ICCJ. Decizia nr. 4298/2010. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 4298/2010
Dosar nr. 7338/3/2009
Şedinţa publică din 30 noiembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 1004 din 04 decembrie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, a dispus:
În baza art. 334 C. proc. pen. a schimbat încadrarea juridică din fapta prev. şi ped. de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 - 175 lit. i) C. pen. cu aplic. art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP) în fapta prev. şi ped. de art. 182 alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP)
În baza art. 182 alin. (2) C. pen. cu aplic. art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP) l-a condamnat pe inculpatul B.I. la o pedeapsă de 4 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală gravă, în regim de detenţie.
A dispus arestarea inculpatului în vederea executării pedepsei.
În baza art. 71 C. pen. a interzis inculpatului, pe durata executării pedepsei, exercitarea drepturilor prevăzute la art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen.
A admis constituirile de părţi civile.
L-a obligat pe inculpat la plata către partea civilă Spitalul Universitar de Urgenţă Bucureşti, cu sediul în Bucureşti, S.I., a sumei de 1.496,34 RON şi dobânda legală aferentă debitului până la achitarea integrală, reprezentând cheltuieli de spitalizare.
A fost obligat inculpatul la plata către partea civilă C.M., domiciliată în Comuna Mogoşoaia, str. P.B., judeţul Ilfov, şi f.f.l. în oraş Chitila, str. M.E., judeţul Ilfov, a sumei de 6.000 RON, reprezentând daune morale.
În baza art. 118 lit. b) C. pen. a dispus confiscarea specială de la inculpat în folosul statului a cuţitului folosit de inculpat la săvârşirea faptei.
L-a obligat pe inculpat la plata către stat a sumei de 180 RON cheltuieli judiciare.
Tribunalul a reţinut că, în fapt, la data de 28 ianuarie 2006 inculpatul B.I. a lovit-o pe partea civilă C.M. de mai multe ori în diferite zone ale corpului şi la nivelul ochiului stâng, cu un cuţit, leziuni traumatice ce au necesitat pentru vindecare un număr de 50 - 55 zile de îngrijiri medicale.
Totodată, în urma activităţii infracţionale a inculpatului, partea civilă C.M. a prezentat o enucleere a globului ocular stâng, reprezentând pierderea de organ.
Pentru a reţine astfel, instanţa de judecată a avut în vedere declaraţiile inculpatului în care a recunoscut că a lovit-o pe partea civilă C.M. cu un cuţit, depoziţii care se coroborează cu depoziţiile martorilor P.M. şi B.P., precum şi cu precizările părţii civile C.M. şi ale raportului de expertiză medico-legală, cu următoarele precizări:
Instanţa a constatat că, deşi în rechizitoriu se reţine că inculpatul B.I. a prezentat la nivelul mâinii o leziune, totuşi, procurorul nu a efectuat cercetări cu privire la împrejurarea care a dus la apariţia acestei leziuni, ci doar s-a limitat a afirma că numitul D.C. a acţionat în stare de legitimă apărare atunci când l-a lovit pe inculpat cu o coasă, fără însă să observe că, deşi recunoaşte şi reţine o astfel de împrejurare, care confirma declaraţia inculpatului B.I., totuşi acelaşi aspect nu este relatat de către martorii din acte.
S-a mai reţinut că susţinerile inculpatului B.I. în sensul că a fost lovit în aceeaşi împrejurare în care a fost lovită şi partea civilă C.M., sunt confirmate şi de procesul-verbal, precum şi faptul că din procesul-verbal de cercetare la faţa locului rezultă că în curtea imobilului situat în Bucureşti, str. M.E., a fost găsită o coasă improvizată cu lungimea de 50 cm, precum şi o bluză de salopetă de culoare albastră, ce prezintă urme de culoare brun roşcată.
Având în vedere că respectiva coasă improvizată şi bluza ce prezintă urme de sânge au fost găsite în curtea imobilului unde locuieşte numitul D.C., instanţa de judecata a apreciat că se constituie într-un nou argument ce pledează pentru susţinerea declaraţiei inculpatului B.I., în sensul că este posibil ca membrii familiei lui D.C. să-l fi urmărit şi să-l fi atacat.
De altfel, s-a constatat că există contradicţii evidente între depoziţiile părţii civile C.M. şi martorii P.M. şi B.P., atât cu privire la desfăşurarea evenimentelor, cât şi cu privire la atitudinea inculpatului, după ce a lovit-o, depoziţiile părţii civile fiind contrazise de declaraţiile martorilor din acte care au declarat că inculpatul B.I. a scos un cuţit din buzunarul de la pantaloni, abia după ce a ieşit cu partea vătămata pe stradă.
Ca atare, s-a apreciat că prin activitatea de urmărire penală, defectuos efectuată, s-au creionat prezumţii în favoarea depoziţiei inculpatului, orice dubiu cu privire la latura materială sau subiectivă a infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată acesta, profitându-i.
