ICCJ. Decizia nr. 431/2010. Penal. Infracţiuni privind circulaţia pe drumurile publice (O.U.G nr. 195/2002). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 431/2010
Dosar nr. 840/1/2010
Şedinţa publică din 4 februarie 2010
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea de şedinţă de la 12 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată la dosarul nr. 7095/288/2008, în baza dispoziţiilor art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992 a fost respinsă, ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 38510 C. proc. pen., formulată de inculpatul R.D., în dosarul nr. 7095/288/2008 al Curţii de Apel Piteşti.
A amânat la data de 19 ianuarie 2010 pronunţarea asupra recursului formulat de către inculpat împotriva deciziei penale nr. 94/A din data de 10 iunie 2009 a Tribunalului Vâlcea.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de recurs a constatat că prin sentinţa penală nr. 104 din 18 februarie 2009 pronunţată de Judecătoria Râmnicu Vâlcea în dosarul nr. 7095/288/2008, în baza art. 79 alin. (1) [devenit art. 87 alin. (1)] din OUG nr. 195/2002 cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. s-a dispus condamnarea inculpatului R.D., la 1 an şi 6 luni închisoare pentru infracţiunea de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană care are în sânge o îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte limita legală.
S-a descontopit pedeapsa rezultantă de 3 ani şi 6 luni închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 1550/2005 a Judecătoriei Rm. Vâlcea şi a repus în individualitatea lor pedepsele componente de 3 ani şi 6 luni, 3 ani, 2 ani şi 1 an închisoare.
În baza art. 39, art. 33 lit. a), art. 34 lit. b), art. 36 C. pen. s-a contopit pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare cu pedeapsa de 2 ani închisoare stabilită prin sentinţa penală nr. 672/2003 a Judecătoriei Rm. Vâlcea, definitivă prin neapelare la data de 4 iulie 2003 (ce reprezintă primul termen al recidivei postcondamnatorii) şi i-a aplicat pedeapsa cea mai grea, de 2 ani închisoare, sporită cu 2 luni, în total 2 ani şi 2 luni închisoare.
S-a contopit pedeapsa de 2 ani şi 2 luni închisoare astfel aplicată cu celelalte pedepse, respectiv de 3 ani şi 6 luni, 3 ani şi 1 an închisoare şi a dat spre executare inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 3 ani şi 6 luni închisoare, sporită cu 2 luni închisoare, astfel că, în final, acesta va executa 3 ani şi 8 luni închisoare.
S-au aplicat inculpatului dispoziţiile art. 57, art. 71 C. pen. raportat la art. 64 alin. (1) lit. a) - c) C. pen. (potrivit şi sentinţei penale nr. 1550/2005 a Judecătoriei Rm. Vâlcea, modificată prin sentinţa penală nr. 14/R din 20 iunie 2008 a Curţii de Apel Piteşti ).
S-a dedus din perioada pedepsei detenţia inculpatului cuprinsă între 02 octombrie 2006 şi 16 decembrie 2008 când acesta a fost liberat condiţionat, cu un rest de 471 zile închisoare şi a anulat mandatul de executare emis anterior şi a dispus emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei închisorii.
În baza art. 191 C. proc. pen. inculpatul a fost obligat la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă în raport cu probatoriul administrat în cauză a reţinut, în fapt, că în seara de 16 septembrie 2005, în jurul orelor 21,45, inculpatul R.D. a plecat la volanul autoturismului său marca VW Passat cu nr. de înmatriculare de la domiciliul său spre Rm. Vâlcea, deşi anterior consumase băuturi alcoolice, iar după circa 5 minute, în timp ce se deplasa pe DN 64 în zona km 109 + 320 m, a pierdut controlul volanului intrând în coliziune cu un stâlp din beton aflat pe partea dreaptă a drumului.
În urma impactului a rezultat vătămarea corporală gravă a inculpatului care a suferit leziuni traumatice vindecabile în 80-90 zile îngrijiri medicale (fractură diafizică femur stâng cu deplasare, plăgi contuze multiple), precum şi avarierea semnificativă a autoturismului condus de acesta.
Inculpatul a fost transportat imediat la spital, unde i s-au acordat îngrijirile necesare şi i s-au recoltat şi probe de sânge în vederea stabilirii alcoolemiei.
