptului la tăcere", la durata viitoare a judecăţii (previzionată de apărare ca fiind de lungă durată), la existenţa unei diferenţe de bani care nu a fost încă clarificată (21.000 de euro), la lipsa de credibilitate a unor martori, în favoarea acordării credibilităţii altora, la nerecunoaşterea faptelor de către inculpaţii-judecători, la posibila implicare şi a altor persoane, sunt fie simple ipoteze ale acuzaţilor, fie aspecte pe care le pot sesiza organelor judiciare de anchetă ori le pot pune în discuţie la instanţa de fond cu ocazia cercetării judecătoreşti.
Referirea în încheierea atacată la invocarea „dreptului la tăcere" de către unii inculpaţi a vizat doar relevarea unor aspecte legate de evoluţia procesuală a cauzei, iar un motiv al menţinerii arestării.
Durata procedurii depinde, astfel cum relevă practica judiciară şi jurisprudenţa C.E.D.O., deopotrivă atât de activitatea judecătorului care va judeca cauza în fond, cât şi de comportamentul procesual al părţilor, fiind imposibil de previzionat în acest moment al procedurii judiciare.
Nerecunoaşterea faptelor de către acuzat nu constituie un impediment legal pentru evaluarea necesităţii luării şi menţinerii măsurii preventive a arestării, cu atât mai puţin aprecierile personale ale acestuia cu privire la valoarea probatorie a mărturiilor unor persoane.
Credibilitatea mărturiilor persoanelor ascultate în cursul urmăririi penale va putea fi pusă la îndoială, potrivit legii şi jurisprudenţei C.E.D.O., în cursul audienţei publice (în cursul cercetării judecătoreşti).
Tot în cursul cercetării judecătoreşti, inculpaţii vor avea posibilitatea punerii în discuţie şi a celorlalte aspecte (lipsa sumei de 21.000 de euro, eventuala implicare a altor persoane, etc.) şi, mai ales, dacă vor dori, vor avea posibilitatea de a da declaraţii în audienţă publică în care îşi pot prezenta propria versiune cu privire la faptele pentru care au fost trimişi în judecată.
În consecinţă, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile inculpaţilor.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenţii vor fi obligaţi la plata către stat a cheltuielile judiciare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii M.I., A.L.T., C.O.T. şi D.M.B. împotriva încheierii din 29 iunie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în Dosarul nr. 1957/54/2010.
Obligă recurenţii inculpaţi M.I. şi A.L.T. la plata sumei de câte 500 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Obligă recurenţii inculpaţi C.O.T. şi D.M.B. la plata sumei de câte 600 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 6 iulie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4305/2010. Penal. Infracţiuni de corupţie... | ICCJ. Decizia nr. 412/2010. Penal → |
|---|