Cu privire la forma vinovăţiei cu care a acţionat inculpatul B.I., instanţa de judecată a apreciat că se află în prezenţa unei infracţiuni săvârşite cu praeterintenţie.
Astfel, instanţa s-a raportat la zonele de pe corp unde au fost aplicate loviturile, în cauza dedusă judecăţii loviturile date de inculpat nevizând zone vitale care, potrivit raportului de expertiză medico-legală efectuat în cauză, nu au pus în primejdie viaţa părţii civile C.M.
De asemenea, s-a reţinut că obiectul folosit - briceagul, deşi prin natura lui ar avea aptitudinea de a produce suprimarea vieţii, totuşi din modul cu care a fost folosit, plăgile nefiind penetrante, rezultă că inculpatul nu a dorit sa-i suprime viaţa părţii civile.
Împrejurarea că în timpul urmăririi penale, inculpatul a declarat ca a ameninţat că o omoară pe partea civilă, nu a fost privită, în opinia instanţei de judecată, în mod singular, fără raportare la întreaga situaţie de fapt, în condiţiile în care s-a reţinut că este probabil ca inculpatul să fi fost atacat de membrii familiei numitului D.C., iar o astfel de afirmaţie să fi fost făcută în încercarea de a-i opri să mai înainteze.
De asemenea, a apreciat instanţa de judecată că mai interesează în stabilirea poziţiei subiective a inculpatului şi poziţia acestuia faţă de partea civilă, faptul că aceasta a mai plecat şi înainte de la inculpat, tot la numitul D.C., dar s-a reîntors şi au continuat să convieţuiască împreună cu inculpatul, pentru ca apoi sa plece din nou, ceea ce creează prezumţia pentru un observator obiectiv că dacă inculpatul ar fi fost atât de afectat de relaţiile amoroase ale concubinei sale şi ar fi intenţionat să o ucidă, acesta nu ar fi mers acasă la concubinul părţii civile pentru a o lua şi a o aduce acasă, ci ar fi putut să o atace în altă împrejurare, fără sa fie expus.
Pentru aceste considerente, instanţa de judecată a apreciat că fapta inculpatului B.I. întruneşte în drept elementele de conţinut constitutiv al infracţiunii de vătămare corporală gravă, prev. şi ped. de art. 182 alin. (2) C. pen., iar nu pe cele ale tentative la omor calificat, prev. şi ped. de art. 20 C. pen. rap. la art. 174 - 175 lit. i) C. pen., motiv pentru care în baza art. 334 C. proc. pen. a dispus schimbarea încadrării juridice.
În raport de încadrarea juridică dată faptei reţinute în sarcina inculpatului, instanţa a aplicat acestuia o pedeapsă, la individualizare având în vedere criteriile generale de individualizare stabilite de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), şi anume circumstanţele reale în care fapta a fost săvârşită (relaţiile preexistente între inculpat şi partea civilă, atitudinea şi acţiunile concubinului părţii civile şi ale familiei acestuia), gradul concret de pericol social pe care l-a prezentat fapta, urmările socialmente periculoase produse prin săvârşirea faptei (împrejurarea că partea civilă şi-a pierdut un ochi), precum şi circumstanţele personale ale inculpatului, care a avut o atitudine sinceră, s-a prezentat în faţa instanţei de judecată la fiecare termen de judecată, nu este încadrat în muncă, este cunoscut cu antecedente penale.
Din fişa de cazier judiciar a inculpatului a rezultat ca acesta a mai fost condamnat anterior la o pedeapsa de 1 an închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 1171 din 30 iunie 2000 pronunţată de Judecătoria Buftea, definitivă prin Decizia penală nr. 2041/2000 a Curţii de Apel Bucureşti, fapta dedusă judecaţii fiind săvârşită în stare de recidivă postexecutorie, motiv pentru care instanţa a reţinut în sarcina inculpatului şi aplicarea dispoziţiilor art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP)
Tot în circumstanţiere, instanţa de judecată a reţinut şi precizările referatului de evaluare întocmit în cauză de Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Bucureşti, potrivit cărora situaţia inculpatului B.I. e caracterizată de un regres comportamental, exprimat prin perpetuarea conduitei infracţionale, de lipsa unor surse constante de venit şi de capacităţi şi abilităţi deficitar dezvoltate.
Faţă de circumstanţele reale în care fapta a fost săvârşită şi faţă de circumstanţele personale ale inculpatului, instanţa a apreciat ca o pedeapsă orientată spre 4 ani închisoare este îndestulătoare pentru reeducarea acestuia.
Faţă de toate aceste considerente, instanţa de judecată a apreciat că scopul preventiv şi educativ al pedepsei rezultante ce a fost aplicată inculpatului B.I., poate fi atins numai prin executarea pedepsei în regim de detenţie.
În baza art. 350 C. proc. pen., instanţa a dispus arestarea inculpatului în vederea executării pedepsei, iar în baza art. 71 C. pen. a interzis acestuia, pe durata executării pedepsei, exerciţiul drepturilor prevăzute la art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen.