Este de menţionat că la internare, la examenul local, s-a menţionat că inculpatul se afla într-o stare de ebrietate profundă. Din buletinele de analiză toxicologică-alcoolemie nr. 962, respectiv 963 a rezultat că la orele 22,40 inculpatul prezenta o alcoolemie de 1,30 grame %o, iar după o oră 23,40, alcoolemia era în scădere, de 0,40 grame %o.
Instanţa de fond a constatat că fapta inculpatului întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui autoturism având în sânge o îmbibaţie alcoolică mai mare de 0,80 grame %o prevăzută de art. 79 alin. (1) din OUG nr. 195/2002 rep. cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen.
Prin Decizia penală nr. 94/A din 10 iunie 2009, Tribunalul Vâlcea în temeiul art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul inculpat R.D., împotriva sentinţei penale nr. 104 din 18 februarie 2009 pronunţată de Judecătoria Rm. Vâlcea în dosarul nr. 7095/288/2008.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul R.D., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
La termenul de judecată din data de 12 ianuarie 2010, recurentul prin intermediul apărătorului ales a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 38510 alin. (2) şi (2)1 C. proc. pen.
În motivarea orală a excepţiei de neconstituţionalitate s-a apreciat că dispoziţiile normative mai sus menţionate care impun obligativitatea de a formula motivele de recurs în scris şi depunerea acestora la dosar cu cel puţin 5 zile înainte de termen, sunt contrare dispoziţiilor art. 21 alin. (1) şi (2) şi art. 24 alin. (1) din Constituţia României, deoarece reprezintă o îngrădire excesivă a accesului liber la justiţie şi o încălcare a dreptului la apărare.
Curtea de apel a constatat următoarele în ceea ce priveşte admisibilitatea cererii inculpatului recurent de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată.
Potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţia României şi ale art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe, ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care au legătură cu soluţionarea cauzei.
Prima condiţie de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, pe care trebuie să o verifice instanţa se referă la existenţa unei excepţii de neconstituţionalitate, în sensul definit de Constituţie, de Legea nr. 47/1992, de doctrină şi de jurisprudenţa Curţii Constituţionale. În acest sens s-a reţinut că excepţia de neconstituţionalitate trebuie să se refere la un conflict de natură constituţională între o normă juridică cuprinsă într-o lege sau ordonanţă, iar, pe de altă parte o dispoziţie cuprinsă în constituţie.
În mod constant în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a considerat ca fiind inadmisibile excepţiile de neconstituţionalitate care nu denotă un asemenea conflict constituţional, ci în fond, urmăresc interpretarea legii, aplicarea unei norme juridice sau completarea reglementărilor legale de către instanţa constituţională.
În cauză s-a reţinut că dispoziţiile art. 38510 alin. (2) C. proc. pen. stabilesc că „motivele de recurs se formulează în scris prin cererea de recurs sau printr-un memoriu separat care trebuie depus la instanţa de recurs cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată."
Dispoziţiile art. 38510 alin. (2)1 C. proc. pen. stipulează următoarele: „În cazul în care nu sunt respectate condiţiile prevăzute de alin. (1) şi (2), instanţa ia în considerare numai cazurile de casare care, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen. se iau în considerare din oficiu."
Dispoziţiile art. 21 din Constituţia României cu denumirea marginală „Accesul liber la justiţie" garantează dreptul oricărei persoane de a se adresa unei instanţe competente pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor legitime.
Dispoziţiile art. 24 din Constituţie cu denumirea marginală „Dreptul la apărare", garantează acest drept oricărei persoane în tot cursul procesului penal.
Curtea a constatat că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale nu cuprinde o veritabilă excepţie de neconstituţionalitate, deoarece nu există niciun conflict constituţionale între dispoziţiile mai sus menţionate C. proc. pen. şi reglementările cuprinse în art. 21 şi art. 24 din Constituţie.
Dispoziţiile procedurale criticate pentru neconstituţionalitate reprezintă o opţiune a legiuitorului privind condiţiile de exercitare a recursului. Mai mult decât atât, condiţiile prevăzute în textele de lege mai sus amintite garantează şi nu restrâng exercitarea dreptului la apărare şi dreptul la un proces echitabil.
Curtea de apel a apreciat că cererea de sesizare a instanţei constituţionale este inadmisibilă, deoarece nu cuprinde o excepţie de neconstituţionalitate, ci urmăreşte o reformulare a acestui text de lege, care este o opţiune a legiuitorului.