Sub acest aspect, instanţa a apreciat că dispoziţiile legale în discuţie trebuie interpretate şi aplicate prin prisma Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, a Protocoalelor adiţionale şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului care, în conformitate cu disp. art. 11 alin. (2) şi art. 20 din Constituţia României, fac parte din dreptul intern.
Astfel, faţă de jurisprudenţa constantă a Curţii (Sabou şi Pârcălab c. României, Hirst c. Marii Britanii), instanţa a constatat că materia pedepselor accesorii este guvernată de principiul individualizării judiciare, conform căruia sancţiunile penale care constau în aplicarea interdicţiilor cu efect restrictiv asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale, nu pot fi interzise ope legis, ci doar în măsura în care infracţiunea care a atras condamnarea nu este străină aspectelor privind exercitarea drepturilor cu privire la care a fost aplicată pedeapsa accesorie.
În lumina acestor consideraţii, faţă de natura faptei comise şi de modul concret de săvârşire, instanţa a apreciat că în cauză se impune îndepărtarea inculpatului de la activităţile care presupun dreptul său de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice, precum şi dreptul său de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat.
Pe latura civilă, instanţa de judecată a apreciat ca fiind întemeiate constituirile de părţi civile, fiind evidentă legătura de cauzalitate între fapta săvârşită de către inculpat şi cheltuielile necesare pentru spitalizarea părţii civile C.M.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, care a solicitat desfiinţarea hotărârii pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând menţinerea încadrării juridice date faptei inculpatului prin rechizitoriu, respectiv în infracţiunea de tentativă la omor calificat, prev. de art. 20 rap. la art. 174 şi art. 175 lit. i) C. pen., din probele administrate rezultând intenţia inculpatului de a ucide victima, şi, în măsura în care nu s-ar admite această solicitare, s-a solicitat reţinerea dispoziţiilor agravantei prev. de art. 182 alin. (3), faţă de intenţia inculpatului de a produce urmările prevăzute de art. 182 alin. (2) C. pen., Parchetul solicitând totodată, ca o consecinţă a acestei încadrări juridice, aplicarea unei pedepse între minimul şi maximul prevăzut de lege pentru această infracţiune, în raport de circumstanţele reale şi personale ale inculpatului.
Inculpatul a criticat la rândul său hotărârea sub aspectul legalităţii şi temeiniciei, acesta solicitând în principal achitarea în temeiul art. 10 lit. c) C. proc. pen., faţă de lipsa probelor temeinice care să dovedească faptul că partea vătămată a fost lovită de inculpat şi orice dubiu profită inculpatului şi, în subsidiar, a solicitat reducerea pedepsei aplicate, cu reţinerea de circumstanţe atenuante, faţă de circumstanţele reale şi personale şi suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei.
Prin Decizia penală nr. 98 din 4 mai 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în baza art. 379 alin. (2) lit. a) C. proc. pen., a admis apelul declarat de inculpatul B.I. împotriva Sentinţei penale nr. 1004 din data de 4 decembrie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. 7338/3/2009.
A desfiinţat, în parte, sentinţa penală apelată şi, în fond, rejudecând:
A redus cuantumul pedepsei aplicate inculpatului pentru infracţiunea prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen. de la 4 ani închisoare la 3 ani închisoare.
A făcut aplicarea art. 71 şi 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
A înlăturat dispoziţia privind arestarea inculpatului.
A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate.
În baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. pen. a respins, ca nefondat, apelul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti declarat împotriva aceleiaşi sentinţe.
În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare din apel au rămas în sarcina statului.
S-a dispus ca onorariul apărătorului din oficiu în cuantum de 200 RON să se avanseze din fondul Ministerului Justiţiei.
Analizând actele dosarului şi sentinţa penală apelată prin prisma motivelor invocate şi din oficiu, sub toate aspectele de drept şi de fapt, în conformitate cu disp. art. 371 alin. (2) C. proc. pen., Curtea de Apel a constatat că instanţa de fond a analizat probele administrate în cauză şi a reţinut în mod corect atât situaţia de fapt, cât şi încadrarea juridică a faptei săvârşite de inculpat.
Astfel, s-a reţinut că din procesul-verbal de cercetare la faţa locului şi planşa foto aferentă, declaraţiile părţii vătămate C.M., ale inculpatului B.I., ale martorilor P.M., B.P., D.C., din actele medicale depuse şi raportul de constatare medico-legală privind partea vătămată, a rezultat că la data de 28 ianuarie 2006, în timp ce se afla în afara curţii de unde o luase forţat pe partea vătămată C.M., inculpatul B.I. a aplicat lovituri de cuţit acesteia la nivelul ochiului stâng, feţei şi braţelor, leziunile produse necesitând 50 - 55 de zile de îngrijiri medicale, fără a-i pune în primejdie viaţa, inculpatul provocându-i în acelaşi context şi enucleerea globului ocular stâng, care constituie pierdere de organ şi reprezintă infirmitate fizică posttraumatică, apreciindu-se că fapta întruneşte atât sub aspectul laturii obiective, cât şi sub aspectul laturii subiective elementele constitutive ale infracţiunii de vătămare corporală gravă, prev. de art. 182 alin. (2) C. pen.
S-a reţinut că inculpatul a recunoscut în principiu săvârşirea faptei, arătând că partea vătămată este concubina sa de 17 ani, având împreună 2 copii, motivând săvârşirea faptei prin conduita părţii vătămate, care îl înşela cu nepotul său D.C., părăsindu-l şi mutându-se cu acesta, arătând totodată că cei 2 copii au rămas în grija sa. Declaraţiile inculpatului au suferit ulterior modificări, acesta încercând să-şi minimalizeze culpa şi să invoce faptul că a fost determinat şi provocat să săvârşească fapta de către partea vătămată şi concubinul acesteia, împreună cu familiile lor, inculpatul necontestând însă în niciuna dintre declaraţiile sale ulterioare faptul că a folosit cuţitul împotriva părţii vătămate.
Referitor la motivul de apel invocat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti în ceea ce priveşte nelegalitatea sentinţei faţă de încadrarea juridică a faptei inculpatului, s-a apreciat că acest motiv de apel este nefondat şi că în mod întemeiat instanţa de fond a dispus schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de tentativă la omor calificat în infracţiunea de vătămare corporală gravă în raport de probele administrate în cauză.
S-a reţinut că, pentru ca o acţiune să caracterizeze latura obiectivă a omorului, este necesar ca acea acţiune să posede o anumită forţă distructivă, respectiv să fie aptă să provoace moartea unei persoane în anumite condiţii, ţinându-se seama de instrumentul folosit, numărul de lovituri aplicate, intensitatea acestora, orientarea acestor lovituri în raport de zonele vitale ale corpului, aşadar zona vizată, relaţiile dintre agresor şi victimă, atitudinea ulterioară a făptuitorului, situaţia în care lasă victima, iar sub aspectul laturii subiective, infracţiunea de omor se caracterizează prin intenţia de a ucide, activitatea făptuitorului fiind orientată spre acest rezultat specific, moartea victimei, intenţie care la rândul său se poate analiza în raport de elementele anterior arătate, respectiv perseverenţa cu care inculpatul a aplicat loviturile în funcţie de zonele vitale sau nu spre care loviturile au fost orientate, de instrumentele folosite şi de intensitatea cu care acestea au fost aplicate.
Tot astfel, s-a reţinut că, pentru a se stabili cu certitudine intenţia de a ucide, se analizează toate împrejurările în care au fost aplicate loviturile şi se analizează întreg contextul în funcţie de aspectele anterior invocate, deoarece atât teoria, cât şi practica au demonstrat că doar faptul că inculpatul a aplicat victimei lovituri cu un obiect apt a produce moartea, într-o zonă vitală a corpului, nu demonstrează „per se"; intenţia de ucidere, atâta timp cât din datele dosarului ar rezulta alte elemente care ar dovedi contrariul.
În cauza de faţă, s-a reţinut că inculpatul a aplicat trei lovituri de cuţit la nivelul feţei părţii vătămate, o lovitură la nivelul mâinii stângi, în timp ce cu cealaltă mână o ţinea pe aceasta de păr, numai în momentul în care a fost la rândul său agresat de alte trei persoane, care au intervenit în sprijinul părţii vătămate, reţinându-se totodată că anterior, conduita inculpatului a fost de asemenea una violentă, însă s-a rezumat la bruscarea şi tragerea forţată a părţii vătămate din casă, respectiv târârea acesteia până la stradă, de păr, toate aceste aspecte dovedind exercitarea unor acte de violenţă, iar nu a intenţiei de ucidere.
Curtea de Apel a mai reţinut că declaraţiile părţii vătămate în care aceasta a arătat că inculpatul a folosit cuţitul imediat după ce a luat-o cu forţa din casă sunt contrazise sub aceste aspecte de declaraţiile martorilor, care au arătat în mod constant că inculpatul a scos cuţitul doar când se aflau pe stradă, după ce a scos-o pe partea vătămată din casă şi din curte, respectiv când aceştia erau deja pe stradă, martorii omiţând din depoziţiile lor faptul că au intervenit, la rândul lor, agresiv asupra inculpatului şi rezumându-se la a arăta că au intervenit şi au tras şi ei de partea vătămată spre a-l împiedica pe inculpat să o ia.
Ţinând seama de contextul în care inculpatul a acţionat, s-a apreciat că intenţia acestuia a fost doar aceea de a o duce cu forţa, acasă, la domiciliul conjugal, pe partea vătămată, momentul folosirii cuţitului, doar după intervenţia celorlalte persoane asupra sa şi a părţii vătămate, zonele în care inculpatul a aplicat loviturile de cuţit şi intensitatea acestora, atestate de concluziile expertizei medico-legale, dovedind că intenţia inculpatului nu a fost aceea de ucidere a părţii vătămate.