În altă ordine de idei, curtea de apel a constatat că potrivit dispoziţiilor art. 57 din Constituţia României, exercitarea drepturilor şi a libertăţilor de către cetăţeni trebuie să se realizeze cu bună-credinţă. În conformitate cu acest text constituţionale, valorificarea unui drept subiectiv prevăzut de lege, inclusiv dreptul de a sesiza instanţa constituţională cu o excepţie de neconstituţionalitate, trebuie să urmărească scopul pentru care legea îl prevede şi nu realizarea altor copuri în interesul titularului dreptului subiectiv care sunt contrare spiritului şi literei legii.
În cauză, curtea de apel a apreciat că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de către inculpat, prin intermediul apărătorului său, este contrară dispoziţiilor art. 57 din Constituţie, deoarece reprezintă exercitarea dreptului subiectiv de a se adresa instanţei constituţionale, în această procedură, cu rea-credinţă, întrucât scopul evident al cererii este tergiversarea soluţionării cauzei şi nu rezolvarea unui conflict de constituţionalitate între norma juridică pretins a fi neconstituţională şi dispoziţiile înscrise în Constituţie. Este ştiut faptul că, admiterea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale are drept consecinţă suspendarea soluţionării cauzei.
În speţă, s-a constatat că există posibilitate prescrierii răspunderii penale a inculpatului într-un viitor apropiat în raport cu dispoziţiile art. 121 şi urm. C. pen.
De altfel, în această cauză au fost formulate mai multe cereri de amânare a soluţionării, invocându-se diferite aspecte procedurale, cereri admise de către instanţă.
Având în vedere aceste considerente, curtea de apel nu poate să dea eficienţă juridică exercitării dreptului subiectiv de a solicita sesizarea Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate, deoarece cererea formulată reprezintă un evident abuz de drept.
Curtea de apel a considerat, de asemenea, că nu se impune acordarea unui alt termen de judecată în vederea soluţionării recursului declarat de către recurentul inculpat împotriva acestei încheieri.
Dispoziţiile art. 29 alin. (6) teza finală, nu impun în mod expres obligaţia instanţei de a nu soluţiona fondul cauzei până în momentul rămânerii definitive a încheierii prin care s-a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale. Totodată, soluţionarea fondului cauzei în această speţă satisface principiul celerităţii procesului penal şi nu prejudiciază în niciun fel interesele legitime şi drepturile recurentului inculpat în această cauză.
Având în vedere cele arătate mai sus şi în baza dispoziţiilor art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, republicată, a fost respinsă, ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 38510 alin. (2) şi alin. (2)1 C. proc. pen.
S-a amânat la data de 19 ianuarie 2010 pronunţarea asupra recursului formulat de inculpat împotriva deciziei penale nr. 94/A din data de 10 iunie 2009 a Tribunalului Vâlcea.
Împotriva acestei încheieri de şedinţă a declarat, în termenul legal, recurs inculpatul D.R., solicitând desfiinţarea acesteia şi a se dispune trimiterea excepţiei de neconstituţionalitate la Curtea Constituţională spre competentă soluţionare, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de lege şi, totodată să dispuneţi suspendarea cauzei până la soluţionare.
La termenul de astăzi, în recurs, a lipsit recurentul inculpat R.D., aflat în stare de libertate, pentru apărarea sa prezentându-se apărător desemnat din oficiu, avocat C.N., procedura de citare fiind legal îndeplinită.
S-a prezentat fratele inculpatului, R.E., care a depus o cerere de retragere a recursului declarat de inculpat şi a prezentat, la solicitarea instanţei, actul său şi al inculpatului de identitate.
În urma verificării acestora în şedinţă publică s-a constatat că părinţii inculpatului şi ai numitului R.E. nu corespundeau.
Reprezentantul Ministerului Public a învederat că cererea nu este formulată de o persoană care are această calitate, conform dispoziţiilor legale, iar, pe fond a solicitat respingerea, ca nefondat a recursului.
Apărătorul recurentului inculpat a lăsat soluţia la aprecierea instanţei.