Prin urmare, Curtea de Apel a reţinut că inculpatul a urmărit doar vătămarea părţii vătămate, nu uciderea acesteia, iar încadrarea juridică legală este cea reţinută de instanţa de fond, în disp. art. 182 alin. (2) C. pen.
De asemenea, s-a apreciat că nu pot fi reţinute nici disp. alin. (3) ale art. 182, aşa cum a solicitat procurorul de şedinţă, în măsura în care s-ar reţine totuşi disp. art. 182 C. pen., care arată că dacă se urmăreşte producerea consecinţelor arătate la alin. (2) fapta dobândeşte un caracter mai grav, întrucât din probele administrate nu se poate reţine că inculpatul a urmărit producerea rezultatului, adică infirmitatea părţii vătămate prin pierderea globului ocular stâng.
În ceea ce priveşte motivul de apel invocat de inculpat în principal, în sensul achitării sale pe temeiul prev. de art. 10 lit. c) C. proc. pen., s-a apreciat că acesta nu este fondat, solicitarea apărătorului inculpatului fiind de altfel în dezacord cu solicitarea inculpatului însuşi, care a recunoscut constant că a aplicat loviturile de cuţit părţii vătămate, din toate probele administrate în cauză rezultând fără dubii că inculpatul este cel care a lovit partea vătămată şi a provocat leziunile traumatice constatate.
Referitor la motivul de apel invocat în subsidiar, vizând individualizarea pedepsei aplicate şi reţinerea de circumstanţe atenuante, cu diminuarea pedepsei aplicate, s-a apreciat că acesta este fondat doar sub aspectul cuantumului pedepsei aplicate, nu însă şi în ceea ce priveşte reţinerea circumstanţelor atenuante. S-a reţinut astfel că Tribunalul a dat eficienţă criteriilor de individualizare a pedepsei prev. de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), dar nu a acordat suficientă semnificaţie criteriului relativ la persoana şi conduita procesuală a inculpatului în procesul penal.
S-a reţinut astfel că inculpatul a recunoscut săvârşirea faptei, a dat declaraţii, pe care şi le-a modificat pe parcursul procesului penal, recunoscând însă constant loviturile pe care le-a aplicat, încercând să-şi nuanţeze poziţia prin conduita necorespunzătoare a părţii vătămate, care nu i-a fost fidelă şi l-a înşelat chiar cu nepotul său, lăsându-l să crească atât cei 2 copii pe care îi au împreună, cât şi un alt copil al părţii vătămate rezultat dintr-o relaţie anterioară a acesteia.
Totodată, s-a reţinut că inculpatul a avut conduita agresivă şi urmare a intervenţiei familiei părţii vătămate, având în vedere, de asemenea, că inculpatul a suferit la rândul său agresiuni, constatate chiar de organele de poliţie la momentul prezentării inculpatului imediat după săvârşirea faptei, agresiuni pentru care nu a formulat plângere, asumându-şi în acest mod propria sa culpă, dar care nu pot fi trecute cu vederea la analiza conduitei procesuale a inculpatului şi la analiza situaţiei personale specifice a inculpatului, aceste aspecte nefiind avute în vedere de instanţa de fond şi nefiind valorificate corespunzător.
S-a apreciat, însă, că nu se impune în cauză reţinerea de circumstanţe atenuante, atitudinea procesuală a inculpatului fiind analizată şi valorificată odată cu analiza criteriilor de individualizare a pedepsei aplicate, conform art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), inculpatul fiind recidivist, aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond, astfel că nu poate fi reţinută conduita bună a acestuia anterior săvârşirii prezentei fapte. Solicitarea inculpatului de a dispune suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei nu a putut fi reţinută în raport de starea de recidivă postexecutorie prev. de art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), reţinută faţă de condamnarea anterioară suferită de inculpat.
Pe de altă parte, s-a constatat că instanţa de fond a aplicat în mod greşit disp. art. 350 alin. (1) C. proc. pen. şi a dispus arestarea inculpatului, confundând instituţia prev. de art. 350, care are în vedere exclusiv măsurile preventive, cu instituţia executării pedepsei, după rămânerea definitivă a hotărârii, astfel că a fost înlăturată această nelegalitate a hotărârii.
Împotriva deciziei penale anterior menţionate au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi inculpatul B.I., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Recursul parchetului a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 3859 alin. (1) pct. 17 şi 14 C. proc. pen., hotărârile pronunţate în cauză fiind criticate pentru greşita încadrare juridică a faptei săvârşite de inculpat (în sensul că fapta comisă constituie tentativă la infracţiunea de omor calificat) şi pentru greşita individualizare a pedepsei aplicate acestuia.
Recursul declarat de inculpatul B.I. a avut la bază cazurile de casare prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 10 şi 14 C. proc. pen., susţinându-se că în mod greşit instanţa nu s-a pronunţat cu privire la reţinerea dispoziţiilor art. 73 lit. b) C. pen. şi că se impune reducerea pedepsei.
Concluziile formulate de reprezentantul Parchetului, de apărătorul recurentului inculpat şi ultimul cuvânt al acestuia au fost consemnate în partea introductivă a prezentei hotărâri, urmând a nu mai fi reluate.
Examinând recursurile declarate în cauză prin prisma cazurilor de casare invocate, dar şi din oficiu, conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că este întemeiat doar recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, recursul declarat de inculpatul B.I. fiind nefondat pentru considerentele care urmează.
În ceea ce priveşte prima critică formulată de parchet, respectiv cea circumscrisă cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 17 C. proc. pen., se constată că instanţa de fond şi cea de prim control judiciar au reţinut în mod corect situaţia de fapt, în deplină concordanţă cu probele administrate în cauză, încadrarea juridică a faptei nefiind, însă, corectă.
Astfel, din însăşi situaţia de fapt reţinută de instanţe, rezultă că acţiunile inculpatului întrunesc elementele constitutive ale tentativei la infracţiunea de omor calificat, în sensul că, după ce a luat-o pe partea vătămată cu forţa din curtea concubinului acesteia, constatând că se opune întoarcerii la fostul domiciliu comun şi că în sprijinul ei au intervenit mai multe persoane, acesta i-a aplicat mai multe lovituri cu un cuţit în zona feţei, a braţelor şi toracelui, în urma loviturilor primite, partea vătămată suferind mai multe leziuni superficiale, însă şi o pierdere a unui organ (constând în enucleerea globului ocular), necesitând pentru vindecare 50- 55 zile de îngrijiri medicale, leziuni care nu i-au pus în primejdie viaţa.
Hotărâtoare în efectuarea distincţiei dintre tentativa la infracţiunea de omor şi infracţiunea de vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182 C. pen., este forma vinovăţiei cu care a fost săvârşită fapta, iar la stabilirea formei vinovăţiei cu care a fost săvârşită infracţiunea trebuie avute în vedere, în mod cumulativ, aspectele referitoare la obiectul vulnerant folosit, regiunea corpului unde i-au fost aplicate loviturile părţii vătămate şi intensitatea loviturii aplicate.
Se impune a fi avute în vedere şi împrejurările în care a fost comisă fapta, reţinându-se în acest sens că inculpatul i-a aplicat mai multe lovituri părţii vătămate, în zone vitale (torace şi cap), rezultând, de asemenea, şi răni specifice acţiunilor de autoapărare la nivelul mâinii stângi, cu un obiect apt să producă leziuni care să conducă la deces.
Faptul că plăgile nu au fost penetrante, dovedind o intensitate mai redusă a loviturilor, nu conduce la concluzia că inculpatul nu a intenţionat să o ucidă pe partea vătămată, ţinând cont şi de conjunctura în care s-au petrecut evenimentele, precipitarea cu care a acţionat inculpatul, în condiţiile în care partea vătămată se apăra cu îndârjire, în sprijinul ei intervenind mai multe persoane, printre care şi D.C., care l-au lovit pe inculpat cu o coasă şi cu pietre.
Astfel fiind, este lesne de presupus că inculpatul, chiar dacă a acţionat cu intenţia de a suprima viaţa părţii vătămate, nu a putut să-şi ducă la îndeplinire rezoluţia infracţională, fiind împiedicat de celelalte părţi implicate în conflict, în mod direct, prin acţiunile specifice de apărare ale părţii vătămate, cât şi indirect, prin atacarea inculpatului, fapt care a condus la distragerea atenţiei acestuia de la scopul urmărit.
Trebuie observat, în acest sens, faptul că partea vătămată a suferit două leziuni la nivelul mâinii stângi şi că în urma acţiunilor îndreptate împotriva inculpatului, acesteia i-a fost amputat un deget.
Mai mult, după săvârşirea faptei, conştientizând gravitatea faptelor sale, inculpatul s-a predat organelor de poliţie, fiind convins să a suprimat viaţa părţii vătămate, în acest sens fiind întocmit un proces-verbal.
Chiar dacă s-ar accepta raţionamentul instanţei, în sensul că, în mod deliberat, inculpatul a aplicat loviturile cu o intensitate redusă, tocmai pentru a nu ucide victima, în speţă ar fi incidente tot dispoziţiile care reglementează tentativa la infracţiunea de omor, săvârşită însă în forma în vinovăţie a intenţiei indirecte.