Înalta Curte, analizând cererea formulată în scris de către recurentul inculpat R.D. şi depusă la dosarul cauzei de către fratele acestuia, R.E., aflată la fila 11 dosarul Înaltei Curţi, prin care recurentul îşi manifesta voinţa, în sensul retragerii recursului depus la încheierea ce are ca obiect excepţia de neconstituţionalitate din motive obiective, în raport şi cu verificările actelor de identitate ale inculpatului şi fratelui acestuia, rezultând că părinţii inculpatului şi ai numitului R.E. nu corespundeau, constată că aceasta nu este motivată în concret, iar modul de exprimare a voinţei recurentului, pe de-o parte, nu a putut fi verificat în mod nemijlocit de către instanţa de recurs, iar, pe de altă parte, există un dubiu efectiv, ca urmare a constatările făcute cu privire la datele personale ale recurentului şi ale fratelui său, ceea ce conduce instanţa de recurs la concluzia imposibilităţii luării în considerare a manifestării unilaterale de voinţă cu privire la retragerea recursului declarat.
Examinând recursul declarat de recurentul inculpat R.D. prin prisma dispoziţiilor art. 3856 cu referire la art. 3851 alin. (2) din acelaşi cod şi art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992 republicată, aşa cum a fost interpretat prin Decizia nr. XXXVI din 11 decembrie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, Înalta Curte constată recursul inculpatului declarat împotriva încheierii din 12 ianuarie 2010, ca fiind nefondat pentru considerentele ce se vor arăta.
Din analiza cauzei, Înalta Curte constată că, instanţa de recurs, respectiv Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în mod judicios şi temeinic motivat a respins, ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 38510 C. proc. pen., formulată de inculpatul R.D., făcând un riguros examen asupra obiectului excepţiei invocat, în sensul examinării dispoziţiilor legale, în raport cu existenţa vreunui conflict de natură constituţională, constatând în mod corect, faţă de prevederile art. 21 şi art. 24 din Constituţia României, că susţinerile efective ale inculpatului tindeau spre reformarea dispoziţiilor art. 38510 C. proc. pen., ceea ce se circumscrie puterii legiuitoare, excedând controlului de neconstituţionalitate.
Mai mult, curtea de apel a examinat, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de inculpat, prin apărător şi prin prisma dispoziţiilor art. 57 din Constituţia României, apreciind judicios că formularea cererii era expresia exercitării dreptului subiectiv de adresabilitate instanţei constituţionale, cu rea-credinţă, având drept scop nu rezolvarea conflictului de neconstituţionalitate pretins a exista, ci tergiversarea soluţionării cauzei, întrucât exista posibilitatea prescrierii răspunderii penale, în raport cu dispoziţiile art. 121 şi urm. C. proc. pen.
Totodată, Înalta Curte, în baza propriului examen, din oficiu asupra încheierii atacate privind modul de soluţionare a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 38510 C. proc. pen., formulată de inculpatul R.D., constată că dispoziţiile legale invocate, pretins ca fiind neconstituţionale, cu privire la motivarea recursului, ce au un caracter procedural şi care vizează, în mod efectiv modalitatea de formulare a motivelor de recurs, ca urmare a exercitării de către persoanele prevăzute de lege a căii ordinare de atac şi cărora le revin obligaţii legale imperative, în scopul asigurării unei bune desfăşurări a procesului penal în faza recursului, în vederea realizării unui proces echitabil, prin cunoaşterea motivelor de recurs de către toate părţile din proces, nu au nicio legătură cu soluţiile ce ar putea fi pronunţate de către instanţa de judecată referitoare la modul de rezolvare a laturii penale şi laturii civile a unei cauze penale, potrivit condiţiilor impuse în art. 345 şi art. 346 C. proc. pen., ceea ce atrage inadmisibilitatea excepţiei menţionate.
În raport cu cele menţionate, Înalta Curte consideră că, în mod corect şi legal a fost dispusă soluţia respingerii, ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 38510 C. proc. pen., de către curtea de apel, ca instanţă de recurs.
În raport cu cele menţionate, Înalta Curte constată că încheierea din 12 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin care, în baza art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992 a fost respinsă, ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 38510 C. proc. pen., formulată de recurentul inculpat R.D., este legală şi temeinică, sub toate aspectele.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul inculpat R.D. împotriva încheierii din 12 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în dosar nr. 7095/288/2008.
În conformitate cu art. 192 alin. (2) C. proc. pen. se va obliga recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul inculpat R.D. împotriva încheierii din 12 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în dosar nr. 7095/288/2008.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 4 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2750/2010. Penal. Excepţie de... | ICCJ. Decizia nr. 2751/2010. Penal. Excepţie de... → |
|---|