Singura situaţie în care fapta inculpatului ar putea constitui infracţiunea de vătămare corporală gravă este aceea prezentată de acesta în declaraţia din 28 ianuarie 2006, în care a arătat că a acţionat cu intenţia de a o sluţi pe partea vătămată, prin scoaterea unui ochi, în scopul despărţirii acesteia de D.C., în acest caz încadrarea juridică corectă fiind cea prevăzută de art. 182 alin. (2) şi (3) C. pen. şi nu cea reţinută de instanţă - art. 182 alin. (2) C. pen., însă, chiar dacă s-ar accepta această variantă a inculpatului, ne-am afla, de asemenea, în faţa unei tentative la infracţiunea de omor, săvârşită în forma de vinovăţie a intenţiei indirecte, dat fiind faptul că acesta nu putea, în mod obiectiv, să lovească cu precizie un anumit organ al părţii vătămate, pentru motivele expuse anterior şi confirmat şi de numărul leziunilor şi de dispunerea acestora pe o suprafaţă întinsă, putând atinge zone vitale ale corpului victimei.
Mai mult, chiar inculpatul a renunţat la această apărare, atât în faţa procurorului prin declaraţia din data de 20 noiembrie 2008, cât şi în faţa instanţei de fond, unde a prezentat o cu totul altă versiune a derulării evenimentelor, în sensul că, de fapt, a vrut să se apere de D.C. şi de rudele acestuia şi a gesticulat cu cuţitul, lovind-o din greşeală pe partea vătămată.
Această versiune este vădit neadevărată, fiind contrazisă de declaraţiile anterioare ale inculpatului, de declaraţiile părţii vătămate şi ale martorilor audiaţi, cât şi de faptul că, deşi încerca să se apere de agresiunea martorilor, a lovit-o „întâmplător";, de opt ori, doar pe partea vătămată, nicio altă persoană nefiind rănită.
Potrivit art. 69 C. proc. pen. declaraţiile inculpatului făcute în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în speţă. Din analiza textului de lege se desprind mai multe concluzii: în primul rând declaraţiile inculpatului trebuie să se coroboreze cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză. Ca atare, nu se cere coroborarea acestora cu proba în întregul ei, ci doar cu, anumite fapte sau împrejurări ce se pot desprinde din analiza acesteia. În al doilea rând, se cere ca verificarea susţinerilor inculpatului să se facă în raport de ansamblul probelor existente în cauză. Cu alte cuvinte, acele fapte şi împrejurări să se regăsească în cea mai mare parte din probe, să aibă un caracter de repetabilitate. Chiar şi în acest context, instanţa are facultatea, iar nu obligaţia, de a reţine declaraţiile inculpatului, câtă vreme legiuitorul a folosit sintagma „declaraţiile pot servi"; iar nu „servesc"; doar această ultimă expresie fiind cea care imprimă un caracter imperativ.
Coroborând toate probele administrate în ambele faze ale procesului penal, instanţa este datoare să examineze cauza acordând întâietate principiului preeminenţei dreptului, a respectării tuturor prevederilor legale.
Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte constată că încadrarea juridică corectă a faptei săvârşite de inculpat este cea prevăzută de dispoziţiile art. 20 raportat la art. 174 - 175 lit. i) C. pen.
În ceea ce priveşte individualizarea judiciară a pedepsei, se reţine că aceasta nu se face în mod arbitrar de către instanţa de judecată, ci ţinând cont de normele prevăzute în C. pen., care stabileşte anumite criterii de individualizare expres reglementate de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), printre acestea enumerându-se şi personalitatea inculpatului şi împrejurările care agravează sau atenuează răspunderea penală. În literatura juridică s-a precizat că acest criteriu de individualizare a pedepsei priveşte un complex de date referitoare la situaţia sau calitatea infractorului (capacitatea psihofizică, vârsta, ocupaţia, nivel cultural, antecedente penale, conduita după săvârşirea faptei), criteriu care reflectă cerinţa ca sancţiunea penală, ca reacţie împotriva răului pricinuit prin săvârşirea unei infracţiuni să fie proporţională cu particularităţile făptuitorului împotriva căruia se aplică, fundamentându-se prin urmare ideea de personalizare a pedepsei, adică a fixării pedepsei concrete în raport cu particularităţile persoanei infractorului amplu cunoscute.
Chiar dacă individualizarea pedepsei este un proces interior, strict personal al judecătorului, ea nu este totuşi un proces arbitrar, subiectiv, ci din contră, el trebuie să fie rezultatul unui examen obiectiv al întregului material probatoriu studiat după anumite reguli şi criterii precis determinate.
Înscrierea în lege a criteriilor generale de individualizare a pedepsei înseamnă, consacrarea explicită a principiului individualizării sancţiunii, aşa încât respectarea acestuia este obligatorie pentru instanţă.
De altfel, ca să-şi poată îndeplini funcţiile care îi sunt atribuite în vederea realizării scopului său şi al legii, pedeapsa trebuie să corespundă sub aspectul naturii (privativă sau neprivativă de libertate) şi duratei, atât gravităţii faptei şi potenţialului de pericol social pe care îl prezintă, în mod real persoana infractorului, cât şi aptitudinii acestuia de a se îndrepta sub influenţa pedepsei.
Funcţiile de constrângere şi de reeducare, precum şi scopul preventiv al pedepsei, pot fi realizate numai printr-o justă individualizare a sancţiunii, care să ţină seama de persoana căreia îi este destinată, pentru a fi ajutată să se schimbe, în sensul adaptării la condiţiile socio-etice impuse de societate.
În speţă, se apreciază că la stabilirea cuantumului pedepsei principale, se impune a fi avute în vedere şi consecinţele faptei săvârşite de inculpat, respectiv, faptul că partea vătămată a suferit leziuni care au necesitat pentru vindecare 50 - 55 de zile de îngrijiri medicale, inculpatul provocându-i în acelaşi context şi enucleerea globului ocular stâng, care constituie pierdere de organ şi reprezintă infirmitate fizică posttraumatică.
Astfel fiind, se apreciază o pedeapsă în cuantum de patru ani închisoare, cu menţinerea modalităţii de executare în regim de detenţie este aptă să conducă la realizarea scopului preventiv-educativ al pedepsei, aşa cum este prevăzut de art. 52 C. pen.
Având în vedere că la individualizarea judiciară a pedepsei trebuie avute în vedere şi împrejurările care atenuează răspunderea penală, precum şi împrejurările în care sunt comise faptele (relaţiile preexistente intre inculpat şi partea civilă, atitudinea şi acţiunile concubinului părţii civile şi ale familiei acestuia), în raport şi de persoana inculpatului, care a avut o atitudine sinceră şi s-a prezentat în faţa instanţei de judecată la fiecare termen de judecată, a recunoscut săvârşirea faptei, a dat declaraţii, pe care şi le-a modificat pe parcursul procesului penal, recunoscând însă constant loviturile pe care le-a aplicat, încercând să-şi nuanţeze poziţia prin conduita necorespunzătoare a părţii vătămate, care nu i-a fost fidelă şi l-a înşelat chiar cu nepotul său, lăsându-l să crească atât cei 2 copii pe care îi au împreună, cât şi un alt copil al părţii vătămate rezultat dintr-o relaţie anterioară a acesteia, se apreciază că în cauză se impune a se da eficienţă dispoziţiilor art. 74 alin. alin. (2) C. pen.
Faţă de argumentele expuse, se constată că recursul declarat de inculpatul B.I. este neîntemeiat, atât din prisma reţinerii dispoziţiilor art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., cât şi a dispoziţiilor art. 3859 alin. (1) pct. 10 din acelaşi cod, referitoare la împrejurarea că că în mod greşit instanţa nu s-ar fi pronunţat cu privire la reţinerea dispoziţiilor art. 73 lit. b) C. pen. În acest ultim sens, se constată că în speţă nu se impune reţinerea circumstanţei atenuate legale a provocării, prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen., având în vedere că nu sunt întrunite cerinţele prevăzute de acest text de lege, instanţa de prim control judiciar pronunţându-se, de altfel, asupra acestui aspect atunci când a apreciat că nu se impune reţinerea de circumstanţe atenuante în favoarea inculpatului.
Astfel fiind, constatând că în mod greşit instanţele au apreciat că fapta inculpatului B.I. constituie infracţiunea de vătămare corporală prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen., în baza art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., se va admite recursul declarat de parchet, se vor casa, în parte, ambele hotărâri pronunţate în cauză, urmând ca, în baza art. 334 C. proc. pen., să fie schimbată încadrarea juridică dată faptei din infracţiunea prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. b) din acelaşi cod în aceea prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 - 175 lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) şi art. 74 alin. (2) C. pen., text de lege în baza căruia inculpatul va fi condamnat la o pedeapsă de 4 ani închisoare, urmând a fi menţinute celelalte dispoziţii ale hotărârilor atacate.
Totodată, neputând fi primite criticile formulate de inculpat, recursul acestuia va fi respins, ca nefondat, în conformitate cu dispoziţiile art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, în care se va include şi plata onorariului apărătorului desemnat din oficiu, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva Deciziei penale nr. 98 din 4 mai 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Casează, în parte, decizia atacată şi Sentinţa penală nr. 1004 din 4 decembrie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, numai sub aspectul încadrării juridice dată faptei şi al pedepsei aplicate inculpatului B.I..
În baza art. 334 C. proc. pen., schimbă încadrarea juridică dată faptei din infracţiunea de vătămare corporală gravă prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP) în tentativă de omor calificat prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 - 175 lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) şi art. 74 alin. (2) C. pen. şi condamnă pe inculpatul B.I. la pedeapsa de 4 ani închisoare.
Menţine celelalte dispoziţii ale hotărârilor atacate.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul B.I. împotriva aceleiaşi decizii.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 30 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2574/2010. Penal. Iniţiere, constituire de... | ICCJ. Decizia nr. 4301/2010. Penal. înşelăciunea (art. 215... → |
|---|
